Nu poţi omorî un om pentru o caricatură

În calitatea mea de jurnalist, dar şi de om de litere francofil, trebuie să spun că am fost foarte afectată de ceea ce s-a întîmplat pe 7 ianuarie la Paris. Am urmărit atent, zilele acestea, care s-au scurs de la teribilul masacru de miercuri, 7 ianuarie, din redacţia săptămînalului satiric Charlie Hebdo, reacţiile din presa franceză şi anglo-saxonă, dar – dat fiind că nu am televizor –, mi-au parvenit on-line, pe Facebook, de regulă, şi reacţiile mediilor româneşti la îngrozitorul eveniment. Sloganul spontan „Je suis Charlie“, născut din solidaritate cu victimele atentatului (şi ca reacţie la crimă), al cărui autor este – conform Huffington Post (versiunea franceză)[1] – Joachim Roncin, director artistic şi jurnalist muzical pentru magazinul Stylist, a început, în acelaşi timp în care se extindea „viral“ pe net şi aduna adeziunea oamenilor în faţa unei crime incalificabile, să fie umplut cu diverse sensuri şi conotaţii, care au repus pe tapet – rapid, confuz, amestecat – cam toate gravele probleme cu care se confruntă democraţia occidentală: imigraţia, gestionarea multiculturalităţii, discriminările sociale, sărăcia, capitalismul abuziv, raporturile economice cu ţările lumii a treia etc. De unde departajări dintre cele mai diverse – la noi şi aiurea – de sloganul „Je suis Charlie“ (cu varianta, în ocurenţă, „Je ne suis pas Charlie“). 

În media românească, aceste reacţii au mers de la critici îndreptăţite adresate Occidentului, căruia i se impută că nu a reacţionat în acelaşi fel la miile de oameni nevinovaţi (printre care femei şi copii) ucişi zilnic în ţările arabe sau faptul că furnizează arme teroriştilor, la critici din ce în ce mai absurde legate de calitatea estetică (!) a caricaturilor profesate de ilustratorii de la Charlie Hebdo (nu pun la socoteală faptul că cei care s-au pronunţat n-au nici o competenţă în domeniul caricaturii, a istoriei profesionale a acelor caricaturişti ori a istoriei revistei, şi nici nu s-au obosit să se informeze). „A introduce judecata estetică într-o crimă e cea mai servilă reverență făcută asasinilor“, scrie Florin Iaru în textul său de pe site-ul Bookaholic (în grupajul care adună opinii ale scriitorilor români legate de Charlie Hebdo[2], iar a căuta „vinovăţia” victimelor este o logică dintre cele mai abjecte. La fel de grave – pentru nivelul mentalităţilor din România – mi se par criticile legate de caracterul „necuviincios”, „ofensator” pentru religii, de lipsa de „bun-simţ“ a caricaturilor de la Charlie Hebdo.

O pudibonderie ciudată în faţa caricaturilor cu tentă vădit (şi provocator) sexuală de la Charlie Hebdo s-a conjugat cu o foarte îngrijorătoare „dezbatere“ privind limitele liberei exprimări şi ale satirei care, s-a spus, nu ar trebui să lezeze credinţele religioase ale celorlalţi . Or, acest lucru vrea să spună, clar: există subiecte tabu, iar ele ţin de... religie. E teribilă această reacţie, pentru că ea înseamnă – simplu – reintroducerea unei cenzuri, a unei limitări a expresiei libere (iar limitarea expresiei libere nu mai este expresie liberă); şi mai mult decît atît, o cenzură impusă de religios, asta însemnînd reîntoarcerea în timp, regresul de la statul laic şi democratic modern la obscurantism şi absolutism (iar în numele unei religii sau a alteia, am văzut pe 7 ianuarie ce se poate face). Limita libertăţii de expresie nu trebuie să fie decît limita impusă de lege, iar încălcarea ei se sancţionează tot prin lege. Nu poţi omorî un om pentru o opinie, o caricatură, o „ofensă“ (oricare ar fi ea, în condiţiile în care e greu să decizi în ce moment ea se poate numi ofensă). Dreptul la viaţă este esenţial în democraţie şi el primează asupra a orice altceva.

Legat acum de caricaturiştii francezi asasinaţi şi de tipul de umor practicat de ei, trebuie spuse cîteva lucruri. Ei trebuie situaţi şi înţeleşi într-o tradiţie laică şi ireverenţioasă de mai bine de trei secole, de la Iluminism încoace, dar cu „antecedente“ şi mai vechi, celebre şi canonizate – precum un Villon, Rabelais ori Marchizul de Sade –, ajungînd pînă la cele mai insurgente avangarde şi la mai ’68 francez. Unii dintre aceşti autori au fost stigmatizaţi atunci pentru ca francezii de astăzi să nu mai pună în chestiune „limitele“ exprimării libere a creativităţii, într-o ţară profund laică, cu un umor ireverenţios, provocator, „ofensator“, pe care nu-l întîlneşti la englezi (poate la un Oscar Wilde, el însuşi un admirator al culturii franceze, care şi-a trăit ultimii ani, după închisoare, în exil la Paris). În fond, singura limită a libertăţii de exprimare de care poate fi vorba este limita stabilită prin lege – iar pe aceasta din urmă caricaturiştii francezi n-au încălcat-o. 

„Franţa este un paradis“, din punct de vedere al legii (care nu cunoaşte limitările din zona anglo-saxonă, aceeaşi zonă care a blurat după masacru caricaturile cu Mahomed sau nu le-a preluat) – declară ei într-un scurt şi revelator film documentar (difuzat acum de New York Times[3]) realizat în 2006 de Jérôme Lambert şi Philippe Picard, în redacţia revistei, în momentul în care se decide punerea pe prima pagină a unei caricaturi cu Mahomed. Tot aşa cum e bine de ştiut că săptămînalul satiric enerva multă lume în Franţa prin caricaturile sale acide şi provocatoare (şi nu atît de uşor de decriptat, deloc rudimentare ori „imunde“, aşa cum le-au părut comentatorilor români din media, ofensaţi probabil de tenta lor puternic sexuală) – caricaturi atingînd absolut orice subiect social, politic, religios –, e bine de ştiut şi că francezii acceptau satira lor usturătoare, inconfortabilă, ofensatoare etc. Sarkozy e citat de caricaturişti, în acelaşi documentar, ca spunînd: „Prefer excesul de caricatură unui exces de cenzură“. 

Şi, nu în ultimul rînd, e bine de ştiut – pentru reacţiile din media românească (neinformată şi urechistă) – că aceşti caricaturişti erau adevăraţi profesionişti, nu erau nişte nepricepuţi iresponsabili, iar revista lor nu era vreun tabloid; dimpotrivă, patru dintre ei, cel puţin, Wolinski, Cabu, Charb (directorul publicaţiei) şi Tignous (victimă a fost şi un al cincilea, Honoré) erau caricaturişti foarte cunoscuţi, cu ani de muncă în spate şi colaborări la diverse reviste. Erau responsabili pentru ceea ce făceau, fuseseră avertizaţi de multe ori de oficialităţi, dar şi ameninţaţi direct de teroriştii musulmani (sediu incendiat, mesaje pe site-ul publicaţiei), şi totuşi au continuat să-şi facă meseria, să se exprime, în felul în care ştiau s-o facă cel mai bine – prin satira politică şi socială reprezentată de caricaturi. Le admir curajul extrem, în condiţiile în care s-au regăsit, practic, la un moment dat, singuri în acest demers de denunţare continuă a radicalismului musulman ( au apărut deja, în acest sens, în ziarele franceze, critici pertinente referitoare la lipsa de sprijin oficial şi instituţional în această luptă – de acum foarte serioasă – împotriva radicalilor musulmani, care acţionează deja şi racolează oameni pe teren francez).

În faţa unor oameni care aleg moartea, lumea civilizată şi democrată – care situează viaţa umană mai presus de orice ideologie, text, desen, caricatură, tip de umor etc. – devine dintr-o dată extrem de vulnerabilă, atacată nu numai în principiile ei democratice (pentru care a avut nevoie de cîteva secole să le obţină!), ci şi în securitatea ei, în sentimentul de siguranţă al cetăţeanului cu drept de expresie liberă. Din acest punct de vedere, ca cetăţeni liberi şi democraţi şi, în situaţia noastră, ca oameni de presă, intelectuali, artişti, creatori care ţin la libertatea de expresie – şi sînt complet vulnerabili dacă ea le este atinsă –, ar trebui să ne solidarizăm spontan cu Charlie Hebdo şi cu sloganul „Je suis Charlie“. 

Mai trebuie să spun, în final, că am fost surprinsă/dezamăgită de reacţiile stîngii intelectuale de la noi, fiindcă cele ale dreptei conservatoare erau previzibile. Sigur că dincolo de cei 12 oameni ucişi în redacţia Charlie Hebdo (plus răniţii şi victimele colaterale) există mii de oameni ucişi zilnic în ţările arabe, sigur că există un nedeclarat război de putere între Occident şi extremiştii islamici, sigur că există o vină a Occidentului (care face afaceri cu ţările arabe, le vinde armament etc.), dar dincolo de acest context global foarte grav, un act terorist concret şi la fel de grav– cu puternică încărcătură simbolică (atentatul la libertatea de expresie, la Europa raţională în care trăim şi la siguranţa noastră) – s-a petrecut sub ochii noştri, în Europa, la Paris, iar cei de stînga au refuzat să-l vadă şi să se solidarizeze cu el. Sau au fost deranjaţi de... ireverenţa religioasă a caricaturilor (tocmai cei de stînga). Ei au declarat Je ne suis pas Charlie, asta în condiţiile în care Charlie Hebdo era cea mai exemplară revistă de stînga cu putinţă, laică, independentă, critică cu orice parte a puterii, a abuzului şi a ipocriziei. De o ireverenţă şi de un curaj nebun (cum şi-ar dori să fie, poate, şi reprezentanţii stîngii autohtone, jurnalişti, la rîndul lor).

Şi în fond, aici nici măcar nu este vorba despre caricaturi – ci despre un act terorist, pur şi simplu (caricaturile au fost un pretext pentru a fixa o ţintă între multe altele, probabil, cu care teroriştii ameninţă), cu atît mai teribil cu cît el acţionează împotriva valorilor noastre cele mai preţioase; şi cu atît mai teribil cu cît acest terorism e deja un fenomen de masă (cu celule în Europa), cu cît Statul islamic se extinde şi ameninţă Europa. În faţa acestei realităţi, ar trebui să fim cu toţii solidari şi să fim toţi Charlie.

Apărut în Observator cultural nr. 755/ 16.01.2015

---

[1] http://www.huffingtonpost.fr/2015/01/07/je-suis-charlie-origine-createur-joachim-roncin-slogan-logo-solidarite-charlie-hebdo_n_6431084.html?utm_hp_ref=mostpopular

[2] http://www.bookaholic.ro/ancheta-scriitori-romani-charlie-hebdo-je-suis-charlie.html

[3] http://www.nytimes.com/video/opinion/100000003439513/charlie-hebdo-before-the-massacre.html

Evenimente editoriale, întîlniri memorabile - 2014

Cred că putem vorbi, în anul care s-a încheiat, de cîteva evenimente editoriale importante în cîmpul literar românesc. E vorba de iniţierea a două serii de autor, seria „Gheorghe Crăciun“ la Editura Cartea Românească (îngrijită de Carmen Muşat şi Oana Crăciun, fiica scriitorului), respectiv seria „Mircea Nedelciu“ la Editura Paralela 45 (îngrijită de Ion Bogdan Lefter). Din seria Crăciun au apărut, pentru început, volumele Acte originale/ Copii legalizate (romanul de debut, publicat în 1982, tot la Cartea Românească) şi Mecanica fluidului (eseuri), ale căror coperte sînt ilustrate cu desene originale ale scriitorului. În seria Nedelciu (proiectată – se spune pe site-ul editurii – în nouă volume) a apărut volumul I de Opere, cuprinzînd primele două volume de proză scurtă ale autorului, Amendament la instinctul proprietăţii (1979) şi Efectul de ecou controlat (1981).

Un alt eveniment editorial a fost marcat de publicarea ediţiei integrale a Jurnalului lui Radu Petrescu, apărută tot la Editura Paralela 45 (sub îngrijirea Adelei Petrescu, soţia scriitorului dispărut în 1982, prefaţă de I.B. Lefter) – într-o ediţie, totuşi, greu accesibilă, format mare, cartonat şi text pe două coloane (şi cu preţ pe măsură). Poate din acest motiv, evenimentul nu a avut ecoul pe care-l merita. Dar e bine că a apărut şi vreau să observ o coincidenţă tulburătoare, care le-ar fi plăcut – cred – lui Gheorghe Crăciun şi lui Mircea Nedelciu. Nu numai că cei doi buni prieteni – şi scriitori (optzecişti) de prim rang ai literaturii române, amîndoi dispăruţi prematur – au revenit, iată, simultan în atenţia publicului, prin seriile de autor care le sînt dedicate (volumele au fost lansate la Gaudeamus, în noiembrie 2014), dar cărţile lor au apărut în acelaşi an cu ediţia integrală şi definitivă a Jurnalului lui Radu Petrescu (lansată la Bookfest, în iunie), el însuşi prieten cu Gheorghe Crăciun şi Mircea Nedelciu şi unul dintre marii noştri scriitori postbelici (reprezentant al Şcolii de la Târgovişte). În 2003, Gheorghe Crăciun publica, la Editura Grinta din Cluj, Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei). Fragmente cu Radu Petrescu şi Mircea Nedelciu. În 2014, cei trei prieteni şi mari scriitori români, dispăruţi prea devreme, se reîntîlnesc peste timp, revenind simultan în atenţia publicului. Şi, nu în ultimul rînd, mă bucur că ediţia integrală a Jurnalului lui Radu Petrescu şi seriile de autor Crăciun şi Nedelciu sînt pur şi simplu posibile, pe o piaţă de carte necruţătoare, dominată de criteriul vandabilităţii. (De altfel, aceste volume ar fi meritat, fără discuţie, finanţări din partea instituţiilor de profil.)

Revenind acum la bilanţul anului, încep cu volumul memorialistic – pentru mine, cartea anului – semnat de Gabriela Adameşteanu, Anii romantici (Polirom, 2014), un volum care evocă primii ani postdecembrişti şi reconstituie, din perspectiva personală a unui intelectual angajat – însă cu distanţă, eleganţă, dar şi fermitate – o întreagă epocă „inaugurală“, „romantică“, a începutului de democraţie românească. E o carte esenţială pentru înţelegerea vieţii intelectuale şi politice a acelor ani (văzută de un intelectual aflat în mijlocul evenimentelor, dar şi cu distanţa critică de peste ani). La capitolul memorialistică, adaug şi cartea savurosului scriitor optzecist Ioan Groşan, Lumea ca literatură. Amintiri (Polirom, 2014).

La capitolul proză, mi-a atras atenţia romanul Uranus Park de M. Duţescu (Polirom) – un scriitor tînăr, debutat cu poezie acum cîţiva ani. Romanul e bine scris, într-un stil frenetic (cu suspans de bună calitate), urmărind povestea unui tînăr arhitect, Horia Petrescu, ambiţios, dornic să urce în ierarhie şi să facă bani, şi ajuns în mafia imobiliară la nivel înalt din Bucureşti, în anii 2000. Din categoria prozei tinere – realiste, minimaliste şi/sau sociale – merită citite şi volumele de proză scurtă Escapada de Lavinia Branişte, Boddah speriat de Ionuţ Chiva, Sebastian, ceilalţi şi-un cîine de Mihai Radu, apărute în aceeaşi colecţie, „Ego. Proză“, a Editurii Polirom. Jurnalista Adina Popescu a publicat şi ea, la Editura Casa de pariuri literare, un volum de proză a copilăriei bucureştene în anii ’80, Povestiri de pe Calea Moşilor. Nora Iuga a publicat un nou roman, Harald şi luna verde, Dan Lungu – Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu, apărute, şi ele, la Polirom. Lui Petre Barbu i-a apărut romanul Marea petrecere, Editura Cartea Românească. Seria de autor consacrată inegalabilului Radu Cosaşu a ajuns la volumul VI, Supravieţuirile: 4. Pe vremea cînd nu mă gîndeam la moarte. 5. Gărgăunii (Polirom). Scriitoarea şi traducătoarea Veronica D. Niculescu a publicat, împreună cu Emil Brumaru, un fermecător şi ludic volum de dialog literar (apărut iniţial în rubrica „Diabloguri“ din Suplimentul de cultură), Cad castane din castani. Amintiri de ieri şi azi. De altfel, Veronicăi D. Niculescu i-a apărut, la Casa de pariuri literare, şi un mic şi preţios volum de proză, Simfonia animalieră, cu ilustraţii de Anca Smarandache (în care dă curs aceleiaşi scriituri melancolic-ludice, retractile, poetice).

2014 a fost un an foarte bun pentru poezie (poate mai bun decît pentru proză), fiindcă sînt multe volume bune de poezie: Şi cuvintele sînt o provincie de Adela Greceanu (Cartea Românească), Vocea de Domnica Drumea (Charmides), California pe Someş de Ruxandra Cesereanu (Charmides), Cusături de Doina Ioanid (Cartea Românească), AnaBASis de Bogdan-Alexandru Stănescu (Cartea Românească), George Geacăr, foarte foarte aproape (CDPL), Miruna Vlada, Bosnia. Partaj(Cartea Românească). E un lucru rar ca, într-un singur an, să apară atît de multe volume bune de poezie. Dan Sociu a publicat antologia poeticăVino cu mine ştiu exact unde mergem. Antologie 1999-2014 (Polirom). De notat şi debuturile poetice, printre care: Sabina Comşa (Toţi ceilalţi apropiaţi), Ioan Şerbu (Lego), ambele apărute la Tracus Arte, Ioana Şerban, Zero-unu (Brumar), Ioana Dunea, id (Charmides – debutul poetic, fiindcă autoarea a publicat şi un volum de critică şi istorie literară în 2012, la Tracus Arte), Diana Bădica, enşpe mii de dimineţi (CDPL). 

La categoria critică literară şi eseu figurează cărţile unor tineri critici şi cercetători literari (la origine, de regulă, teze de doctorat): Leonid Dimov. Un oniric în Turnul Babel de Luminiţa Corneanu (Cartea Românească), Carte de identităţide Florina Pîrjol (Cartea Românească), Sfinxul. Pierre Bourdieu şi literatura de Laura Albulescu (Art), Marin Sorescu. Singur printre canonici de Cosmin Borza (Art).

Într-o zonă aparte, notez şi cartea-discurs despre arta contemporană a lui Bogdan Ghiu, Linia de producţie. Lucrînd cu arta (Tact, 2014), într-o ediţie cu ilustraţii excelentă. 

La capitolul traduceri, aş începe cu ediţia Florile răului de Charles Baudelaire – traducere integrală a poemelor lui Baudelaire de către poetul şi prozatorul Octavian Soviany (Casa de Editură Max Blecher, 2014). O muncă de ani de zile şi o reuşită impresionantă. Printre alte traduceri foarte bune se situează Astăzi mai bine nu m-aş fi întîlnit cu mine însămi de Herta Müller (traducere de Corina Bernic, Editura Humanitas Fiction), unul dintre cele mai bune romane ale autoarei germane născute în România; Foc palid de Vladimir Nabokov, cel mai recent titlu din seria Nabokov a Editurii Polirom, şi Sfîrşitul poveştii de Lydia Davis (Editura Univers), în traducerea Veronicăi D. Niculescu; Al patrulea zid de Sorj Chalandon (traducere de Doru Mareş, Editura Humanitas Fiction); Nimeni de Gwenaëlle Aubry (traducere de Svetlana Cârstean, Editura Trei); Culorile rîndunicii de Marius Daniel Popescu (traducere de Simona Modreanu, Editura Polirom); Aproape de inima vijelioasă a lumii de Clarice Lispector (traducere de Dan Munteanu-Colan, Editura Univers), 101 nopţi (traducere din germană de Alexandru Al. Şahighian, Editura Baroque Books).

Închei acest bilanţ sumar cu două frumoase cărţi-obiect (o categorie asigurată, în ultima vreme, cu eleganţă de cărţile publicate de Editura Baroque Books): volumul versuri de Mircea Ivănescu (Editura Humanitas) şi 101 nopţi (Editura Baroque Books, traducere din germană de Alexandru Al. Şahighian), o ediţie de lux a manuscrisului care conţine povestiri mai vechi decît cele din 1001 de nopţi ale Şeherezadei. La capitolul întîlniri memorabile, se află – în ce mă priveşte – întîlnirile cu celebra scriitoare şi teoreticiană Julia Kristeva, respectiv cu scriitorul şi jurnalistul Sorj Chalandon (care au fost prezenţi la Bucureşti: cea dintîi în toamnă, la invitaţia Institutului Francez şi a Centrului Sfinţii Petru şi Andrei, cel de-al doilea în vară, la Bookfest, invitat de Institutul Francez şi de Editura Humanitas Fiction, unde i-a apărut romanul Al patrulea zid, traducere de Doru Mareş), şi cu scriitorul româno-elveţian Marius Daniel Popescu, venit la FILB (Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti), unul dintre cei mai buni scriitori (franco-)români actuali, autor al romanelor Simfonia lupului (Humanitas, 2008) şi Culorile rîndunicii (Polirom, 2014). Două festivaluri literare importante – la care am putut participa – au permis, şi anul acesta, întîlniri ale publicului din România cu scriitori importanţi din întreaga lume: FILIT, Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi (un festival cu buget impresionant), respectiv FILB, Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti (cu un buget mic, dar invitaţi de calitate).

Apărut în Observator cultural nr. 754/ 09.01.2015

P.S. Mi-au scăpat - prin forţa lucrurilor - din sumarul bilanţ cîteva titluri pe care le menţionez aici:

Octavian Soviany, Călcâiul lui Magellan (poezie), Ed. Cartea Românească

O. Nimigean, nanabozo (poezie), Ed. Cartea Românească

Alexandru Vlad, Cenuşă în buzunare (antologie de proză scurtă realizată de autor, prefaţă de Victor Cubleşan), Ed. Charmides

Radu Mareş, Sindromul Robinson (proză), Ed. Polirom

Antoaneta Ralian, Amintirile unei nonagenare. Călătoriile mele, scriitorii mei (memorialistică), Ed. Humanitas

Omagiu ilustratorilor francezi de la "Charlie Hebdo"

Celebrii caricaturişti Cabu, Wolinski, Charb şi Tignous au fost împuşcaţi (printre alţii) în atentatul de miercuri de la Charlie Hebdo.

                                                                                        Credit foto: Gilles Porte

Caricaturiştii din întreaga lume le-au adus un omagiu. Selectez aici câteva dintre desenele lor, în acelaşi semn de omagiu. Omagiu şi respect pentru curajul lor, condamnare a odioasei crime şi susţinere a libertăţii de expresie şi a valorilor democratice europene:

Sursa pentru desene: Le Huffington Post

Je suis Charlie - "Charlie Hebdo"

Anul nu a început prea bine pentru libertatea de expresie - o valoare fundamentală pentru democraţia occidentală. 7 Ianuarie a fost "ziua cea mai neagră" a presei franceze, cum s-a spus. 12 oameni (majoritatea jurnalişti) - printre care cunoscuţii ilustratori Cabu, Charb (redactorul-şef), Tignous şi Wolinski - au fost ucişi şi alţi câţiva răniţi în redacţia săptămânalului satiric Charlie Hebdo din Paris, de doi terorişti musulmani. Motivul: caricaturile cu Mahomed pe care le publică revista. 

Or, umorul, ironia, caricatura înseamnă - în cultura europeană, occidentală în care trăim şi pe care o preţuim - în mod esenţial libertate de gândire şi de expresie (pe orice temă, inclusiv religioasă).

În semn de solidaritate în faţa unei crime abominabile, de susţinere a libertăţii de expresie şi de respect pentru curajul radical de a nu renunţa la libertatea necondiţionată de expresie al jurnaliştilor de la Charlie Hebdo asasinaţi miercuri. 

Acest teribil asasinat readuce pe tapet multe probleme politice şi sociale cu care se confruntă Franţa (dar şi alte ţări occidentale) - printre ele, situaţia imigranţilor şi mai ales a celor musulmani. Nu trebuie uitat că ucigaşii sunt, cu un termen al lui Pascal Bruckner, "islamo-fascişti", care iau religia drept pretext pentru acte de terorism.

Împărtăşesc opinia lui Matei Vişniec, pe care o transcriu aici:

"Singurul mod de a onora memoria celor ucişi în redacţia acestei publicaţii este ca presa liberă să nu îngenuncheze în faţa terorismului, a fascismului de inspiraţie fundamentalistă, a obscurantismului şi a barbariei. În momentul în care civilizaţia bazată pe drepturile omului şi pe libertatea de expresie va începe să se autocenzureze şi să se teamă, va fi deschisă o breşă gigantică în faţa unor forţe demne de evul mediul cel mai întunecat".

"Europa are nevoie, în acest moment, de mult sînge rece şi de multă înţelepciune pentru a nu permite ca teroriştii să cîştige şi pe alt teren, fisurînd unitatea europenilor în raport cu valorile lor umaniste şi democratice".

Sursa: RFI, Suntem toţi Charlie Hebdo

La mulţi ani - 2015!

La mulţi ani! :) Un 2015 frumos şi bun!