Urmuz, Schiţe şi nuvele aproape... futuriste. Mă
opresc aici asupra ediţiei Urmuz, o ediţie critică, migălos adnotată –
îngrijită, cu un studiu introductiv şi note de Ion Pop; cu un cuvânt de
încheiere de Domenico Jacono şi ilustraţii de Jules Perahim. „Ediţia de faţă –
precizează Ion Pop în „Notă asupra ediţiei” – cuprinde toate textele lui Urmuz
(Demetru Demetrescu-Buzău – 1883-1923), publicate de către Saşa Pană în anul
1930, sub titlul Urmuz. Opera completă
şi, într-un alt tiraj, sub cel al schiţei Algazy
& Grummer, precum şi altele câteva, incluse în ediţia Pagini bizare, îngrijită tot de Saşa
Pană în 1970”. Ion Pop optează, însă, pentru titlul Schiţe şi nuvele aproape... futuriste, care e, de fapt, titlul dat
de scriitorul însuşi unuia dintre caietele sale ce părea să fie pregătit pentru
tipar.
Excentricul grefier
Demetru Demetrescu-Buzău – cu numele său „de scenă” Urmuz, pe care i l-a dat
Tudor Arghezi, cel care i-a şi publicat primele texte – şi care s-a sinucis la 40
de ani, a lăsat câteva autointitulate „nuvele şi schiţe”, adevărate
predecesoare ale avangardei noastre (şi sincrone cu futurismul italian). La
drept vorbind, s-ar putea spune că personajele lui mecanomorfe, cu nume bizare,
ca şi micronaraţiunile lui deconstructiviste (Ismaïl şi Turnavitu, Cotadi
şi Dragomir, Pâlnia şi Stamate
etc.) – deconstruind genurile narative, schiţa, nuvela, romanul – nu şi-au
pierdut interesul şi relevanţa nici astăzi, în plină epocă a deconstrucţiilor.
În studiul său
introductiv, „În atelierul lui Urmuz”, Ion Pop spulberă o imagine falsă a acestui
bizar Urmuz, despre scrierile căruia sora lui, Eliza Vorvoreanu, declara că
erau compuse pentru a-i amuza pe cei din familie. Or „lădoiul de circa un metru
cub” (Saşa Pană) plin de manuscrise găsit după moartea lui – manuscrise ce
reluau la infinit, în diverse variante, schiţele deja cunoscute (şapte schiţe,
plus una inedită, Fuchsiada – spune
acelaşi Saşa Pană) arată cu totul altceva, o conştiinţă scriitoricească puternică,
dar şi informaţie literară. Cercetătorul clujean scrie că titlul imaginat de
Urmuz pentru cartea lui, în care apare termenul „futurist”, relativizat prin
adverbul „aproape”, face trimitere la futurismul lui Marinetti, e o „marcă a
raportării scriitorului la o mişcare de avangardă cu programe zgomotos afirmate
în epocă şi popularizate şi în mediile româneşti, după apariţia aproape
simultană a traducerii primului manifest al lui F.T. Marinetti în februarie
1909, prin referinţele la aceste programe în presa literară de la noi. Şi
calificativul «futuriste», cu punctele lui de suspensie, şi adverbul care-l
precede aproximează ironic, relativizând-o, această raportare, care nu e mai
puţin un semn că autorul «paginilor bizare» era la curent, în momentul în care
îşi pregătea scrierile pentru tipar, de posibila lor apropiere de mişcarea
italiană iconoclast-novatoare; dar ele pot sugera şi voinţa de individualizare
pe acest fundal de epocă, cu atât mai mult cu cât începuse să-şi compună
straniile ficţiuni înainte ca futurismul să fi intrat cu adevărat în scenă,
adică prin 1907-1908, după mărturiile surorii sale, Eliza Vorvoreanu”.
Dacă vă era dor de
Urmuz, sau dacă nu l-aţi descoperit încă (şi trebuie musai), iată un pasaj
inconfundabil, începutul „schiţei” Algazy
& Grummer: „Algazy este un bătrân simpatic, ştirb, zâmbitor şi cu barba
rasă şi mătăsoasă, frumos aşezată pe un grătar înşurupat sub bărbie şi
împrejmuit cu sârmă ghimpată...
Algazy nu vorbeşte
nici o limbă europeană... Dacă însă îl aştepţi în zori de zi, în faptul
dimineţei, şi îi zici: «Bună ziua, Algazy!», insistând mai mult pe sunetul z,
Algazy zâmbeşte, iar spre a-şi manifesta gratitudinea, bagă mâna în buzunar şi
trage de capătul unei sfori, făcând să-i tresalte de bucurie barba un sfert de
oră... Deşurupat, grătarul îi servea să rezolve orice probleme mai grele,
referitoare la curăţirea şi la liniştea casei... (...)
Cea mai mare
plăcere a lui Algazy – în afară de obicinuitele-i ocupaţii la prăvălie – este
să se înhame de bunăvoie la o roabă şi, urmat cam la doi metri de coasociatul
său Grummer, să alerge, în goana mare, prin praf şi arşiţa soarelui, străbătând
comunele rurale, în scopul unic de a aduna cârpe vechi, tinichele de untdelemn
găurite şi în special arşice, pe cari apoi le mănâncă împreună, după miezul
nopţii, în tăcerea cea mai sinistră...
Grummer are şi un
cioc de lemn aromatic...
Fire închisă şi
temperament bilios, stă toată ziua lungit sub tejghea, cu ciocul vârât printr-o
gaură sub podea...
Cum intri la ei în
magazin, un miros delicios îţi gâdilă nările... Eşti întâmpinat la scară de un
băiat cinstit, care, pe cap, în loc de păr, are fire de arnici verde; apoi eşti
salutat cu multă amabilitate de Algazy şi poftit să stai jos pe un taburel”.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu