Postez aici evocarea lui Alexandru Vlad apărută în Observator cultural de săptămâna trecută şi cronica din România literară la antologia de proză scurtă pe care scriitorul a alcătuit-o şi a publicat-o în 2014 la Editura Charmides.
Un mare prozator
Pe 15 martie, duminică
dimineaţa, foarte devreme, s-a stins din viaţă – neaşteptat – un mare prozator,
la care am ţinut şi ţin foarte mult. E vorba de Alexandru Vlad, optzecist
ardelean, unul dintre
marii noştri prozatori şi – mai mult decît atît – unul dintre prozatorii
rafinaţi ai literaturii române, nu mulţi la număr – printre ei, un Mateiu Caragiale,
un Radu Petrescu, un Radu Cosaşu. Romanul Ploile
amare (Charmides, 2011) îl plasează pe Alexandru Vlad în prima linie a prozatorilor din literatura română.
Rafinamentul – scriitura densă, poetică, superbă şi liniştită aşa cum e însăşi
curgerea implacabilă a vieţii, a timpului – îi asigură o poziţie aparte în
literatura noastră (veche de numai două secole), rareori ajunsă la asemenea culmi
de fineţe artistică.
În noaptea de 14 spre 15
martie, pînă tîrziu, am citit (de fapt, am savurat textele) din antologia Cenuşă în buzunare, apărută la Charmides în 2014, o
antologie de proză scurtă cu texte selectate chiar de Alexandru Vlad şi cu o
prefaţă de Victor Cubleşan (o carte cu dedicaţie, care acum va fi şi mai
preţioasă pentru mine). A doua zi, am aflat că scriitorul se stinsese din
viaţă... Nu ştiu dacă a fost un „semn“, cert e că l-am preţuit foarte mult pe
scriitorul, dar şi pe omul Alexandru Vlad.
Am avut norocul să-l cunosc şi să stăm de vorbă la Bookfest, în 2012, cînd
m-a invitat să vorbesc la lansarea volumului său de proză scurtă Măsline aproape gratis (Charmides, 2012):
un om cald, discret, foarte inteligent şi rafinat, exact ca literatura sa. Cred
că a fost vorba de afinităţi elective: am fost cucerită de literatura lui, iar
apoi mi-a plăcut spontan omul care se ascundea în spatele cărţilor.
De o rară lipsă de complezenţă, retras la ţară, la 40 de km de Cluj,
departe de lumea literară „dezlănţuită“, n-a avut vizibilitatea de scenă a
altor scriitori. Cunoscut şi apreciat în breaslă, a ajuns mai greu la publicul
larg: cel mai mult regret că volumele sale n-au apărut la o editură mare,
pentru a circula mai uşor şi a fi vizibile. Am înţeles că, în ultimul timp, Alexandru
Vlad pregătea reeditarea Ploilor amare
la Polirom – o reeditare care ar însemna primul pas în aducerea marelui
scriitor în atenţia publicului. Eu aş merge pînă la a sugera editarea operelor
sale complete (Alexandru Vlad nu a scris extrem de mult) – ar merita-o cu
prisosinţă. De altfel, am crezut mereu că, mai devreme sau mai tîrziu, valoarea
literară răzbeşte, iese la suprafaţă, e inevitabil; şi e singura care rezistă
timpului, dincolo de mode, de strălucirile de moment, de vedetisme.
După Mircea Nedelciu şi Gheorghe Crăciun au dispărut, rînd pe rînd, Alexandru
Muşina, Constantin Stan, Sorin Preda, Andrei Bodiu şi acum Alexandru Vlad – e
prea mult pentru o generaţie întreagă.
Dispariţia lui Alexandru Vlad mă umple de o tristeţe iremediabilă. Şi, în
acelaşi timp, de o senzaţie de neverosimil: nu-mi vine să cred că n-o să-l mai
pot vedea pe Alexandru Vlad, cu pălăria de şerif, pipa şi alura de cowboy (ca
mare amator de filme western ce era)! Ştiu doar că s-a stins liniştit, în somn,
cu liniştea pe care o au (o lasă în urmă) frazele sale inconfundabile, chiar şi
atunci cînd dau glas celor mai vii tensiuni, celor mai mari dureri.
Alexandru Vlad a fost un scriitor de mare clasă – un peisagist, un portretist,
un creator de atmosferă – şi un excelent cunoscător şi traducător de literatură
anglo-saxonă. Alexandru Vlad a fost şi va rămâne unul dintre marii prozatori ai
literaturii române contemporane şi din toate timpurile. Dumnezeu să-l
odihnească!
Apărut în Observator cultural nr. 764/ 20.03.2015
Un prozator de mare clasă
În dimineaţa zilei de 15
martie, s-a stins din viaţă, neaşteptat, un mare prozator optzecist, Alexandru
Vlad. Poet şi prozator, publicist şi traducător din literatura anglo-saxonă, Alexandru
Vlad se remarcă prin rafinamentul stilistic al literaturii sale. Peisagist şi
portretist, atent – în textele sale – la calitatea naturii (calitatea aerului,
meteorologie etc.), a obiectelor şi a oamenilor, Alexandru Vlad este unul
dintre marii noştri prozatori şi unul dintre prozatorii rafinaţi ai literaturii române – alături de un Mateiu Caragiale,
un Radu Petrescu (cu care are ceva flaubertian în comun) sau un Radu Cosaşu. În
rândurile de mai jos, va fi vorba despre ultimul său volum publicat, Cenuşă în buzunare, o antologie de proză
scurtă realizată de autor, cu o prefaţă de Victor Cubleşan, aparută la Editura Charmides
în 2014.
Volumul reia – în selecţia
proprie a autorului – o serie de proze scurte din volume mai vechi (douăsprezece
texte, plus, în „Addenda”, un text, Recapitulare
şi anatomie, în care scriitorul relatează, la cererea criticului Virgil
Podoabă, cum a scris Drumul spre Polul
Sud, proză antologată în carte), reuşind să creeze un efect de ansamblu, pe
care prefaţatorul îl numeşte „o semnătură, o marcă a elementelor care îl fac pe
Alexandru Vlad mereu unic, mereu fermecător”. Şi în fond, acest lucru nici nu e
dificil, fiindcă scriitorul dă dovadă – de la început (din anii ’80: Aripa grifonului, 1980; Drumul spre Polul Sud, 1985, până la
cărţile cele mai recente: romanul en
miettes Curcubeul dublu, 2008,
romanul de anvergură Ploile amare,
2011, volumul de proză scurtă Măsline
asortate, 2012 – de aceeaşi scriitură de mare fineţe, egală cu sine, atentă
la detalii, superbă şi liniştită, ca viaţa însăşi – îm vine să zic – în
curgerea ei implacabilă.
Proză care mizează pe cotidian (cotidianismul e tipic,
de altfel, prozatorilor optzecişti), proza lui Alexandru Vlad, care, la
începuturi – cum singur mărturiseşte în textul din „Addenda” – punea în
evidenţă şi „nivelul simbolic” al faptului trăit, biografic, „îmbracă” însă
evenimentul într-o frază densă, poetică, elegantă care-ţi atrage în permanenţă
atenţia asupra materialităţii limbajului, tot aşa cum, privit de aproape,
figurativul dintr-un tablou îţi atrage atenţia asupra densităţii tuşei, a
culorilor folosite de pictor. Cu toate acestea, aşa cum observă Victor
Cubleşan, Alexandru Vlad nu se cantonează niciodată în estetism, ba chiar dezvoltă
o anumită etică în prozele sale: în
iubire (vezi Pas de deux, Dragostea şi porumbeii albi), în vocaţie
(vezi proza omonimă, Cenuşă în buzunare),
şi în genere în zona de libertate – faţă de politic, de social – pe care o
caută neîncetat scriitorul în textele sale.
Dacă prima proză din volum, Amintirea
clară şi precisă a zilei de 27 septembrie, 1970, este o replică în oglindă
– mai simbolistică – a prozei lui Nedelciu, Ora
spre zero (la Nedelciu se prefigura o întâlnire la miezul nopţii cu un
personaj feminin care trimite la ideea de moarte, la Vlad întâlnirea e în plină
lumină de toamnă, după-amiaza, cu un personaj masculin diabolic, ce duce în
mână o pendulă dezmembrată), Pas de deux
este un menuet cadenţat al iubirii de cuplu în decursul timpului, cu trădările
şi fidelităţile ei; Dragostea şi
porumbeii albi – la rândul ei – este o scurtă proză care vorbeşte despre
iubire, dar în faza ei de început, de promisiune, cu incertitudinile şi
neliniştile – redate în surdină, în timpul aşteptării iubitei (care depune
flori la catafalcul unei prietene sinucise!) – de către îndrăgostit. Şi aici
simbolistica încă mai este puternică: iubita, delicată şi friguroasă, poartă o
haină albă de blană de oaie, detaşându-se de grupul femeilor bătrâne în negru,
aşa cum se detaşează singurul porumbel alb în grupul porumbeilor cenuşii de pe
acoperiş. Ca de obicei, mica proză e plină de poezie, de implicit, de tensiune
topită în liniştea frazei elegante. Drumul
spre Polul Sud, Sticla de lampă, Viaţa mea în slujba statului sunt texte
cunoscute ale autorului şi, în acelaşi timp, titlurile volumelor omonime de proze
publicate de Alexandru Vlad (în 1985, 2002, 2004).
Mă voi opri aici asupra prozei
care dă titlul antologiei, Cenuşă în
buzunare, care este un fel de artă poetică, plus o subtilă poveste de
dragoste deja consumată. Un narator-personaj se află în impasul de a scrie,
aşezat la masa de scris, cu ochii la perspectiva de natură, deschisă în dreptul
ferestrei. În căutare de personaje şi de elemente de peisaj pentru o nuvelă, el
se întreabă ce anume face ca ingredientele – care ar putea fi de orice fel – să
„ţină” laolaltă, să constituie o povestire: condiţia este, observă el, „să nu
le lipsească însă capacitatea, dispoziţia de-a accepta târgul cu tine”. Ajuns
la pictorul Orloski, conversaţia se duce, de asemeni, înspre arta de a picta,
înspre lumină, culoare, materialul picturii. Naratorul reflectează asupra
cuvintelor – blocajul lor, manevrarea lor de către amator vs profesionist – şi mai apoi revine la liantul care dă sens,
într-un text literar, cotidianului, faptelor seci: şi brusc, descoperă – e
vorba de interesul, disponibilitatea prozatorului
pentru acel cotidian/acele fapte. Or aici, personajul-narator, rămas după
iubirea stinsă, la propriu şi la figurat, ca/cu o „cameră «goală de
semnificaţii»”, îşi refuză scrisul: „De ce nu pot scrie? Ce resort mic, ignorat,
refuza să acţioneze, să transmită ceva de la un centru la altul? Poate undeva
am făcut aşa-zisa reacţie inversă la evenimentele prin care am trecut. (...) Nu
mă interesează destul, veni răspunsul incredibil şi uşor, şi în mintea mea m-am
înspăimântat”.
De altfel, apare deseori, în prozele lui Alexandru Vlad,
atracţia/iubirea pentru o fată/femeie frumoasă – iubire aflată la început,
plină de promisiuni, iubire domesticită în viaţa de cuplu sau iubire stinsă, ca
aici – şi aş vrea să închei aceste rânduri cu un pasaj tandru, delicat, dar şi puţin
autoironic: „În lumea aceea a lor, a fetelor frumoase din rândul cărora într-o
seară Ioana s-a desprins pentru mine, nu se ştie pentru câtă vreme, aşa cum nu
se ştie de ce tocmai pentru mine, se întâmplau şi astfel de lucruri
(sinuciderea, n.m.) pe care eu, şi
poate nu numai eu, le primeam cu insuficientă atenţie, cu scurte întrebări
nedumerite, lăsate apoi în urmă, tolerate şi uitate” (Dragostea şi porumbeii albi).
Apărut în România literară nr. 12/ 20 martie 2015
.jpg)
