Jean-Marie Schaeffer (n. 1952), specialist în estetica
filozofică şi în teoria artelor, este cercetător la Centre National de la
Recherche Scientifique (CNRS) şi director de studii la L'École des Hautes
Études en Sciences Sociales (EHESS). Vineri, 11 iulie, şi sîmbătă, 12 iulie, a
fost prezent la Bucureşti, ca invitat al Colocviului Naţional al Asociaţiei de
Literatură Generală şi Comparată din România (ALGCR), prilej cu care am putut
sta de vorbă, pornind de la comunicarea pe care a avut-o în cadrul Colocviului
(intitulată Pour une approche esthétique de la littérature).
În intervenţia dvs. de la colocviu, aţi vorbit despre
abordarea estetică (l”approche esthétique) ca fiind un anumit tip de
experienţă şi nu o disciplină aparte. Aţi publicat, de altfel, o carte
intitulată Adieu à l”esthétique (PUF, 2000). Întrebarea mea este: în
afara unei discipline (care ar ţine de ştiinţele umane) care să se ocupe de
particularităţile operelor literare şi artistice, abordarea de tip estetic ar
putea fi ea accesibilă, deschisă tuturor?
Pentru mine sînt două întrebări aici: cea dintîi priveşte experienţa
estetică, iar cea de-a doua se referă la modul în care poate fi studiată
această experienţă, deci ce tipuri de abordare (approches) sînt posibile
în cazul ei. Sau dacă putem studia tipurile de creaţie printr-un tip de
abordare care să vorbească despre experienţa estetică. Cred că experienţa
estetică e accesibilă tuturor, în viaţa de zi cu zi, dar şi în ceea ce priveşte
artefactele, şi în particular în cazul artefactelor care au fost create, cel
puţin în parte, pentru a da naştere unui asemenea tip de receptare. Adică în
cazul a ceea ce noi numim, în Europa, opere de artă, dar spectrul artefactelor
care sînt abordate estetic e mult mai larg decît ceea ce studiem noi în cadrul
disciplinelor artistice. Aceasta e o primă întrebare: aici putem vorbi de o
poziţie care nu e deloc nouă, e o abordare care dateaza de prin secolul al
XVIII-lea, şi se continuă pînă în secolul al XX-lea, cînd, de pildă, un
antropolog european emigrat în Statele Unite, Boas, studia motivele
decorative de pe jambierele indienilor dintr-o perspectivă nu numai simbolică,
dar şi estetică. E vorba de obiecte şi veşminte care au şi o asemenea
dimensiune, care face ca ele să poată opera şi estetic. Dacă vorbesc de
experienţă estetică aici, o fac pentru că, în amonte, ea e postulată de
abordările antropologice; o putem găsi în toate culturile, chiar dacă nu e instituită
în toate culturile sub forma practicilor creatoare sau nu este plasată sub
constelaţia unor tipuri de receptare identificate cultural. Un copil, de
exemplu, are experienţe estetice, dar nu poate opera cu categorizări. E una din
aptitudinile de bază ale spiritului uman, care poate adopta această atitudine
de curiozitate pentru ea însăşi care stă la baza experienţei estetice, care nu
caută un anumit rezultat, ci se mulţumeşte cu satisfacţia pe care i-o oferă
simplul fapt de a contempla, de a asculta etc. Şi cred că literatura, printre
toate celelalte arte şi practici lingvistice nonmarcate, a fost aleasă, încă
din Antichitatea greacă, dar şi de culturile chineză, indiană ale aceleiaşi
epoci, pentru a funcţiona pe baza acestei experienţe estetice.
Una dintre cele mai frecvente neînţelegeri atunci cînd vorbim despre faptul
că literatura în mod special funcţionează pe baza acestui mod de atenţie şi de
apreciere (modul estetic) este aceea că am apăra, prin aceasta, o concepţie
estetizantă sau a artei pentru artă.
E vorba de valorizarea estetică, de a indica valoarea
estetică.
Da, în condiţiile în care, în aprecierea curentă, rareori e indicată
valoarea estetică, de regulă ea se face sub forma unor afirmaţii de tipul „mi-a
plăcut” sau „nu mi-a plăcut”.
De regulă, specialiştii, cititorii avizaţi sînt chemaţi
să decidă valoarea estetică a unor opere de artă, în baza unor reguli, norme
ale aşa-numitei discipline estetice.
Însă eu nu cred că e necesară o asemenea disciplină aparte, fiindcă există
întotdeauna judecăţi valorizante. O societate evaluează în permanenţă, e
organizată, instituţionalizată. Există ”competenţe” variate care sînt
organizate în funcţie de categorii de specializare; au existat dintotdeauna
indivizi specializaţi în evaluarea diverselor obiecte care solicită acest tip
de atenţie. În acelaşi timp, aceşti indivizi specializaţi sînt şi nişte
prescriptori, ei efectuează prescripţii care, ca orice prescripţie, sînt ori nu
sînt urmate. Există mereu această dialectică între prescripţie – inevitabilă
pentru că orice societate e normată – şi respectarea ei, mai mult sau mai puţin
variabilă.
E de ajuns să observăm în ce măsură valorile culturale de acum 60-70 de ani
nu mai sînt acceptabile astăzi. În anii 30-50 ai secolului trecut era perfect
acceptabil să spui, de pildă, că jazzul e pur divertisment, în vreme ce astăzi
e un gen muzical bine stabilit. Scările de valorizare sînt variabile tocmai
pentru că, cred eu, esenţiale sînt practicile individuale. Atunci cînd aceste
practici sînt în dezacord cu normele, pe termen lung cele care se schimbă sînt
normele.
În intervenţia dvs de la colocviu aţi vorbit despre
„uzajul estetic” al unui obiect de artă şi despre „estetism”. Ce este, aşadar,
estetismul – un ”uzaj estetic” excesiv?
Nu, am spus că este mai degrabă un ”uzaj eroic”. În Franţa, de pildă,
estetismul s-a manifestat la sfîrşitul secolului al XIX-lea, la Huysmans, de
pildă.
Dar şi Proust, la începutul secolului al XX-lea.
Putem lua cele două cazuri. Dar la Proust nu e vorba de estetism, ci de o
metafizică a existenţei. El spune că adevărata viaţă, adevărata existenţă se
află în creaţia literară. Iar acesta nu e estetism. De fapt, şi la Huysmans,
idealul său estetic este unul existenţial. În clipa în care faci din percepţia
estetică un ideal existenţial, reintegrezi estetismul în viaţă. Pentru ca
percepţia să rămînă pur estetică, ea trebuie să rămînă închisă în cadrul
relaţiei cu opera de artă.
Să luăm şi cazul dandy-lor.
Într-adevăr, în toate aceste cazuri nu mai putem vorbi de estetism pur şi
simplu, decît în măsura în care raportarea la opere şi lume se axează în
principal pe tipul de atenţie şi de experienţă estetică, dar în cazul lor,
modul de raportare estetică este pus în serviciul unui ideal existenţial, un
ideal vital şi un ideal social chiar. Există, aşadar, un soi de contradicţie
performativă în estetism, care îl face, aşa cum spuneam, eroic.
O întrebare care a apărut adesea în cadrul colocviului de
la Facultatea de Litere: care este, aşadar, astăzi importanţa specificităţii
estetice a literaturii, a diferenţei literare în raport cu celelalte
discursuri din ştiinţele umane?
Operele literare trăiesc în mod esenţial pentru că au cititori, iar aceşti
cititori sînt, din fericire, cei din afara universităţii. În ziua în care
literatura nu va exista decît pentru cei care se ocupă cu studiul ei sau pentru
cercetătorii din ştiinţele umane, vom putea vorbi despre sfîrşitul
literaturii.
Dar se vorbeşte despre sfîrşitul literaturii de cîteva
decenii deja, mai ales în Franţa: împărtăşiţi această opinie?
Absolut deloc, cred că e o iluzie, o supraestimare a importanţei pe care o
are discursul critic asupra literaturii în raport cu practica literară
propriu-zisă. Cînd criticii vorbesc despre moartea literaturii se referă adesea
la faptul că nu mai regăsesc în literatura aflată în circulaţie anumite opere
literare pe care le-au valorizat în tinereţe ori la un moment dat ş.a.m.d. Cînd
astfel de opere nu mai sînt apreciate de publicul actual, au impresia că
întregul cîmp literar se află în pericol. Eu nu cred că există o legătură reală
între aceste fenomene. Pericolul real, după mine, este dacă nu cumva literatura
nu riscă să se reducă la un obiect al ştiinţelor umane. Ar trebui ca studiile
literare să aibă grijă ca literatura să nu înceteze să fie studiată în ceea ce
are ea valoros şi specific, experienţa şi modalitatea de expresie
estetică.
Credeţi că există acest risc?
Nu neapărat. Dar există ideea (comisiile europene o cer, de pildă) că
studiile literare, ca şi cele din ştiinţele umane, trebuie să aibă o anumită
utilitate pentru societate. Lucrul e valabil numai pentru studiile literare, nu
şi pentru literatură, care scapă cerinţelor oricărei comisii. Pericolul nu vine
însă din faptul că literatura este un obiect de studiu pentru ştiinţele umane,
ci mai degrabă din nesiguranţa pe care o au studiile literare astăzi în ce
priveşte puterea de a apăra valoarea proprie a literaturii ca mod specific de
creaţie simbolică. Cred că aici se află drama relaţiei de transmisie a
literaturii în instituţii (şcoli, universităţi) şi poate, în parte, chiar în
cîmpul public. Noi înşine nu mai sîntem atît de convinşi de valoarea proprie a
literaturii ca fiind socialmente importantă, pentru a o apăra from our own
point of view, şi atunci căutăm argumente din cîmpul altor discipline. Cred
că e vorba de o nesiguranţă pe care o resimţim în cadrul propriei noastre
discipline, care e poate dificil de explicat, şi care se datorează poate
faptului că nu am reuşit să construim tradiţii suficient de puternice în cadrul
acestei discipline, care să ne facă să ne simţim în largul nostru în interiorul
ei – încă din secolul al XIX-lea, să spunem – în raport cu discursul
disciplinelor vecine. E poate o fatalitate istorică a studiilor literare. Dar,
în ce mă priveşte, nu sînt un pesimist nici în privinţa literaturii, nici în
privinţa studiilor literare, al căror decalaj în raport cu cea dintîi şi cu
marele public este firesc.
Şi o ultimă întrebare, pornind chiar de la titlul ultimei
dvs. cărţi, Petite écologie des études littéraires; Pourquoi et comment
étudier la littérature. Cum şi de ce să studiem, aşadar, literatura?
Există cel puţin două răspunsuri aici: unul din perspectiva a ceea ce numim
savoirs – care nu sînt neapărat literare. Cîmpul literaturii este foarte
larg (includ aici şi literatura orală, nu numai pe cea scrisă) şi se pretează
la diverse abordări cognitive; este o activitate care se exprimă în limbaj, iar
limbajul este modul nostru cel mai important de a fi în lume şi tot ce trece
prin limbaj, prin definiţie, e foarte important pentru a înţelege ceea ce
sîntem sau cum putem fi, ce putem spera. Pe de altă parte, literaturile sînt
nişte practici culturale care s-au stabilit în urma unor tradiţii, punînd tot
timpul noul în chestiune, căutînd drumuri noi - ele sînt domenii în care
se poate vedea foarte bine creativitatea umană, care se manifestă, de altfel,
şi în alte domenii sau în viaţa cotidiană, dar în literatură apare într-o formă
concentrată. Pentru toate aceste motive trebuie să studiem literatura. Acum cum
putem justifica studiul literaturii în faţa marelui public? Arătîndu-i că
studiile literare îi pot oferi un mijloc, o cale de acces la înţelegerea
operelor literare, convingîndu-l că literatura merită citită şi că studiile
literare pot contribui la a ghida într-un fel sau altul lectura textelor
literare; arătîndu-i cu degetul anumite puncte important. E adevărat că nimic
nu poate înlocui experienţa individuală a lecturii, dar studiile literare pot
oferi un astfel de ghidaj şi, în general, ele pot influenţa marele public
oferindu-i mereu motive suplimentare pentru a citi literatură.
Lucrul acesta trebuie să se facă, desigur, în şcoli – şi nu e uşor, a
transmite plăcerea lecturii e o chestiune dificilă în învăţămînt, şi nu de
astăzi (vorbesc din propria mea experienţă de elev şi de profesor). Asta ar
trebui să încercăm să facem în şcoli: să-i convingem pe tineri să citească,
indiferent de suport, pe hîrtie sau electronic, dar să citească, pentru că
literatura nu e numai o experienţă de cunoaştere, ci şi una de limbaj, iar
limbajul e ceea ce ne constituie într-un anumit sens; cultura literară, prin
intermediul limbajului, schimbă raportul nostru cu realitatea. Sîntem, în fond,
fiinţe vorbitoare, iar literatura, spre deosebire de celelalte arte şi atracţii
contemporane (filmul, de pildă, care a avut şi el o evoluţie foarte
interesantă, în scurta lui istorie culturală, arătînd cum o formă de tehnologie
poate conduce la o nouă formă de artă), propune această experienţă intimă a
limbajului.
Apărut în Observator cultural nr. 732/ 25.07.2014