.
.

vineri, 30 decembrie 2011

Mostră de Sagan, cu briză de mare, amor teatral (fatal?) şi multă frivolitate

Iată un fragment din cartea pe care o traduc (nu spui care :))


"Spre marea lui surpriză, Béatrice a refuzat un asemenea dejun. Prefera, zicea ea, să rămână singură cu el, şi a cerut să li se aducă în cameră sandvişuri, vin alb, fructe şi cafea. Desena, cu un aer pe jumătate ostil, pe jumătate amuzat, semne cabalistice pe pieptul lui; îi atingea gâtul, apoi umărul, apoi piciorul, apoi pîntecele. Părea că reintră în posesia a ceva ce-i aparţinea dintotdeauna, fără s-o ştie, şi o clipă el s-a întrebat dacă nu era şi ea supusă aceluiaşi fenomen ca şi el; dacă impresia aceea teatrală de posesie şi de fatalitate  nu o atingea şi pe ea în aceeaşi măsură ca pe el. Dar acum se scursese deja multă vreme de când trăia la Paris, de când îi cunoştea ritmurile şi ocolişurile mai degrabă cotidiene decât stendhaliene, şi nu s-a hazardat să-i pună această întrebare. În acelaşi timp, alunga o voce secretă, aceeaşi care, acum cinci ani, sumbră şi geloasă, se încăpăţâna s-o întrebe de ce nu voia să iasă cu el, să-l afişeze triumfal în restaurantul acela în care orice dejun însemna o mărturisire şi unde el însuşi, Édouard, ar fi fost un complice foarte convenabil. Voia să-l ascundă încă o dată? Totuşi, ştia foarte bine că secretul care putuse exista între ei, la vremea aceea, nu mai era necesar: acum el era cunoscut, la fel şi ea, aveau tot dreptul să mănânce împreună heringi de la Marea Baltică, la ora două după-masă, în braseria aceasta cu un fals aer familial, unde prezenţa lor părea a spune: „Am împărţit patul, ne-am plăcut unul pe altul, acum ne e foame”.
-          Ţi-e ruşine cu mine? a întrebat el.
     Ea îl privea, îi mângâia părul, părea că îl ţesală, îi atingea pielea, zâmbea în timp ce-l privea, ironică, gânditoare şi tandră, inteligentă poate? În orice caz, semăna cu aceea din visul pe care-l visase ani la rând, după ce-l părăsise şi, credea el, îl uitase.
-          Ruşine cu tine? a spus ea, nu. Eşti frumos, să ştii. Dar de ce vrei să ieşim afară? E ziuă, e soare, lumina mă irită.
      Şi s-a repezit asupra lui, i-a căutat vena pe gât şi i-a spus cu o voce puţin sălbatică, deşi rece:
-          Acum o să te însemn, micuţul meu. O să fii marcat cu o vânătaie, aici, timp de două săptămâni, şi femeile tale nu vor putea face nimic.
      Îl muşca, îi sugea sângele din beregată, era vampirul vieţii lui.
-          Chiar vrei să rămâi singură cu mine? a întrebat el, încurcat în propriile idei şi amintiri, şi în cearşafurile care, înfăşurate fiind în jurul lor, păreau ca umflate de vânt, vântul plăcerii lor, fără îndoială.
      Ea n-a răspuns şi, în acel moment, nu mai erau întrebări care să fie puse.
      La ora patru, se aflau aşezaţi la o masă în braserie, la fel de zăpăciţi, palizi şi triumfători. Cearcănele de sub ochi erau tot atâtea cununi de lauri pentru obişnuiţii locului. La ora patru, cu mâinile obosite şi cu privirea prea limpede, au mâncat heringi şi cartofi fierţi şi-au schimbat între ei jurăminte. Toate perisabile, desigur; însă toate pândite, supravegheate şi înregistrate de către aceşti neobosiţi iscoditori, aceşti câini de pază, oameni de bine şi de rău, pe care-i numim gura lumii[1] sau prietenii, pe scurt, ceilalţi. Şi unul spunea celuilalt: „Păi da, nu-ţi aminteşti, acum cinci ani, avuseseră o legătură!”. Iar celălalt se indigna: „În fine, e greu de crezut, ea joacă în piese de bulevard. Şi ce scrie el e altceva, mi se pare, nu?”. Cel dintâi conchidea: „Da, cercetare teatrală, sigur, dar ea e a naibii de frumoasă, nu?” Şi toate privirile astea vesele, curioase păreau tot atâtea proiectile inamice sau prietene care treceau peste capetele lor, îi apropiau şi îi îndepărtau, într-un soi de cinema perpetuu; dar fără realitate pentru ei, căci ea îi spunea: „Nu mănânci destul, Édouard. Mă iubeşti?”, iar el, servindu-se cu o mână moale cu cartofii de care n-avea nici un chef, îi răspundea: „Te iubesc, nu te-am iubit decât pe tine. În schimb, nu cred că iubesc heringii ăştia”. Şi atunci, suverană, ea ridica mâna, şeful de sală devenit complice din clipa în care îi văzuse intrând se precipita înspre ei şi peştele dispărea de pe masă. Şi la ora patru după-amiază, în plin soare, în fine în plină umbră, dar se simţea cum arde soarele afară, în spatele verandei de sticlă, ei comandau două băuturi puternice, ca doi eroi ai lui Fitzgerald, în care simţeau că se transformă, odată cu oboseala, dorinţa şi alcoolul din pahare. Şi nimeni nu mai putea să-i vadă sau să-i audă, căci în ziua aceea, Édouard şi Béatrice erau amândoi în culmea fericirii."




[1] În original „le Tout-Paris”. (n. trad.)

miercuri, 28 decembrie 2011

Françoise Sagan, acest "charmant petit monstre"





Traduc Françoise Sagan şi atâta frivolitate - stilistică şi amoroasă -, susţinută de atâta gust şi de atâta fineţe e reconfortantă pentru o vacanţă a sărbătorilor de iarnă :)
La 19 ani devenea celebră cu o cărţulie nervoasă, răsfăţată şi, prin urmare, plină de cruzime, "Bonjour tristesse" (1954). După care a făcut bani mulţi, s-a afişat alături de vedete de film europene şi hollywoodiene, a jucat la casino, a câştigat şi a pierdut, a rulat nebuneşte în Jaguar, Aston Martin şi Ferrari... Mărire şi decădere, evident.

Un star literar în anii '50 şi '60, cum am mai vrea noi să fie şi astăzi, dar puterile literaturii par să fi scăzut în mileniul 3; sau poate e altceva, poate a fi star astăzi, într-o lume a "obscenităţii" imaginii - vorba lui Baudrillard - nu mai e relevant. Oricum, pe meleagurile noastre, nu s-a pomenit niciodată - deşi există, sigur, un Anton Holban sau un  Camil Petrescu - atâta percutanţă stilistică în cazuistica amoroasă, atâta gust şi atâta insolenţă în frivolitate. Chestie de tradiţie, of.

joi, 22 decembrie 2011

Parfum de epocă: anii '80. Mircea Nedelciu şi tinerii săi colegi frondeuri în plin comunism

Mircea Nedelciu alături de Florin Iaru, Ion Stratan, Nicolae Iliescu, Tudor Jebeleanu - în februarie 1984, lângă Cartea Românească. Foto: Florin Iaru şi Tudor Jebeleanu
Mircea Nedelciu într-un scandenberg amical cu Alexandru Muşina; alături de Dan Stanciu şi Mircea Horia Simionescu; stând de vorbă cu Maria Mailat şi Gheorghe Iova. Foto: Tudor Jebeleanu

Parfum de epocă: Nedelciu în puloverele lui de lână groasă, peste cămăşile în carouri; Nedelciu cu şapcă în pătrăţele şi fular cadrilat, precum - în Occidentul mult visat - personajele de film ale unui Godard sau Truffaut; Nedelciu în cojocelul din blană de oaie, "alain delon"-ul autohton.







Frondă tinerească, făcută din cultură occidentală - asimilată cu pasiune pe sub mână - şi din ruralism românesc, asumat deopotrivă cu ironie şi seriozitate (doar mulţi dintre ei erau fii de ţărani şi nu se ruşinau cu asta).

marți, 20 decembrie 2011

La lansarea cărţii de poezie a Cristinei Ispas, "Rezervaţia", Casa de pariuri literare, 2011. Club A, sâmbătă, 17 decembrie




Alături de Cristina Ispas, Lavinia Branişte şi Cătălina Bălan (moderatoarea discuţiei). Fotografii de Silvia Dumitrache

"Rezervaţia" e una dintre cele mai bune cărţi de poezie apărute în ultima vreme - o poezie rafinată şi foarte lucrată a cotidianului, cu ecouri din Mircea Ivănescu (o poezie care-mi aminteşte de un alt tânăr poet, Mihai Duţescu, arhitect de meserie, debutat în 2010, cu volumul "şi toată bucuria acelor ani trişti", Cartea Românească).

vineri, 16 decembrie 2011

„Scriitorul încearcă să scurtcircuiteze limba comună“ Interviu cu scriitoarea franceză Gwenaëlle AUBRY



Scriitoarea franceză Gwenaëlle Aubry – deținătoare a Premiului Fémina (2009) pentru romanul Personne (roman despre tatăl său – care a suferit de sindromul maniaco-depresiv –, scris după moartea lui) și profesoară de filozofie la Paris IV – Sorbonne, a fost  una dintre invitatele Institutului Francez la Tîrgul de Carte Gaudeamus 2011. Sîmbătă, 26 noiembrie, Gwenaëlle Aubry a participat, la standul Franței, la o dezbatere pe tema „Există o literatură feminină?“ (alături de scriitoarea română Svetlana Cîrstean și de  scriitoarea canadiană Kim Thúy; moderatoare: Bertille Détrie, responsabil de carte la Institutul Francez din București). După dezbatere, scriitoarea a avut amabilitatea de a-mi răspunde la cîteva întrebări.
 
Prima întrebare e legată chiar de cuvîntul „personne“ („nimeni“) – titlul cărții dvs. care a obținut Premiul Fémina în 2009. Ați afirmat la dezbatere: „Il n’y a personne qui écrit“, „On écrit pour personne“, un întreg joc de cuvinte în jurul acestui cuvînt. Ați găsit acest manuscris – de la care ați pornit – printre hîrtiile tatălui, după moartea lui; pe el era marcat: „à romancer“. Cum vă plasați, dvs. ca autor, în raport cu acest text pe care l-ați scris și publicat? E o datorie față de tatăl dvs.?
Într-adevăr, indicația aceea a contat mult pentru mine, poate că-mi era chiar adresată, ori, poate, că tatăl meu se adresa lui însuși sau poate oricui. Îmi vorbise totuși despre acest manuscris, despre dorința de a fi publicat. Era un text destinat publicării, scris cu grijă, parțial romanțat – existau deja unele linii ale ficțiunii, eu n-am făcut decît să le prelungesc.
Indicația „à romancer“ era destul de enigmatică, de altfel. Ce putea însemna: să faci un roman, să romanțezi? Era o injoncțiune în același timp imperioasă și obscură. Într-o primă fază, nu am făcut decît să citesc și să recitesc acest manuscris, să selectez extrase, nu pentru valoarea lor informativă, factuală – că erau mai degrabă supuse inconștientului, partea de realitate, cea de dorință, cea de ficțiune erau indiscernabile. Selectam fragmente pentru valoarea lor literară, pentru limbaj, pentru urma („la trace“) lingvistică. La început, mi-am conceput propriul text ca pe un ecou la acesta, din dorința de a-l face să rezoneze, să ducă mai departe și mai puternic această voce dispărută. Mi-am interzis folosirea persoanei I, era vorba, pur și simplu, de a construi o cameră de ecouri.
În același timp, scriind despre acest text și pornind de la el, am avut impresia că scriu de fapt chiar despre sursa, din interiorul meu, a scriiturii. Michaux, pe care-l iubesc foarte mult, spune că a scrie înseamnă a rămîne în contact cu propria tulburare („son trouble“). Plecînd de la acest manuscris, eram mai aproape de propria mea tulburare, de sursa din mine a scriiturii.
Textul nu putea fi publicat ca atare?
Nu, de unde și acea injoncțiune; ar fi avut doar o valoare documentară, probabil, nu se înscria în cîmpul literaturii, ținea de domeniul intimității – de aceea mi-am interzis să-l utilizez sau să-l citez.
Vă preocupă foarte mult corpul, ați spus, în textele dvs. Sînteți cercetător în filozofie. Discursul teoretic și filozofic influențează literatura pe care o scrieți?
Nu, încerc să păstrez cele două zone diferite. Detest ideea de a scrie romane filozofice, de pildă, sau romane care să ilustreze o teză anume. Nu e aceeași utilizare a limbajului, și pentru mine asta corespunde unor practici complet diferite, deși obsesiile sînt comune, în cazul meu, pentru cele două practici (dar nu e vorba de o supunere a uneia la cealaltă).
Aveți, de pildă, un roman despre urîțenie, Notre vie s’use en transfigurations (2007), și antologiaLe (dé)goût de la laideur...
Antologia a fost o comandă de editor, în vreme ce romanul, nu...
Ce ați adunat acolo? Pare foarte interesant.
Am antologat texte despre urîțenie scrise de diverși scriitori (pe care le-am citit cînd m-am documentat pentru cartea mea), texte pe care le prețuiesc, de Michaux, Quignard, texte ale unor pictori, de asemenea. Am asamblat o parte din materialul care mi-a servit pentru roman.
Această temă a urîțeniei are legătură cu faimoasa „literatură feminină“ despre care s-a discutat la dezbatere, mai devreme? Urîțenia se aplică mai ales femeii?
E adevărat, acest roman este o variație – mai degrabă decît un roman – pe tema unei femei care se consideră urîtă, nu se știe dacă e adevărat sau nu. La început, m-am întrebat dacă tema nu se pretează mai bine unui eseu decît unui roman. Cum se face că aceste categorii ale frumosului și urîtului nu mai au pertinență în cîmpul estetic? Artiștilor le e greu să le mai revendice, criticii nu le mai utilizează. Și totuși, în același timp cum se face, ele se impun într-un mod din ce în ce mai imperios în cîmpul corpului și în particular al corpului feminin. În cele din urmă, a prins corp un roman în care se aude vocea unei femei care dă seama de acest soi de puternică violență subiectivă, de o urîțenie despre care nu știe dacă e sau nu reală. E, mai degrabă, o carte despre raportul terifiat față de privirea celorlalți, despre felul în care orice privire ne poate transforma în gorgonă sau e ea însăși o privire de gorgonă; mai multe discursuri, o voce de femeie, voci de bărbați, discursul estetic etc. Partajul privirii referitor la frumos și urît se exercită mai violent asupra femeilor.
O întrebare legată de această „literatură feminină“. E adevărat că, în România – așa cum spunea și Gabriela Adameșteanu la dezbaterea de dinainte –, „literatura feminină“ însemna ceva minor, marginal, ceva „simpatic“, cum spuneați dvs. „Literatura feminină“ a fost/este percepută în mod similar în Franța? Cum resimțiți acest lucru ca scriitoare?
Sub eticheta aceasta există întotdeauna riscul și posibilitatea unei marginalizări. Însă n-aș folosi acest termen: a fi marginal este un lucru bun; cred, precum Deleuze, că atunci cînd scriem, o facem dintr-o poziție minoritară. Însă asta nu înseamnă că ceea ce scrii se adresează numai unei comunități, corporații – ar fi o tristețe infinită. Între singularul extrem și universal, scriitorul încearcă să scurtcircuiteze limba comună. În scriitură este o tentativă de scurtcircuitare a limbii comune prin singular, dar și prin universal.
Prin această categorie de „literatură feminină“ se înțelege în Franța autoficțiunea, aceasta din urmă fiind identificată ea însăși cu o literatură a intimității. Camille Laurens – o scriitoare pe care o apreciez foarte mult – remarca acest lucru recent, spunînd că prin autoficțiune se înțelege literatură feminină, a intimității, „du petit moi“, o literatură narcisistă. O serie întreagă de echivalențe care lucrează în mod implicit asupra discursului critic, social, mediatic. Deci se revine, în cele din urmă, la ideea că femeile n-ar fi capabile să scrie decît despre „l’extremement proche“ și doar despre ele însele, deci n-ar putea interesa un public larg, ar fi incapabile să atingă domeniul realului și zona unui discurs comun. Există tot felul de alunecări de sens în aceste etichete și, ca orice femeie scriitor, sînt mefientă la adresa lor.

vineri, 2 decembrie 2011

Vă aştept luni seara (5 decembrie) la ultima ediţie "Formula 3" din 2011




Revista Observator cultural vă invită la ultima ediţie din acest an a „Formulei 3“, avîndu-i ca invitaţi pe scriitorul Răzvan Petrescu, pe fotograful Răzvan Voiculescu şi pe muzicianul Răzvan Popovici, directorul Festivalului SoNoRo. Evenimentul va fi găzduit de Clubul Ţăranului, din cadrul Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti, luni, 5 decembrie, începînd cu ora 18.30.