.
.

marți, 30 octombrie 2012

O biografie a lui M. Blecher



M. Blecher (1909-1938), scriitorul român de origine evreiască dispărut la 29 de ani, după o lungă suferinţă (o tuberculoză osoasă pentru care nu exista tratament în epocă), este unul dintre marii noştri scriitori moderni – şi nu e exagerat să spunem că e unul de talie europeană. Mai mult sau mai puţin ignorat în epocă de criticii en titre (Călinescu, Lovinescu) el a fost recitit, redescoperit şi reevaluat mai târziu, prin anii ’80, de către generaţia tânără atunci, aşa-numiţii scriitori optzecişti. Unul dintre criticii optzecişti importanţi, Radu G. Ţeposu, i-a dedicat un mic volum, în 1996, Suferinţele tânărului Blecher (o parafrază postmodernă după Suferinţele tânărului Werther al lui Goethe) – volum care a reprezentat „totuşi, cea mai completă tratare a autorului nostru până acum”, aşa cum notează Doris Mironescu, recentul exeget-biograf al lui M. Blecher.

Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei (Editura Timpul, Iaşi, 2011), la origine teza de doctorat a lui Doris Mironescu, propune un nou tip de cercetare biografică în literatură: departe de a fi „împotriva biografiei”, aşa cum anunţă titlul cărţii, Doris Mironescu este împotriva biografiei aşa cum a fost ea tratată în romantism, drept o mitologizare şi o hiperbolizare a individului, văzut retrospectiv ca fiinţă de excepţie. Or Doris Mironescu încearcă în cartea lui o reconstituire din perspective multiple, din diverse documente (scrisori personale, amintiri ale prietenilor etc.) a scurtei vieţi a scriitorului, subliniind faptul că, astăzi, o biografie literară nu poate fi decât „muncă de interpretare”, şi nu una liniară, ci dimpotrivă, fiindcă biografia nu mai poate fi, în nici un caz, o naraţiune, un „roman” al vieţii scriitorului: „Fiecare document, fiecare relatare construieşte o anumită figură a acestui autor, rezultatele, luate laolaltă, fiind adesea contradictorii. Imaginile lui Blecher sunt diferite nu doar pentru că orice persoană are dreptul să se contrazică, să se schimbe şi să se renege de-alungul vremii, ci şi pentru că fiecare raportor, memorialist sau cronicar se opreşte fie asupra omului, fie asupra scriitorului sau chiar a autorului implicit al scrierilor pe care i le cunoaştem. Între aceste identităţi nu există egalitate, astfel că o lucrare cum e cea de faţă trebuie să disocieze cu încăpăţânare între feluritele euri pe care contemporanii i le construiesc lui Blecher. (...) Suntem nevoiţi să abandonăm naraţiunea continuă din start, din raţiuni metodologice. În schimb, vom urmări contrastele între «chipurile» scriitorului, aşa cum apar ele în documente personale sau în amintirile diferiţilor raportori, cu delimitarea faptului nud faţă de construcţia imaginară şi imagologică. Vom sublinia (...) relaţia ambivalentă dintre viaţă şi operă...”.

Ca urmare, Doris Mironescu ne conduce prin Botoşaniul în care s-a născut Blecher, apoi prin Romanul anilor ’20, face incursiuni în familia scriitorului, îi urmăreşte lecturile, iar apoi peregrinările prin Franţa (Berck-sur-Mer) şi Elveţia (Leysin) pentru tratamentele bolii, trecerea prin Paris etc. Elementele biografice se împletesc cu trimiterile la cărţile autorului (Întâmplări în irealitatea imediată, Inimi cicatrizate, Vizuina luminată). Doris Mironescu face analize de fineţe şi are judecăţi nuanţate, pe terenul delicat al unei vieţi atât de scurte şi de-a dreptul tragice. Iată, de pildă, o observaţie literară: „(...) Berck-ul a rămas, cel puţin în literatura română, asociat viziunii scriitorului născut la Botoşani. Atunci când îi va dedica acestuia unul dintre «ferparele» sale din Alţi doi ani pe un bloc de gheaţă (1974), Radu Cosaşu va vedea în Berck «unul din cele mai importante oraşe, o capitală, o capitală a suferinţei şi durerii». Dubletul antagonic Paris-Berck, prefigurat de Blecher în cărţile sale, se vede împlinit prin lectura atât de elocventă a lui Cosaşu: capitala modernităţii primeşte replica din partea capitalei bolii”.

Cu toate acestea, aş putea formula o rezervă la adresa demersului întreprins de cercetător: ea este, în fond, enunţată chiar de Doris Mironescu atunci când vorbeşte despre tânărul şi bolnavul scriitor ca despre „un scriitor fără biografie”. Imobilizat la orizontală ani la rândul, scriind o literatură care nu poate face abstracţie nici un moment de boală, şi denunţând – în cadrul ei – naraţiunea biografică –, M. Blecher n-a apucat să trăiască prea mult, ci doar – scriind – să viseze la propria-i biografie.

Apărut pe Bookaholic

vineri, 26 octombrie 2012

Cuvinte stil vagon



„Din câte ştiu eu, sentimentele nu sunt redate de câte un singur cuvânt. Nu cred în «tristeţe», «bucurie» sau «regret». Poate că dovada cea mai bună că limba e patriarhală este faptul că simplifică peste măsură simţămintele. Aş vrea să am la dispoziţie sentimente hibride, complicate, construcţii germanice stil vagon, cum ar fi, de exemplu, «fericirea dinaintea dezastrului». Sau «dezamăgirea de a te fi culcat cu iubitul ideal». Aş vrea să arăt cum «aluziile la moarte evocate de bătrânii din familie» se leagă de «ura faţă de oglinzi, care începe la vârsta mijlocie». Aş vrea să am un cuvânt pentru «tristeţea indusă de restaurantele falimentare», ca şi pentru «încântarea de a primi o cameră cu minibar». N-am găsit niciodată cuvintele potrivite pentru a-mi descrie viaţa şi acum, că m-am apucat de povestea mea, îmi trebuie mai mult ca niciodată.”

Jeffrey Eugenides, Middlesex, traducere de Alexandra Coliban-Petre, Editura Polirom, 2005

joi, 25 octombrie 2012

"cine e maia"



Tânăra poetă Silvia T. (n. 1989) debutează, la Editura Tracus Arte, cu volumul L’enfant terrible (ilustrat de Wisez şi Monica Minea). Plasat cumva în spiritul beatnic, dublând secvenţele de cotidian cu altele ţinând de imaginar şi de iluzoriu – de vălul maiei, pentru a cita un personaj recurent în volum, maia, „un alter ego al autoarei şi totodată al destinului“, cum scrie Ioan Es. Pop (pe coperta a patra) –, volumul acesta este, de fapt, expresia puternică a unui „spirit al timpului”, al alienării, al lipsei de comunicare şi al angoasei generate de ele. În ciuda titlului pe care-l poartă cartea, nu există aici, în fond, un teribilism al tinereţii, vreun enfant terrible  à la Rimbaud (la al cărui „je est un autre” fac, probabil, trimitere titluri de poem precum le toi du moi, l’un part, l’autre reste), ci mai degrabă o dezabuzare de dată ceva mai recentă, o „greaţă” sartriană, şi o ploaie sunând obsesiv, monoton, bacovian: „tot ploaia şi greaţa şi ploaia şi greaţa/ ploaia, ploaia/ greaţa.// suntem adunaţi cu toţii în aceeaşi groapă menajeră/ unde dumnezeu ne bate cuie în ţeastă/ toc. toc. toc.// nu se mai opreşte nici ploaia nici greaţa/ nici// toc, toc, toc// ni se bat cuie în membre ca să ne-nălţăm mai repede/ ca să ni se întipărească bine rânjetul pe faţă/ ca să nu mai putem să ne dăm din drum/ ca să ne fie bine de prea mult rău/ să ne fie tot şi să ne fie nimic/ să ne fie// toc, toc, toc// să intre în lume copiii lui moloch/ să intre în lume orfanii fără de ţară// tot ploaia şi greaţa şi ploaia şi greaţa/ ploaia, ploaia, greaţa.// toc, toc, toc” (am citat chiar din poemul care dă titlul volumului).

În primul poem, acuarelă/cine e maia, dezabuzarea, lipsa de perspectivă urmează, totuşi, un subtil joc al iluziei („mi-am făurit lumea pe podea să mă întind ca iedera/ peste casele dărâmate”) şi deziluziei („becul ăsta spart rânjeşte la mine ca un soare/ peste singura şi eterna ironie”): „mi-am făurit lumea pe podea să mă întind ca iedera/ peste casele dărâmate/ ce rost să mă îndrept oricum/ toţi avem probleme oricum toţi suntem/ aşa şi pe dincolo// ce rost să mă ridic de unde sunt stăpână peste nimic/ când becul ăsta spart rânjeşte la mine ca un soare/ peste singura şi eterna ironie// toate acestea sunt bune a zis/ şi de atunci se tot odihneşte”. Iată şi un mic şi frumos poem construit pe acelaşi contrast iluzie-deziluzie, aici pe contrastul dintre delicateţea unei imagini ca de haiku şi contrapunctul ei brutal, urban, dezvrăjit: „într-o zi maia s-a aplecat spre mine/ mi-a încredinţat secretul:// cel mai frumos lucru e să vezi apusul/ printr-o petală de iris.// de atunci,/ nostalgiile mele răsar/ doar ca irişii prin ciment” (l’un part).
Adeseori, poemele vorbesc despre alienare („azi îmi fac bagajele şi plec,// azi mai mult ca oricând” – raport.), una chiar şi sub o formă fizică, a dezmembrării, ori a pierderii cuvintelor: „s-ar putea spune că mi-am pierdut mâinile şi le caut/ cum îşi caută bolnavii de alzheimer cuvintele” (l’autre reste).

„Disperarea” existenţială e însoţită de senzaţia de alienare şi în iubire, deşi speranţa de reunire a celor doi iubiţi nu dispare, totuşi, la final de poem: „cât să poţi să crezi în toate// să nu mai alunece greieri între coaste/ când vrei să acoperi disperarea.// dacă vrei o împărţim. poate nu e nimic/ de înţeles şi ne-am speriat degeaba/ poate am venit prea târziu/ sau prea devreme/ cine ştie// în orice caz aici nu se sfârşeşte nimic/ putem să mai zăbovim// cât să rupem sforile cât să ne rupem/ cât să fie nevoie să ne lipească/ unul de altul şi să ne dea afară” (error v.2.7.).
Un dans trist şi însingurat este „căutarea” celuilalt, iubitului, „le toi du moi”: „te chem în minte ca pe o rugăciune// dar tu eşti în apartamentul/ care abia îşi începe povestea// în apartamentul care se mişcă/ de dansul lor de dansul vostru/ în care muzica începe cu o literă// aş putea să merg prin baruri/ ca prin biserici dar azi/ sunt singura femeie din oraş// în seara asta luminile de la geamuri/ nu ascund singurătăţi/ întunericul nu ne înveleşte pe noi/ străinii nu ne joacă strâmb// sunt singura femeie din oraş// sunt singură şi te caut/ oriunde numai// unde apartamentele încep poveşti/ şi oamenii dansează/ în timp ce/ devin unsprezecele de cupă// te aud cum râzi ajung acasă şi-/mi trag plapuma peste timpane// nu vreau să mă vadă oraşul când/ mâine lumea o va lua de la capăt” (le toi du moi).

Poeziile Silviei T. – discursive, cu titluri complicate, intertextuale, adesea în engleză sau în franceză – se revendică tot de la beatnici, ca şi multe dintre cele ale poeţilor douămiişti, dar se îndepărtează de cotidianismul mizerabilist al acestora din urmă prin angoasa lor de fundal, cu intensităţi variate, de la neliniştea surdă la disperarea acută.

Apărut în România literară, octombrie 2012

marți, 23 octombrie 2012

Urmuz revizitat



În vremuri de criză, Editura Tracus Arte a inaugurat o colecţie nouă şi foarte interesantă, „Biblioteca avangardei”, coordonată de un specialist în materie, profesorul universitar clujean Ion Pop. Ea conţine deja patru titluri de mare importanţă pentru istoria avangardei: Manifestele avangardei ruse, antologie, prefaţă, traducere şi note de Leo Butnaru, Epistolar avangardist (corespondenţa primită de Geo Bogza de la Stephan Roll, Saşa Pană, Mary-Ange Pană, Victor Brauner, Ilarie Voronca, Colomba Voronca, grupul „Alge”), ediţie întocmită şi postfaţă de Mădălina Lascu, cuvînt înainte de Ion Pop, Prezentări de Saşa Pană, volum îngrijit de Vladimir Pană şi Ion Pop (cu un cuvînt înainte de Ion Pop),
Urmuz, Schiţe şi nuvele aproape... futuriste. Mă opresc aici asupra ediţiei Urmuz, o ediţie critică, migălos adnotată – îngrijită, cu un studiu introductiv şi note de Ion Pop; cu un cuvânt de încheiere de Domenico Jacono şi ilustraţii de Jules Perahim. „Ediţia de faţă – precizează Ion Pop în „Notă asupra ediţiei” – cuprinde toate textele lui Urmuz (Demetru Demetrescu-Buzău – 1883-1923), publicate de către Saşa Pană în anul 1930, sub titlul Urmuz. Opera completă şi, într-un alt tiraj, sub cel al schiţei Algazy & Grummer, precum şi altele câteva, incluse în ediţia Pagini bizare, îngrijită tot de Saşa Pană în 1970”. Ion Pop optează, însă, pentru titlul Schiţe şi nuvele aproape... futuriste, care e, de fapt, titlul dat de scriitorul însuşi unuia dintre caietele sale ce părea să fie pregătit pentru tipar.

Excentricul grefier Demetru Demetrescu-Buzău – cu numele său „de scenă” Urmuz, pe care i l-a dat Tudor Arghezi, cel care i-a şi publicat primele texte – şi care s-a sinucis la 40 de ani, a lăsat câteva autointitulate „nuvele şi schiţe”, adevărate predecesoare ale avangardei noastre (şi sincrone cu futurismul italian). La drept vorbind, s-ar putea spune că personajele lui mecanomorfe, cu nume bizare, ca şi micronaraţiunile lui deconstructiviste (Ismaïl şi Turnavitu, Cotadi şi Dragomir, Pâlnia şi Stamate etc.) – deconstruind genurile narative, schiţa, nuvela, romanul – nu şi-au pierdut interesul şi relevanţa nici astăzi, în plină epocă a deconstrucţiilor.

În studiul său introductiv, „În atelierul lui Urmuz”, Ion Pop spulberă o imagine falsă a acestui bizar Urmuz, despre scrierile căruia sora lui, Eliza Vorvoreanu, declara că erau compuse pentru a-i amuza pe cei din familie. Or „lădoiul de circa un metru cub” (Saşa Pană) plin de manuscrise găsit după moartea lui – manuscrise ce reluau la infinit, în diverse variante, schiţele deja cunoscute (şapte schiţe, plus una inedită, Fuchsiada – spune acelaşi Saşa Pană) arată cu totul altceva, o conştiinţă scriitoricească puternică, dar şi informaţie literară. Cercetătorul clujean scrie că titlul imaginat de Urmuz pentru cartea lui, în care apare termenul „futurist”, relativizat prin adverbul „aproape”, face trimitere la futurismul lui Marinetti, e o „marcă a raportării scriitorului la o mişcare de avangardă cu programe zgomotos afirmate în epocă şi popularizate şi în mediile româneşti, după apariţia aproape simultană a traducerii primului manifest al lui F.T. Marinetti în februarie 1909, prin referinţele la aceste programe în presa literară de la noi. Şi calificativul «futuriste», cu punctele lui de suspensie, şi adverbul care-l precede aproximează ironic, relativizând-o, această raportare, care nu e mai puţin un semn că autorul «paginilor bizare» era la curent, în momentul în care îşi pregătea scrierile pentru tipar, de posibila lor apropiere de mişcarea italiană iconoclast-novatoare; dar ele pot sugera şi voinţa de individualizare pe acest fundal de epocă, cu atât mai mult cu cât începuse să-şi compună straniile ficţiuni înainte ca futurismul să fi intrat cu adevărat în scenă, adică prin 1907-1908, după mărturiile surorii sale, Eliza Vorvoreanu”.

Dacă vă era dor de Urmuz, sau dacă nu l-aţi descoperit încă (şi trebuie musai), iată un pasaj inconfundabil, începutul „schiţei” Algazy & Grummer: „Algazy este un bătrân simpatic, ştirb, zâmbitor şi cu barba rasă şi mătăsoasă, frumos aşezată pe un grătar înşurupat sub bărbie şi împrejmuit cu sârmă ghimpată...
Algazy nu vorbeşte nici o limbă europeană... Dacă însă îl aştepţi în zori de zi, în faptul dimineţei, şi îi zici: «Bună ziua, Algazy!», insistând mai mult pe sunetul z, Algazy zâmbeşte, iar spre a-şi manifesta gratitudinea, bagă mâna în buzunar şi trage de capătul unei sfori, făcând să-i tresalte de bucurie barba un sfert de oră... Deşurupat, grătarul îi servea să rezolve orice probleme mai grele, referitoare la curăţirea şi la liniştea casei... (...)
Cea mai mare plăcere a lui Algazy – în afară de obicinuitele-i ocupaţii la prăvălie – este să se înhame de bunăvoie la o roabă şi, urmat cam la doi metri de coasociatul său Grummer, să alerge, în goana mare, prin praf şi arşiţa soarelui, străbătând comunele rurale, în scopul unic de a aduna cârpe vechi, tinichele de untdelemn găurite şi în special arşice, pe cari apoi le mănâncă împreună, după miezul nopţii, în tăcerea cea mai sinistră...
Grummer are şi un cioc de lemn aromatic...
Fire închisă şi temperament bilios, stă toată ziua lungit sub tejghea, cu ciocul vârât printr-o gaură sub podea...
Cum intri la ei în magazin, un miros delicios îţi gâdilă nările... Eşti întâmpinat la scară de un băiat cinstit, care, pe cap, în loc de păr, are fire de arnici verde; apoi eşti salutat cu multă amabilitate de Algazy şi poftit să stai jos pe un taburel”.

 Apărut pe Bookaholic

sâmbătă, 20 octombrie 2012

De weekend: Murivale, "Peisaj din Monaco"

Peisaj din Monaco, pe care pictorul Murivale mi l-a dedicat, în ziua în care i-am făcut o vizită - ca să vorbim despre Mircea Nedelciu - în casa lui-atelier, cu terasă bleu precum cerul, de la kilometrul 0 al Bucureştiului.
Un peisaj solar şi vesel, cu tuşe de roz (cum îmi place mie) :)

                                                                                @ Murivale, Peisaj din Monaco, 2011

joi, 18 octombrie 2012

De la autoficţiune la proza pulp


Poetul douămiist Dan Sociu, convertit în ultimii ani la proză – a se vedea Urbancolia şi Nevoi speciale (apărute la Polirom, 2008) – a publicat recent, la Editura Casa de pariuri literare, un al treilea volum de proză, un mic roman de fapt, intitulat Combinaţia. Roman realist şi în acelaşi timp roman trucat, roman senzaţionalist şi roman argotic, „de cartier” – cum se vede şi din titlul cărţii –, Combinaţia se vrea un soi de proză pulp (termenul apare ca atare şi în carte, la un moment dat) şi de pulp fiction à la Tarantino, plin de gaguri, de „combinaţii” conduse, de altfel, cu pricepere şi precizie în spaţiul concentrat al celor 100 de pagini. Autorul e hârşit şi textul său nu e inocent, el îşi conţine şi punerea în abis, face cu ochiul cititorului avizat etc., continuând în acelaşi timp să-l prindă şi pe cititorul inocent, avid de poveste, de senzaţional.

Se vede, însă, de la o poştă că Dan Sociu se distrează copios inventând această poveste plasată cu vreo câţiva ani peste 2012, într-o perioadă în care imaginează „schisma UE”, înmormântarea lui Ion Iliescu, jelit ca Ştefan cel Mare, de întreaga Moldovă, moartea lui Vadim Tudor înecat cu propria vomă (ca, altădată, un Marin Preda), plecarea de la conducere a lui Traian Băsescu, naţionalismul înfloritor în urma căruia se creează, de pildă, un lagăr de muncă pentru romi în apropierea Bacăului sau apar numeroase organizaţii extremiste („Con­ven­ţia Română, Umanist-Creştină Europea­nă“ – CRUCE, „Urmaşii lui Traian“ – Traian trimiţând aici la... Traian Băsescu). Autorul e, aşadar, unul ironic şi face cu ochiul cititorului, realizând în cele 100 de pagini exact ceea ce-şi propune personajul lui: să scrie un reportaj de impact, cu „sânge”, în urma căruia să câştige nişte bani. Combinaţia e, mutatis mutandis, un astfel de „reportaj”, o proză scrisă pentru a „lua faţa”, pentru a avea succes, o proză de impact scrisă ca şi la comandă. Atât şi, totuşi, nimic mai mult.

Care e povestea?
Personajul-narator (care păstrează ceva din personajul autoficţiunilor sale anterioare, Urbancolia şi Nevoi speciale) e un tip de 37 de ani care trăieşte, împreună cu Dana, iubita lui de 27 de ani, la modul „mizerabilist”, de azi pe mâine, din expediente, din joburi efemere (ultimul e administrarea unui site). Iată şi elogiul pulp, savuros, al net-ului şi al jobului de acasă, la laptop: „Zăcusem prea mult în casă, la laptop. Mă roteam pe aceleaşi site-uri ca un uliu bătut în cap de soare. Nu că nu-mi place, stau trei sferturi de zi pe laptop şi nu-mi vine să cred ce noroc a dat peste viaţa mea. Nu există, după analgezice, invenţie mai adevărată ca asta.
Să te trezeşti dimineaţa, să-ţi bei cafeaua la laptop şi până seara să rămâi acolo, cu pauze de tot felul, dar şi-n pauze acolo cu capul. Să-ţi umpli timpul citind şi uitîndu-te la clipuri şi poze şi scriind cîte ceva, când te taie, şi să faci şi bani din toate astea (s.a.). (...) Nu, frate, pe canapea, cu laptopul şi ţigările, apa şi foarfecele de tăiat canabisul, într-un cot. Obosit de căldură şi lătratul câinilor, de izolare şi de becul ăla lat pe care mi-l bag ore în şir în ochi, de parcă m-aş ancheta, dar în rest cocoloşit ca purecele-n blană. (...) În plus, nu-mi trebuiau haine de birou, găteam şi mâncam acasă, cea mai mare cheltuială era cartela de net, în rest, boierie”.

Pentru a face un ban, are ideea acelui reportaj senzaţional: aflând de existenţa unui grup extremist care-şi spune Lupii suri, format din taximetrişti ce se întâlnesc la Mall Vitan, şi coordonat de Laurenţiu, şeful lor supranumit Metrorex (aflăm de ce la final!), personajul-narator se decide să se infiltreze între ei, luându-şi o identitate falsă: Radu Goia, numele pe care îl văzuse tatuat, mare, „pe spinarea cafenie a unei ţigănci tinere”, în autobuz. Or, ţinând cont că Lupii suri se ocupau, ca grup organizat, tocmai cu cafteala ţiganilor, e lesne de înţeles umorul negru auctorial. În fine, povestea are toate ingredientele de scandal: proxenetism, droguri, camuflate de comercializarea cutiilor de cremă antiîmbătrânire Gerovital (mie personal, secvenţa cu cremele anti-aging Gerovital mi-a adus aminte, intertextual şi ironic, de pasajele din prozele lui Mircea Nedelciu, din anii ’80, care evocau clinicile cu produse Gerovital frecventate în comunism de turistele străine...) – toate astea sintetizate în persoana vărului Danei, Marian, supranumit Procuroru (altfel, tip la vreo 40 de ani care trăieşte mai mult la maică-sa). Ei bine, „combinaţia” la care se gândesc cei doi tineri e următoarea: îl livrează pe Procuror bătăuşilor extremişti ai lui Metrorex (conduşi din umbră de socrul acestuia, Tevalciuc), pretextând că el e Sultanu, un ţigan furnizor de droguri, care, chipurile, i-ar fi furat iubita lui Radu Goia. Numai că incidentul chiar se lasă cu sânge (deşi ei nu se gândiseră la asta), Procuroru moare, iar cei doi tineri se aleg cu „marfa” ascunsă în casa acestuia, pe care o vând cu vreo 15.000 de euro, bani cu care pleacă din ţară, la Berlin, cum îşi dorea Dana. Adaug la lista ingredientelor şi „coarda sensibilă” a poveştii, iubirea dintre cei doi, protagonistul şi Dana, plus scenele de sex, dar... cu „sentiment” (şi complicaţia inevitabilă: Dana rămâne însărcinată).

Micul roman începe şi se încheie circular, la Berlin,  cu o aluzie la halucinaţiile pe care le are protagonistul, în care-l vede pe Marian, cel omorât în bătaie de Lupii suri. Se întinde, fireşte, asupra povestirii, o umbră de vinovăţie, de complicitate la crimă a celor doi tineri.
Una peste alta, povestea e bine scrisă şi savuroasă în umorul ei negru (şi în limbajul argotic pe măsură), însă mi se pare, la urma urmelor, o poveste facilă, trucată, o poveste plină de gaguri, vag atinse de acea umbră de culpabilitate a personajelor. Dan Sociu pare să se fi amuzat scriind-o, să fi răspuns unei comenzi sau unui pariu, ori să fi reuşit un „reportaj” vandabil, aşa cum şi-ar fi dorit personajul său, aplicat la mediul local, bucureştean. Sper că, în timpul acesta, autorul lucrează la altceva, la o nouă carte.

Apărut pe Bookaholic

vineri, 12 octombrie 2012

Mircea Cărtărescu



Îmi exprim şi eu aici solidaritatea cu intelectualii care au luat recent (pe blogul personal, sau/şi în presă) apărarea lui Mircea Cărtărescu, implicat într-o campanie de denigrare care vizează mai mult decât atât, şi anume activitatea ICR- ului pe perioada mandatului lui H.-R. Patapievici. Printre ei: Radu Pavel Gheo, Apel la decenţă. Solidaritate cu Mircea Cărtărescu, Radu Vancu, Mircea Cărtărescu. Un exerciţiu de solidaritate, Mihaela Ursa, Sper că am cheltuit enorm cu Cărtărescu, Raul Popescu, Cazul Mircea Cărtărescu (II).

Mircea Cărtărescu este printre cei mai buni scriitori români de după 1990 şi unul dintre cei mai cunoscuţi (şi premiaţi) scriitori români în afara graniţelor ţării, iar faptul că se află de ani buni pe lista autorilor nominalizaţi la Premiul Nobel este, pentru noi, aşa cum s-a spus, o onoare, un motiv de mândrie. E foarte bine că s-au cheltuit banii aceia cu traducerea şi promovarea cărţilor lui în străinătate – în condiţiile în care, la noi, banii se duc adesea te miri unde, şi în orice caz nu în cultură. Imaginea lui Mircea Cărtărescu în afara ţării ne aduce nouă cele mai mari foloase.

Opţiunile lui politice nu ar trebui să aibă legătură cu valoarea cărţilor sale, Levantul, Nostalgia, Orbitor – cărţi care fac parte din orice canon literar postdecembrist.
În fond, politică e şi de o parte şi de alta, în vechea şi noua conducere a ICR-ului, chiar dacă de sens opus. Important e ce s-a făcut şi ce se va face pentru cultura română în afara ţării, sub o guvernare politică sau alta. Deocamdată, ceea ce propune noua echipă ICR condusă de dl Andrei Marga e mai mult decât dezamăgitor, descurajant, neliniştitor.

luni, 8 octombrie 2012

Povestea Omului-glob



Andrei Mocuţa (n. 1985), autor deja a două cărţi de povestiri (Povestiri din adânci tinereţi, 2006; Porcilator, 2009) a mai publicat anul acesta un al treilea volum de povestiri, intitulat Şercan (Editura Dacia XXI). De data aceasta, tânărul şi talentatul prozator mută poveştile sale inepuizabile în spaţii exotice, asiatice şi africane, poveşti iniţiatice şi totodată parodice, aşa cum bine observă prefaţatorul cărţii, Petru M. Haş – iar uneori de-a dreptul feerice şi poetice, prin broderia imaginativă pură, aş adăuga eu. Am mai avut ocazia să spun şi altădată că Andrei Mocuţa dă dovadă de o maturitate precoce a percepţiei vieţii, care – am senzaţia – e cu deosebire necesară în proza scurtă şi foarte scurtă, aşa cum sunt textele din Şercan; texte înţelepte, ironice şi parodice care se învârt în jurul acestui personaj, Şercan, fiul africancei Tamika (ce găteşte prăjituri cu inima), ajuns dintr-un puşti voluminos, înfulecător de orice fel de „obiecte rotunde”, un maestru şi un învăţător (neconformist, fireşte!). Rămas din copilărie cu obiceiul de a-şi suge degetul cel mare, Şercan întemeiază astfel, cu „consecvenţă”, „frăţia călugărilor cu degetul în gură”, fiindcă: „Perseverenţa cu care practici propriile ritualuri (oricât de insolite ar fi) e atuul decisiv în dobândirea iluminării” – comentează cu ironie subţire autorul. În ce priveşte învăţătura pe care le-o oferă discipolilor, e aceea de a se scălda în tăcere „ca într-o cascadă”: „Şercan le dădea discipolilor învăţătură în templul său tăcut. Zi şi noapte în templu nu se auzea nici un sunet. Cine poposea acolo era poftit să se scalde în tăcere ca într-o cascadă.
A renunţat la orice ritual. Discipolii nu aveau altceva de făcut decât să mediteze. Nu se recitau sutre. Vizitatorii nu erau binecuvântaţi cu voce tare, ci înscrişi în pomelnicul inimii călugărilor, care se rugau pentru ei în gând.
Într-o zi, Hua Chi, care cunoştea rânduielile templului, a auzit dangătul clopotelor şi vocile care recitau rugăciuni. Atunci a ştiut că Şercan nu mai e” („Templul tăcut”, ultimul text al cărţii).

Tonalitatea gravă de aici este, însă, numai una din faţetele acestor povestiri caleidoscopice: există şi multă gratuitate fermecătoare, ca în poveştile pentru copii, precum în partea a cincea, cuprinzând poveştile dedicate Tamikăi (asezonate, desigur, şi cu multă tristeţe), ca de pildă în „Asortarea şosetelor”: „Şosetele cu buline aveau un farmec aparte pentru Tamika. Deşi răspunsul era chiar sub nasul ei, şi-a dat seama să singurul mod de a-l convinge pe Şercan era să-i ofere obiecte sau forme rotunde. A fost uşor să-l păcălească să poarte şosete cu buline”. Aceeaşi Tamika, „frumoasa Tamika”, a cărei viaţă „era plină de iubire”, dar care ajunge să înţeleagă, tot iubind, următoarele: „Calea, după cum a constatat cu tristeţe Tamika, e un lucru, iar adepţii  căii sunt cu totul altceva”. Nu mă pot abţine să nu citez un fragment irezistibil, amestec de savoare copilărească, poveste pentru copii şi dragoste maternă (din povestirea „Cumulus”, din partea a doua): „ – Aşa arată norii Cumulus, îi şopti Tamika lui Şercan în timp ce îl ţinea în braţe. Uite cât de repede se mişcă pe cer! Mmm, zici c-ar fi conopide cu muguraşi.
-          Cuuumuuuluuus, zise Şercan.
-          Vrei să păpăm nişte Cumulus? Râse Tamika în timp ce îl mângâia pe Şercan cu mâna pe burtă. Trofeul meu mic! Zise ea, adresându-se burţii.
-          Cuuumuuuluuus.
-          Zi aaaaaaaa...
Şercan îşi sugea degetul mare de la mâna stângă.Tamika întinse mâna spre cer şi înşfăcă un Cumulus proaspăt. Îl îmbie pe Şercan, întinzându-i câţiva muguraşi ţinuţi între degetul mare şi arătător, însă el continua să îşi sugă degetul. Tamika îl pocni peste deget. Abia când îl pocni mai tare, reuşi să i-l scoată din gură, să se minuneze de aspectul lui: fără unghie, cu buricul ros până la sânge”.

Povestea în şapte părţi a lui Şercan are acest dar al conciziei şi al plasticităţii expresiei (cu mici excese ludice uneori) şi al harului de povestitor cu fine observaţii de viaţă şi, iată, aici, de înţelepciune orientală. Povestirile (foarte) scurte ale lui Andrei Mocuţa sunt şi ele o meditaţie la confiniile tăcerii, precum învăţătura transmisă discipolilor de Şercan.
Şercan este, într-adevăr, „o vacanţă Zen, cu mantre şi fără mantre. Ceva pentru copii şi rafinaţi. Sunt lecţii frumoase în toată povestea asta, care trebuie citită ca un roman alcătuit dintr-o suită de poeme în proză. O poveste mongolă şi africană, dar şi o poveste himalayană. Scriitorii buni sunt niște Șeherezade. Andrei Mocuţa e o admirabilă Şeherezadă, iar romanul său, cel pe care urmează să-l citiţi: Şercan” (Petru M. Haş, în prefaţa cărţii, „O vacanţă Zen”). 

Apărut în România literară, octombrie 2012

sâmbătă, 6 octombrie 2012

De weekend: Copenhagen Fall


Fata asta face nişte poze aşa frumoase, din detalii:


                                                                                                     @ Sandra Hoj

vineri, 5 octombrie 2012

Poezia - artă de familie



Debutat la începutul anilor 2000 (cu Epistole pentru Camelia, 2002) – volum căruia i-au urmat Biografia litteraria (2006), Monstrul fericit (2009), Sebastian în vis (2010) şi Amintiri pentru tatăl meu (2010) – poetul Radu Vancu (n. 1978, Sibiu) se desparte, totuşi, de „mizerabilismul“ douămiist, dar şi de neoexpresionismul în speţă ardelean – aşa cum bine remarcă Alexandru Muşina (în textul de pe coperta a patra). Frânghia înflorită (Casa de editură Max Blecher, 2012) vine să încheie o „saga familială“ a unui poet autointitulat „domestic“ – a cărui poezie se învârte, halucinant şi grotesc, idilic şi dramatic, livresc şi intelectual, în jurul tatălui, „mortul iubit“, şi al „paradisului“ casnic numit CamiSebastian (Camelia, soţia, şi Sebastian, fiul).
O carte ce vine, de asemeni, să marcheze un moment aparte, fiindcă e una din cele mai bune cărţi de poezie din ultimii ani, impunînd, aşa cum scrie tot Alexandru Muşina, „unul dintre cei mai importanţi poeţi români de azi“. Şi nu o spun doar poeţii şi colegii de generaţie (Dan Coman spune, la rîndul său, în textul de pe coperta a patra: „O primă mare carte de poezie pe care o dă generaţia noastră“), ci şi criticii. Claudiu Komartin aşază Frânghia înflorită – „ca amploare a conştiinţei poetice“, dar şi prin această temă a morţii, învăluită în broderia onirică –, în vecinătatea poeziei lui Virgil Mazilescu (Caiet de caligrafie şi de citire) şi a celei a lui Cristian Popescu (Familia Popescu). L-aş mai adăuga şi pe Mircea Ivănescu, pentru un anumit cotidianism insolitat, pentru o anumită frazare – evocat de Radu Vancu chiar în acest volum, un alt mare poet, dispărut anul acesta, devenit şi el, pentru tînărul poet, unul dintre „morţii dragi“.

Poemele, ample, discursive, scrise în – pentru a-i mai cita o dată pe poeţi – „deja bine-cunoscuta tehnică Vancu“ (Dan Coman) sau „într-o formulă care este, deja, «marcă înregistrată Radu Vancu»“ (Alexandru Muşina), se deschid de fiecare dată cu versurile-antet: „Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,/ cînd te lasă inima să-l visezi“ şi se închid cu revenirea de la vocea tatălui d’outre tombe, ca un fel de fantomă hamletiană, la realitatea domestică, de la visul halucinant al lumii de dincolo (sursă de „tablouri“ onirice extraordinare, pe toate gamele partiturii, de la grotesc-carnavalesc, în varianta postmodernă de cartoon, la suavităţi şi luminescenţe paradiziace) la liniştea camerei în care dorm cei dragi, Sebastian şi Camelia.
Fiecare poem e contrapunctat de un metatext pus între paranteze. În felul acesta, cartea îşi conţine şi efigia teoretică precum chihlimbarul – des evocat în carte – îşi conţine insecta captivă. Cartea fascinează şi apoi se explică singură, aşa încît criticului nu-i rămîne decît să gloseze în marginea reflecţiilor pe care şi le oferă ea însăşi.

Radu Vancu e un poet, într-adevăr, cu o amplă conştiinţă poetică, alimentată de o cunoaştere teoretică a poeziei, ca şi a unui vast univers cultural, care infuzează permanent versurile sale. Visceralul e deseori amplificat de livresc – făcut astfel să fie mai suportabil, dar fără a-şi pierde vreo secundă din intensitate, din notele acute. Iată, de pildă, poemul de la paginile 10-11: „«Dragule, în ziua aia cînd soarele de noiembrie/ era călduţ ca un cadavru proaspăt/ şi eu îţi muream în braţe// nu-mi închipuiam că aici,/ unde totu-i înfricoşător de bine,/ e un aer tare ca vodca, îţi taie genunchii// şi-ţi rîcîie stomacul, încît te aştept/ cu fiecare zi tot mai zdrenţuit,/ mai matolit, mai lihnit.// Tu nu te grăbi, vezi-ţi de trăitul tău,/ eu o duc aici pe picioare/ pînă o să vii tu –// ca ciorba acră după beţia dulce,/ ca iaurtul peste ficatul cu steatoză,/ ca glucoza în venele macerate.// Chiar dacă aerul de aici mă face cirotic,/ nu te grăbi, de aici n-am unde să mai mor./ Cred. Aşa că trăieş­te-ţi fericirea,/ o să te mănînc din ochi cînd o să vii,/ n-o să-mi ajungi nici pe o măsea, ce-i drept,/ însă o să mă ţii, ca atunci, în braţe// sub soarele călduţ de aici,/ şi poate că de data asta o să-mi revin,/ îmbrăţişarea ta de mort proaspăt// o să-mi pătrundă ca o injecţie cu adrenalină/ în inimă. Fii deci viu, fii fericit de viaţa ta vie,/ oricît de ridicolă-i chestia asta.»// Aici te trezeşti cu obrajii arzînd şi creierul/ aburind în crăticioara craniului ca un cartof fierbinte,/ fiert îndelung pentru o masă săracă“.

Într-unul dintre metatexte, Radu Vancu notează, ca pentru sine, că, în mod paradoxal, în perioada aceasta de fericire „domestică“, scrie „poeme tanatofore, cu morţi dragi care-mi vorbesc în somn“ (p. 17). Dar, aşa cum remarcă altundeva, „fericirea este pentru nefericiţi“, iar nu pentru cei fericiţi; iar poemele sale devin, prin intervenţia masivă a oniricului (căci tot el spune că volumul e mai degrabă o carte de vise decît una de poeme), un soi de „scenografie colorată ca-n Walt Disney“, comic-grotescă (dar niciodată macabră): „Un lucru pe care-mi vine greu să-l înţeleg: atunci cînd eram destrămat, în anii de după moartea lui, scriam poeme de dragoste policolore & diafane, dintre care destule au ajuns în Epistole pentru Camelia. Sigur, pe lîngă dragoste, atunci am avut vodca şi jurnalele lui Kierkegaard. Pentru ca acum – cînd, dacă n-aş avea prejudecăţi, aş spune-n gura mare că sînt fericit – să scriu poeme tanatofore, cu morţi dragi care-mi vorbesc în somn. E drept, destule dintre poemele astea sînt cumva comice, cu morţii spunînd lucruri trăsnite într-o scenografie colorată ca-n Walt Disney. Troli cîntînd cu voci de soprane printre morminte. Un musical cu un cimitir care începe să vorbească prin somn“.

Pentru poet, a scrie „lamentaţiile astea“ din „miezul auriu“ al fericirii familiale echivalează cu un gest „imoral de-a dreptul“; şi cu toate astea, irepresibil şi obsesiv, ca orice urmă traumatică, peste care se aşază, totuşi, într-un final, liniştea şi împăcarea matură, ca şi balsamul acelei îndrăgostiri de propriul său fiu (căci poetul e un „bărbat îndrăgostit de fiul său“) – ce capătă sensul unei continuităţi a iubirii: „«Iar cînd visele vin cu adevărat,/ năvălesc peste noi fluturi în valuri foşnitoare/ şi unde era inimă e o grădină de trandafiri.»// Pleoapele ţi se zbat precum aripile fluturelui/ şi auzi vocea şoptind clar:/ taci, inimă, şi rabdă. Zvîcneşti şi te ridici gîfîind.// Însă unde era inimă e o iarbă deasă;/ sîngele ţese prin carne un giulgiu rece;/ creierul zace peste corp ca o lespede.// Cînd Sebastian vorbeşte într-un tîrziu prin somn,/ prin cameră se răspîndeşte în valuri foşnitoare/ o mireasmă puternică de trandafiri“ (p. 20).

Poezia lui Radu Vancu – „malaxor nemilos al vieţilor noastre“ (p. 39) – are, cum spuneam, o sursă traumatică, ea vine din viaţa trăită, dar trage după ea toate „elementele disparate ale vieţii“, într-un mix halucinant şi (adesea) cutremurător; pe de altă parte, în cazul lui Radu Vancu, poezia are şi un efect terapeutic şi tinde înapoi către viaţă, recte familie şi „cei dragi“: „Distrăm pe cei iubiţi cu agoniile noastre, ca să-i putem iubi şi mai mult“. De altfel, în materie de reflecţie asupra poeziei (proprii, dar nu numai), Radu Vancu notează, într-o descripţie extrem de plastică: „Dacă gura lumii macină orice, pînă şi morţii, poezia e chiar mai a naibii decît gura lumii: ea nu numai că macină, dar şi digeră orice. Nimic nu-i prea tare sau prea complex pentru sucurile ei gastrice. Bucăţele zaharate de lirism candel, fibre aţoase de epică musculară, ciozvîrte greu de pătruns decupate din carcasa ştiinţelor (cosmologie, mecanică cuantică, biologie moleculară, zoologie, sociologie, economie), picante sosuri în ebuliţie stoarse din metodologia şi patologia sexuală, proteine deduse din variile legume ale showbizului, grăsoase şi mucede ciuperci ale bîrfei culturale – totul e îngurgitabil şi apoi mărunţit, ars şi transformat în energie“. Poemele fără titlu şi cu aceeaşi strofă „antet“ ale lui Radu Vancu transformă, terapeutic, în energie toate aceste elemente de realitate, creînd imagini (unele recurente în carte) extra­ordinare din registre contrastante (suav-crud, idilic-tragic, comic-grotesc ş.a.m.d.). Aş mai vrea să citez, înainte de a încheia, cîteva strofe remarcabile din poemul în care tatăl mort (sinucis) se adresează mamei, în tonuri de o delicateţe aproape crudă, dînd glas, prin ricoşeu, vocii şi iubirii poetului (fiului) însuşi: „«Şi mai spune-i aşa: Veroni,// cînd rîdeai, aerul se umplea de fluturi./ Cînd tăceai, era o întindere uriaşă de zăpezi/ pe care oameni agili tîrau foci însîngerate// din care urmau să facă untură/ pentru lumînările nopţilor boreale de amor./ Cînd făceam amor, foci cu ochi trişti ne priveau,// băteau din lăbuţele lor caraghioase/ pînă cînd moviliţele de grăsime ce erau/ se făceau lumină.// Cînd rîzi, îngerii îşi deschid aripile de fluturi albinoşi/ şi te privim toţi tremurînd, atît de frumoasă,/ încît Dumnezeu te transcrie pe curat în jurnal»“ (p. 51).

Toată această „saga familială“ se încheie apoteotic, cu un amplu şi splendid poem (pp. 70-72), (urmat de un mic „epilog“), care pare să pună punctul final acestei „arte de familie“ cu ecouri din Cristian Popescu. Un poem care ar merita citat în întregime, dar din care voi cita, din lipsă de spaţiu, doar ultima parte (vocea poetului, şi nu a tatălui): „Noaptea arde cu flacără neagră deasupra ta/ ca deasupra unui zăcămînt impur & tulbure,/ ai da orice să mai priveşti o dată// ochii lui cu corp vitros & retină & cornee,/ pe ei îi cauţi dincolo de ochii halucinaţi/ ai cadavrului fermecător care uneşte lumile// şi pune fericirea & teroarea în dicteu automat,/ însă ştii deja că nu-i vei mai vedea niciodată,/ iar curînd, în cîteva ore, în pătuţ & în pat// alţi corpi vitroşi, alte retine, alte cornee/ se vor aprinde cu vîlvătăi de magneziu/ de la lumina dimineţii –// şi nu-mi rămîne, iubit cadavru fermecător,/ decît fericirea necruţătoare & impură & tulbure/ de a fi regele şi cadavrul lor. Şi numai al lor“.
Poezie de înaltă tensiune la confiniile morţii, Frânghia înflorită de Radu Vancu este un volum de poezie scris într-o manieră poetică inconfundabilă, nouă şi veche, în acelaşi timp „hipermodernă“ (cu termenul autorului) şi în cea mai bună tradiţie literară autohtonă (Eminescu, Mircea Ivănescu, Virgil Mazilescu, Cristian Popescu).

joi, 4 octombrie 2012

Bătrâna doamnă şi gondolierul



Cunoscuta poetă şi prozatoare Nora Iuga – autoare, printre altele, a volumelor de proză Săpunul lui Leopold Bloom (1993), Sexagenara şi tânărul (2000), Berlinul meu e un monolog (2010) –  a mai publicat anul acesta o cărţulie de versuri având ca fundal, de data aceasta, Parisul: Petrecere la Montrouge (Editura Cartea Românească, 2012).
Deşi nu este dintre cele reprezentative pentru poetă, ea merită, totuşi, parcursă pentru experimentul poetic practicat pe fundal parizian, pentru colecţia de poeme scrise după o metodă asemănătoare cumva cu aceea suprarealistă a „hazardului obiectiv” (aici e vorba de poeme alcătuite din fraze rostite în somn) şi mai ales pentru convenţia-ramă a volumului, pe tiparul mai vechi al „sexagenarei şi tânărului” – aici Marguerite Duras („doamna bătrână”) şi secretarul ei (un tânăr gondolier de origine franceză).

De altfel, Nora Iuga înfăţişează explicit această convenţie pe coperta a patra a cărţii: „Să presupunem că o mare doamnă – s-o numim Marguerite Duras – cunoaşte la Veneţia un foarte tânăr gondolier, pe care-l angajează ca secretar pentru a înregistra tot ce vorbeşte ea în somn”. În felul acesta, secvenţele care se organizează în jurul lui Marguerite Duras şi al tânărului secretar sunt scrise în italice, spre deosebire de poemele din timpul somnului, transcrise de acesta din urmă. Nora Iuga îi declara, de altfel, Veronicăi Plăcintescu – într-un interviu apărut tot aici, pe Bookaholic – că „poezia e hazard, nu proiect”. Versurile acestea sunt şi ele un rod al hazardului, amestecând tot felul de aluzii culturale şi referinţe pariziene. De pildă: „sus pe colină la montrouge/ bătrânul găseşte potcoava/ zece nopţi la rând onetti cu mine/ cal aş fi vrut să fii  pe stradă/ un dric nu spune cuvinte/ urechile noastre  degeaba”; sau: „câtă suferinţă/ adună crescătorul de nutrii/ pe strada azilului în sibiu/ nu ciripeşte nimic din mocheta/ lui Klimt petele de cerneală/ nu ies”; ori: „o piele veche/ se târăşte pe burtă/ cu cheia’n broască s-aprinde/ lumina şi zarzavaturile electrice/ fac viermi din poartă-n poartă/ ia carnavalul ăsta de pe mine/ transpir”.

Cu toate acestea, secvenţele cele mai reuşite ale volumului sunt chiar cele aşa-zicând metatextuale, scrise în italice. În afara primului text din această categorie (şi primul din carte), în celelalte se face auzită numai vocea bătrânei doamne, amestecând furia şi neputinţele vârstei cu o senzualitate aparte şi capricii care ţin loc de cochetărie. Redau mai jos primul text din volum (cel mai amplu): „doamna bătrână şi-a scos ochelarii, şi-a lipit ochii apoşi de ochii foarte negri ai gondolierului şi l-a întrebat câţi ani are.
nouăşpe, i-a răspuns băiatul. când a murit tata, m-am lăsat de şcoală, am lucrat în docuri, la Le Hâvre. sunt francez. se cunoaşte, nu vorbesc ca ei. când cânţi nu se observă, aici cântă toţi la fel, că vorba se ia după cântec. e mai vesel pe gondolă decât în docuri. on gagne bien ici, vous savez madame, les vieilles américaines sont très riches... nu vrei să fii secretarul meu? nu înţeleg  o să locuieşti la mine, la Montrouge, o să mă scoţi la plimbare, o să te învăţ să-mi citeşti...  dar ştiu. putem să ascultăm şi muzică, între 4’ şi 5’, Sati... ăsta cine-i?  cu mine să nu vorbeşti neîntrebat, ne-am înţeles?  est-ce que j’y gagne? aici cât scoţi pe lună? 2-3000  de euro, plus bacşişu’.  eu îţi dau 10.000. et qu’est-ce que vous demandez de moi en échange?  să scrii ce-ţi dictez şi să nu te mişti de lângă mine când dorm. vreau să înregistrezi tot ce vorbesc în somn, ai înţeles? toate cuvintele care-mi ies din gură fără să ştiu; aşa cum se pescuiau pe vremuri cadavrele pentru disecţie. Să nu te prind că schimbi ceva. Sigur, multe n-o să le recunoşti, sunt desfigurate, sunt pe jumătate, pe sfert, nu mai seamănă cu nimic. mie aşa îmi plac, aşa le vreau. şi acum lasă-mă aici, la Santa Maria dei fiori. rămâne cum am stabilit. vino diseară la 7 pe Calle del fuego la nr. 1634”.

Micul volum se încheie aşa cum a început: cu o secvenţă metatextuală, în care Marguerite Duras se adresează o ultimă dată tânărului ei secretar, într-un monolog pasional şi totodată furios pe neputinţele vârstei: „Na, c-am vărsat şi cafeaua, dar mai bine mor decât să-ţi spun că-mi trebuie mâna ta”.

Apărut pe Bookaholic

miercuri, 3 octombrie 2012

Intermezzo

                         Marţi seara la redacţie, Silvia, Cezar şi cu mine (cei trei muşchetari :))

                                                                                                        Foto: Maria Vlădulescu

Marţi seara la redacţie... e o întreagă poveste. După o zi lungă de articole, redactări de texte, colaţionări etc. etc., se trimite revista la tipărit. Şi după oboseală (la mine şi vreo două nopţi de scris articole), vine o veselie nebună, nebună, nebună :) "Marţi seara" e un cuvânt-cheie doar pentru cunoscători :))

marți, 2 octombrie 2012

Poezia ca „o lamă de fierăstrău”



Poeta Laura Dan debutează, la Editura Tracus Arte, cu volumul Începe să doară puţin – un debut dintre cele mai bune din ultima vreme. Laura Dan scrie o poezie concentrată şi de impact, o poezie care mizează pe puterea imaginilor; cuvintele sunt simple, grave, încărcate de toată greutatea sensului lor. Începe să doară puţin e un volum aşa-zicând intimist, familial, al cărui spaţiu e dominat de figurile tatălui (absenţă-prezenţă mutilantă) şi mamei.
Practicând o formulă poetică dincolo de mode şi timp – de douămiism, de biografism, de mizerabilism etc. – Laura Dan are, totuşi, în vedere şi un anumit efect terapeutic al actului de a scrie. Poemele ei explodează, pur şi simplu, ca dintr-o rană traumatică: „Tată-glonţ/ mi-ai străpuns pieptul/ mă auzi? Îţi vorbesc din groapă/ sunt un împuşcat/ care mai are ceva de zis.// Mamă/ nu mai plânge/ aici e cald” (Tată-glonţ). Şi, poemul de alături (fără titlu), mai amplu, în care apare referinţa la scris, un poem cu imagini puternice, violente, care-ţi rămân pe retină: „singurătatea seamănă cu un copac înalt, fără frunze./ vorbele mele sunt o colonie de omizi flămânde.// pentru ei sunt un morman de cheaguri şi asta mă face/ să scriu. şi scriu până când ochii mei se fac roşii ca şi/ când ar fi plini de sânge.// mama mă urmăreşte îngrijorată. privirea ei: o/ grămăjoară de sare aşezată pe răni.// în carnea mea, ei aşază totul frumos ca-ntr-o vitrină./ îşi întind braţele spre mine. au aflat că-mi însemnez/ bărbaţii şi tata e hidra în sângele căreia îmi otrăvesc/ săgeţile.// cândva, locuiam aici ca-ntr-o pâine caldă. acum locul e/ plin de cioburi. tata e un cadavru care taie dacă întinzi/ mâna. tăietura lui coace până puţi a peşte mort.// vorbesc cu capul în jos ca şi când aş fi vinovată”.

Poeziile Laurei Dan – de regulă cele foarte concise – ating adesea emoţia pură, în ele mocnesc – cu intensităţi diverse, până la culminaţie – angoasa, anxietatea: „mama pregăteşte colţunaşi/ mişcările ei răspândesc lumină/ în bucătăria micuţă/ râsul nostru e o cascadă de frică/ aceeaşi absenţă ne curge în sânge/ ca un strigăt.// când colţunaşii sunt gata/ întorc spatele şi plâng/ ca şi când/ s-ar prăbuşi o lume” (O cascadă).
Riscul acestei poezii este, pe de altă parte, să nu rămână blocată în această dramă familială; ea trebuie să „evadeze”, să treacă dincolo, la alte spaţii, teme. Şi Laura Dan o face, chiar în acest volum. Iată, de pildă, un mic, vibrant Poem de dragoste: „muşca din călcâiul meu cu poftă şi spunea că e cald/ precum un fruct încălzit la soare/ în întunericul camerei răsărea un câmp roşu ca o a/ doua inimă/ când întindea mâna încetişor spre mine/ mă simţeam ca un nou-născut”.

În altă parte, peste rana aceasta deschisă pe care încearcă să o exorcizeze poemele se aşază sentimente noi, speranţă, bucurie şi chiar promisiunea – temătoare – a iubirii: „câteodată,/ lumea e plină de copii care aleargă/ îi văd cum înalţă pe cer un zmeu nemilos.// câteodată,/ îmi închipui braţele lor/ întinse spre mine/ mai frumoase ca nişte cireşi înfloriţi”. Şi promisiunea iubirii, într-o amplă Rapsodie urbană: „îmi deschizi o poartă mică, în inimă/ muguri tineri sunt gata să izbucnească/ atâta bucurie mă sperie/ încep să vorbesc mult/ mi se pare că sunt mai înaltă/ că lucrurile au coborât cu o treaptă/ ochii tăi au o culoare nemaivăzută/ hai la mine/ nu există în tot oraşul o casă ca a mea/ putem bea ceai din ceşti goale/ şi ne putem odihni mai ceva ca-ntr-o grădină/ un vecin îţi va spune că locuiesc aici de foarte mulţi ani/ că mama îmi trimite pachete/ pe care nu le desfac niciodată/ hai la mine/ dacă îmi pun o rochie/ o să vezi că am picioare frumoase/ şi dinţii sunt frumoşi/ mi i-ai văzut?/ hai, fă-mă să râd/ ca să vezi cât sunt de albi”.

Începe să doară puţin e un volum bun, poemele au un efect foarte puternic asupra cititorului, cuvintele înseşi „taie” precum „o lamă de fierăstrău”, ca să folosesc chiar comparaţiile poetei: „braţele mele te cuprind ca un năvod// eşti hrana de care am nevoie/ un miez de pâine călduţ/ mă poţi ţine în viaţă// sunt precum tata/ o lamă de fierăstrău// dacă iubesc, tai!”.

Apărut pe Bookaholic