Debutat în 2004 cu romanul 69, în colecţia „Ego. Proză“ a Editurii
Polirom, şi autor al volumului de poezii instituţia moartă a poştei
(Editura Casa de pariuri literare, 2011), Ionuţ Chiva revine anul acesta cu un
volum de proză, Boddah speriat, în aceeaşi colecţie a Editurii Polirom
care, la începutul anilor 2000, aducea pe piaţa literară românească o serie de
tineri scriitori ce aveau să se facă cunoscuţi sub numele de „douămiişti“, un
termen care implica, la rîndul său, cîteva caracteristici mai mult sau mai
puţin generale: realism minimalist, cotidianism, mizerabilism, limbaj
colocvial, mergînd pînă la argou, erotism, dezinhibare sexuală. Ionuţ Chiva a
fost, în acea perioadă, chef de file al douămiiştilor, printre care se
numărau Ioana Baetica, Adrian Schiop, Dan Sociu ş.a.
În poezie, douămiiştii s-au organizat în jurul revistei Fracturi (al
cărei manifest a fost semnat de Marius Ianuş şi de scriitorul basarabean
Dumitru Crudu) şi s-au promovat drept „fracturişti“ – printre ei figurează şi
poeta Ruxandra Novac, care apare deseori (cu numele Ruxandra) în prozele (cele
mai multe autoficţiuni) din recentul volum al lui Ionuţ Chiva. Spun aceste
lucruri pentru că e interesant de văzut cum a evoluat această tînără promoţie
(să-i zicem) de tranziţie postcomunistă în deceniul care-i desparte, deja, de
debutul lor literar. Unii dintre ei – revoltaţii de atunci, rupţi brutal (aş
zice programatic) de trecut, de memoria comunismului, dar deja dezamăgiţi de
postcomunism, marginali, angajaţi în supravieţuirea capitalistă (lipsa banilor,
joburi precare etc.) – au părăsit baricadele şi au plecat din ţară, cu arme şi
bagaje: e cazul Ioanei Baetica, al Ruxandrei Novac, dar şi al lui Ionuţ Chiva.
Alţii – ca Adrian Schiop ori Dan Sociu – continuă să activeze în ţară. Soldaţii
de Adrian Schiop (roman, Polirom, 2014) şi Vino cu mine ştiu exact unde
mergem de Dan Sociu (poezie, Tracus Arte, 2014) reprezintă două titluri
dintre cele mai bune ale acestui an, care vin din zona douămiiştilor. Evoluţia
lor ţine, cred, de trecerea de la gestul pur de revoltă (socială, literară) la
o anumită maturizare – nu numai biologică, să-i spun, dar şi de viziune şi,
implicit, stilistică.
În acest peisaj, cartea lui Ionuţ Chiva mi se pare că rămîne undeva în
suspans între revolta iniţială şi maturizarea de viziune/ stilistică. De
altfel, o mare parte dintre texte par să fie mai vechi, par să ţină de perioada
anilor 2000, împrumutînd, sub forma autoficţiunii, elemente din biografia
autorului: student (Litere) şi scriitor aspirant, frecventarea celebrei
cafenele de la Muzeul Literaturii Române şi a personajelor sale (vezi Alex,
alter ego-ul autorului, prezent în mai multe proze, dar şi Ted, scriitorul de
vreo cincizeci de ani, cunoscut al celui dintîi, apărînd şi el în mai multe
proze, ba chiar împărţind cu primul o iubită, Sanda, poetă mediocră), slujba la
ziar, escapadele amoroase şi estivale (la Vama Veche) etc.
Ionuţ Chiva se încăpăţînează să rămînă în această zonă de frondă
stilistică, de blazare socială şi existenţială extremă şi de marginalitate care
devine, în textele cele mai recente, un soi de autoizolare (în străinătate) şi
chiar de mizantropie, vizibilă în afecţiunea exclusivă pentru cîini – cîinele
este personajul căruia i se dă maximum de atenţie în aceste texte (vezi Boddah
speriat ori Ahil Peleianul, viaţa sa), singurul, de altfel, descris
în detalii de comportament, ba chiar şi de interioritate – aşa cum se întîmplă
în proza ce dă titlul cărţii, Boddah speriat, în care scriitorul se
aventurează experimental în surprinderea stărilor interioare ale lui Boddah,
companionul fidel, „un ciobănesc australian frumos, ruginiu cu alb, de un an,
ceacîr, cu un ochi albastru marin, ghost-eye, cum le spuneau indienii mai
demult cîinilor ca el, şi celălalt ca ambra“. Ionuţ Chiva se descurcă bine în
pasajele de acest gen, ele au o anume frusteţe şi prospeţime senzorială, în
incoerenţa lor intenţionat ingenuă: „Făceau ca vîntul prin frunze în pădurea
plimbării cînd nu mai era alb, plecase, ca apa care nu se bea din spatele lui
«acasă grădină» – ce e al nostru trecînd prin iarbă, din care se bea, ca în
«maşină» cînd «boddah. mergem»“. Sau: „Făceau ca moartea mică din somn, ca
mulţi dinţi şi fugi fugi, ca luminile care bubuie în cer «plînge»“.
Boddah speriat, în ciuda dimensiunilor mici, este, am impresia, un text
ambiţios, intertextual – pornind de la motto-ul din care aflăm că primul text
de succes al lui Philip K. Dick a fost Roog, un text scurt, alcătuit din
1800 de cuvinte, despre un cîine (cu accente SF). Mica proză a lui Ionuţ Chiva
nu mi se pare, însă, suficient de convingătoare, de puternică.
La fel se întîmplă cu o altă proză ambiţioasă ca proiect, Doi băieţi
buni – o proză comportistă (să-i spun) în maniera Hemingway (dar şi cu
trimiteri locale, în subtext, la Marin Preda). Trei bărbaţi – tatăl şi cei doi
fii, Milu (cel mare) şi Radu – sînt surprinşi în conversaţie, pe drumul de
munte (în decor de iarnă; copiii au costum de schi şi schiuri), către capcana
de braconaj (să vadă dacă au prins ceva); tatăl se opreşte la cîrciuma de la
cabana din zonă, iar băieţii se dau cu schiurile şi cercetează capcana, unde e
prizonieră o vulpe. Relaţiile dintre cei trei – sărăcia, afecţiunea, ierarhia,
absenţa mamei etc. – reies din golurile şi tăcerile povestirii. Cu toate
acestea, nici Doi băieţi buni – deşi promiţătoare – nu este condusă
atent pînă la capăt. Ionuţ Chiva are scăpări stilistice şi, în genere, nu are
răbdarea să construiască un text pînă la capăt (la nivel factual, pare a avea
şi unele scăpări). Din cînd în cînd, apar intruziuni omnisciente de prisos,
comentarii din off de-a dreptul banale, ca aici: „– Da’ cum poţi, fratele meu,
să faci totuşi pe tine, la vîrsta ta, că ţi-e lene să te pişi, tu nu te-ai
gîndit că pînă la urmă tot o să faci pe tine? Începu să peroreze cuprins de
indignare, gesticulînd cu mîna dreaptă în timp ce cu stînga îl cuprinsese pe
după umeri conducîndu-l spre Bufet, şi aşa aveau să fie toată viaţa, Milu
gesticulînd mereu dispus să-ţi dea un sfat şi să-ţi ţină o predică, Radu
încurcat în nişte gînduri niciodată duse pînă la capăt, dar care duceau la
acţiuni de neînţeles, mai mult decît ciudate, întortocheate ca natura lui“. În
Un bar în care merg şi n-o să mai merg, reducerea la elementar, la
bazic, a gesturilor protagoniştilor, dar şi a limbajului – un tînăr român îşi petrece
serile într-un bar luxemburghez, cu căştile pe urechi şi prinzînd fragmente de
fraze din jur, dar şi secvenţe disparate (mai degrabă ipotetice) din viaţa
chelnerului – devine, în lipsa unei construcţii a prozei, a mizării pe un
moment „tare“, pe un acroş, o simplă atitudine auctorială frustrantă pentru
cititor şi sîcîitoare.
Proza cea mai bună a volumului (şi cea mai lungă, de altfel) este, în ce mă
priveşte, Vorbeşte Alex – dar ea este, cu siguranţă, o proză mai veche
(referinţe la mess, la lipsa mobilului etc.), ce se încadrează perfect în
tiparul „douămiismului“: naratorul-personaj este, aşadar, Alex, un alter ego al
scriitorului (aşa cum spuneam mai sus, personaj aici înşelat de iubită,
Svetlana), iar textul este, aş zice, o autoficţiune „ca la carte“: el mixează
elemente biografice, practică stilul oral, limbajul e colocvial şi pe alocuri
argotic (argoul tinerilor „cool“), iar atitudinea pe care el o ilustrează în
ansamblu e aceea specifică „generaţiei“ 2000 (termenul apare chiar la Ionuţ
Chiva): criză existenţială şi identitară (hrănită şi de familii scindate, de
noncomunicare), revoltă, un „hedonism” al prezentului care ascunde depresia,
lipsa de sens şi de perspective, superficialitatea asumată din frica –
declarată la Chiva – de profunzime, de privirea în perspectivă, de îmbătrînire.
Iată cîteva citate revelatorii: „N-am vorbit toată viaţa nimic cu ai mei“;
„nicăieri nu eşti tu“; „Ce-o fi în capul lui (al unui bătrîn, n.m.) sau al
maică-mii, ce mai mişcă acolo după scurtcircuitare, aş putea să mă gîndesc la
asta vreodată fără să-mi fie frică?“; „singurătatea, nefericirea, tristeţea“.
Sau: „mă gîndeam, deja beat, la generaţia mea (care înseamnă prietenii mei)
hedonistă, lipsită de «profunzime», prin care nu înţelegeam vreo aplecare
înspre hermeneutică, ci mai degrabă «profunzime» în sensul de manual în care
imaginea unui copac reflectată în apă are mai mult volum decît în sine“. Din
acelaşi registru, din aceeaşi zonă a „douămiismului“ fac parte şi prozele În
anul morţii, în care protagonist este Ted, scriitorul cincuagenar, divorţat, cu
o fetiţă – proză a cărei replică este chiar cea de mai sus (Vorbeşte Alex),
dar şi Liniştea şi lumina, cu un titlu cu trimitere la Faulkner
(protagonişti Alex şi Svetlana); sau Munca ne-a mîncat tinereţea şi asta este
ce am muncit. Proze ale copilăriei – à la Salinger – sînt Dragostea m-a
părăsit la 12 ani, Reparaţie (dar şi Doi băieţi buni).
Ultimele două texte (Micuţa lucrează şi Fiica diplomatului)
capătă o turnură experimentală, practicînd deliberat o alunecare în fantastic,
din nou pe model american.
Prozele cele mai recente din Boddah speriat sînt, aşadar, ambiţioase
ca program – Chiva scrie, aşa cum mărturiseşte, „proză americană“ – cu modele
prestigioase ca Faulkner, Hemingway, Burroughs etc. –, însă nu suficient de
convingătoare (deocamdată). Superficialitatea asumată îi joacă, uneori, feste,
transformîndu-se într-un soi de narcisism şi de bravadă care nu se mai
potrivesc la zece ani de la debut, şi nu mai reuşeşte, în nici un caz, să dea
seamă de „criza existenţială“, „zona nervilor rupţi“, „crunta singurătate“, pe
care le evocă autorul pe coperta a patra (şi aş mai adăuga aici folosirea unei
limbi române destul de stranii, deformate, cu prepoziţii folosite incorect,
nefiresc – lucruri care nu ţin, totuşi, de oralitatea stilului).
Ionuţ Chiva, Boddah speriat
(povestiri), Editura Polirom, Colecţia „Ego Proză“,
Iaşi, 2014, 224 p.
Iaşi, 2014, 224 p.
Apărut în Observator cultural nr. 745/ 24.10.2014