De weekend

Cronici la "Patul răvăşit" de Françoise Sagan

Spicuiesc câteva dintre cronicile apărute on-line la romanul lui Françoise Sagan, Patul răvăşit. Ele pot fi consultate la adresele de mai jos:

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/patul-ca-proba-a-pasiunii-de-elisabeta-lasconi-10665428

http://bookaholic.ro/de-lamour-francoise-sagan-patul-ravasit.html

http://blog.libris.ro/2013/03/31/patul-rava%C8%99it/

http://pandoras.realitatea.net/arte-popcult/patul-ravasit-gol-pulsand-de-viata-29568.html

http://www.bookblog.ro/recenzie/a-iubi-ca-un-soldat/

O hartă a literaturii române postbelice

Sanda Cordoş, cunoscutul critic şi istoric literar de la Cluj – conferenţiar la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai“, unde conduce Departamentul de literatură română şi teoria literaturii –, a publicat în 2012 o nouă carte, Lumi din cuvinte. Reprezentări şi identităţi în literatura română postbelică (Cartea Românească). E vorba de douăsprezece eseuri reunite aici sub o viziune comună, care face apel la aceleaşi concepte de lucru, discutate succint în primul capitol, Reprezentări şi identităţi. Reprezentări identitare. Texte în egală măsură de istorie literară, dublată adesea de observaţii ce ţin de sociologia literară, dar şi texte de analiză literară aplicată sau de analiză comparatistă, eseurile Sandei Cordoş se mişcă uşor, cu acurateţe, dar şi cu fineţe, între reprezentările literare „transversale“ şi cele „individuale“, configurînd o „hartă a literaturii române postbelice“. Surprinzînd ideologii literare, reprezentări comunitare şi teme majore ale literaturii române întinse pe o jumătate de secol (deceniile 5-10 ale secolului trecut), cartea Sandei Cordoş reprezintă unul dintre cele mai importante titluri de istorie şi critică literară apărute anul trecut şi, în genere, o carte ce se înscrie în bibliografia obligatorie a cercetătorilor care se ocupă de literatura română postbelică şi contemporană.

Un discurs multidisciplinar

„Indiferent [...] de deceniul, ideologia sau problematica pe care o investighează – scrie autoarea în capitolul teoretic introductiv –, fie că se ocupă de reprezentări transversale (la fixarea cărora participă operele mai multor scriitori), fie de cele individuale (care angajează doar opera unui singur autor) [s.a.], eseurile de faţă încearcă să traseze o hartă a literaturii române postbelice, evidenţiind ideologii literare şi reprezentări comunitare acute şi de neignorat şi să dea seama, astfel, de forţa de reprezentare identitară a literaturii, ca şi de puterea de seducţie a lumii asupra căreia se exercită, cu atît mai seducătoare (într-o ecuaţie proprie artei) cu cît este mai primejdioasă.“

Trecînd, aşadar, dincolo de estetic, deschizîndu-se către „realitate“, către social, politic şi ideologic – dar păstrînd ca primă condiţie sine qua non valoarea estetică a textelor literare –, eseurile Sandei Cordoş investighează, riguros şi sensibil, cu uneltele studiilor culturale (dar cu amendamentul permanent al valorii estetice), peisajul literar românesc al celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea.

Fixînd – ca un cercetător care se respectă – cadrul teoretic al analizelor sale literare, Sanda Cordoş defineşte accepţiile în care foloseşte termenul de „reprezentare literară“ şi în particular pe acela de „reprezentare identitară“. Concept vast, întrebuinţat în discipline umaniste diverse, reprezentarea desemnează în literatură „momente şi procese variate ale actului literar: producerea textului, structura acestuia, viziunea şi relaţia cu realitatea, raportul cu cititorul etc.“. Pentru Sanda Cordoş, condiţia indispensabilă a reprezentării literare, „puterea ei de a semnifica, rezistenţa pe termen lung“ este dată, cum spuneam, de calitatea ei estetică. „[...] numai pe baza acestei solidităţi artistice – merge mai departe autoarea – se poate exercita funcţia (şi, totodată, accepţiunea secundă, însă de neignorat) de reprezentare socială [s.a.] a literaturii, adică acea calitate a universului imaginar de a da un răspuns unic şi irepetabil unor probleme, nelinişti, convulsii şi angoase comunitare“. Citîndu-l pe Daniel-Henri Pageaux, dar şi pe Antoine Compagnon – care identifică sursa schimbării tot în Poetica lui Aristotel, prin valorificarea reprezentării (mimesisul) ca recunoaştere –, Sanda Cordoş notează un lucru important, anume că tendinţa dominantă în studiile literare din ultimele decenii este de „a reconsidera literatura ca pe o modalitate (sui generis) a cunoaşterii omenescului, de a sublinia dimensiunea existenţială a acesteia şi de a analiza textul literar «ca document antropologic» (Daniel-Henri Pageaux)“.

În fine – pentru a încheia precizările conceptuale – „dat fiind faptul că realitatea cu care literatura intră în relaţie nu mai este natura, realitatea empirică ori mediul social, ci, cel mai adesea (şi la fel de imprecis), realitatea umană, cred că literatura se poate defini tot mai decis ca o reprezentare a identităţii, ca o reprezentare identitară [s.a.], păstrînd dinamica (şi, nu o dată, tensiunea) dintre individual şi comunitar pe care termenul de identitate o implică“. Problematica identitară este, de altfel, în viziunea Sandei Cordoş, şi pe bună dreptate, tema majoră a literaturii române postdecembriste, într-o epocă de tranziţie, confuză şi convulsivă – o epocă în care, spre deosebire de anii ’60-’80, literatura îşi pierde poziţia centrală (fie ea ideologizată ori subversivă) în cîmpul social, devenind „un discurs oarecare, dacă nu marginal“. Cartea Sandei Cordoş se aşază, în felul acesta – ca puţine cărţi de gen de la noi – în tendinţele cele mai recente ale cercetărilor literare, făcînd dovada unui discurs multidisciplinar (cu multe referinţe bibliografice la studii de sociologie literară, de pildă), foarte informat şi cu largă deschidere, nelipsit de detalii analitice de fineţe.

Primele cinci eseuri, Ideologia realismului socialist în România, Modernitatea Hortensiei Papadat-Bengescu în anii ’50 sau Un tăcut semn de întrebare, 1956: calendarul oficial, Lectura clandestină în România comunistă. Cîteva aspecte şi Dreptul la nefericire investighează literatura română în perioada comunistă, începînd cu realismul socialist al anilor ’50 şi cu transformarea discursului literar în instrument de propagandă oficială, continuînd cu relativa liberalizare de la mijlocul anilor ’60 şi încheind cu „strîngerea şurubului“ după Tezele din iulie 1971 ale lui Nicolae Ceauşescu şi revenirea la discursul literar triumfalist.

Făcînd apel la documente oficiale, dar şi la mărturii individuale, scriitoriceşti, Sanda Cordoş reconstituie nuanţat şi, uneori, savuros – deopotrivă în evocări de istorie literară şi în analize de text – o întreagă dinamică a supunerii, complicităţilor, dar şi a gesturilor orgolioase, subversive, de nesubordonare literară ale scriitorilor în epocă (cu deosebire în timpul tipicelor reuniuni de partid sau din cadrul Uniunii Scriitorilor din România, înfiinţate în 1947, după model sovietic).

În capitolul introductiv, autoarea considera că „rolul excepţional“ şi „audienţa remarcabilă“ a literaturii în comunism se datorau unui alt tip de reprezentare decît acela oficial, ce recupera „moduri de existenţă şi valori marginalizate sau condamnate politic, absente (pentru că interzise) din alte tipuri de discursuri publice“. În Dreptul la nefericire, ea adaugă, en guise de conclusion: „Tocmai prin faptul că s-a străduit să se sustragă optimismului oficial, literatura a jucat un rol atît de important în totalitarism. A fost, pentru decenii, singurul limbaj cu circulaţie publică în care s-a scris despre nefericire, nelinişte şi suferinţă şi în care cititorul a reuşit să-şi identifice propria sa viaţă interioară“.

Cel mai pasionant eseu, aproape epic, din această serie este 1956: calendarul oficial, în care Sanda Cordoş analizează cu subtilitate – pe parcursul evenimentelor oficiale, în care sînt implicaţi scriitorii, ale anului ’56 – mişcările de culise, „conurile de umbră“, răbufnirile la constrîngerile oficiale, gesturile incontrolabile de nesupunere ale scriitorilor. Fiindcă, observă cercetătoarea, dincolo de tot ce îi separă politic şi literar, „scriitorii anilor ’50 sînt legaţi prin însăşi condiţia lor profesională, în care intră orgoliul, nevoia de libertate şi conştiinţa apartenenţei la o altfel de breaslă (dacă nu la o elită)“. De reţinut aici încă un principiu important al studiului de istorie literară în contemporaneitate: luarea permanentă în calcul a „palierelor marginale ale creativităţii“, a „tăcerii apăsate (fie ea impusă ori liber aleasă)“, a fenomenelor (literare) alternative şi în genere a tot ce înseamnă reacţii de tip supapă.

Reprezentarea identitară în literatura postdecembristă

Simptomatic este cazul lui Radu Cosaşu – istorie de altfel celebră, căci reluată deseori în seria Supravieţuirilor sale ca „un veritabil topos narativ“ – care gafează impardonabil la Consfătuirea tinerilor scriitori din ’56, ţinută în Aula Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti, în prezenţa a peste 300 de participanţi, printre care toate personajele oficiale. Ca şi N. Labiş (mai prudent totuşi), Cosaşu „cere drepturi artistice pentru literatură“, ajungînd fără să vrea să marcheze „deviaţionismul anului“, căci vorbeşte despre o „coexistenţă complicată“ printre vechi şi nou, ca şi despre relevanţa cazului rar în literatură (ce contravine tipicului, promovat de ideologia oficială). Urmează o serie de tribulaţii, tînărul scriitor cu convingeri comuniste (culmea!) va fi nevoit ulterior să scrie o scrisoare de căinţă şi de autocritică adresată lui Leonte Răutu; în orice caz, gestul lui „produce emulaţie“ în rîndul tinerilor şi al prietenilor, iar Cosaşu primeşte inclusiv felicitările „prinţului zilei“, Petru Dumitriu. Eseul se opreşte şi asupra altor „momente explozive“, de data aceasta de la primul Congres al Scriitorilor din R.P.R. (18-23 iunie), înregistrînd reacţiile umorale şi grandomane ale lui Zaharia Stancu, apărarea lui Ov. S. Crohmălniceanu, îndrăznelile lui Titus Popovici, Marin Preda sau discursul ambiguu, cu dublu tăiş, al proaspăt recuperatului şi prestigiosului Tudor Arghezi – totul în spiritul aceleiaşi intenţii de restituire a gestului de nesupunere, a gestului implicit şi a marginalului într-un moment „dens“ de istorie literară comunistă, de maximă ideologizare (an încheiat cu moartea bruscă a lui Nicolae Labiş).

În eseul consacrat „lecturii clandestine“ în comunism – cercetare de istorie şi sociologie literară –, autoarea urmăreşte, pe de o parte, felul în care se realizează cenzura şi „politica interdicţiei“ (prin dispoziţii şi regulamente oficiale), iar pe de alta, modalităţile subterane prin care oamenii se sustrag interdicţiei oficiale şi reuşesc să citească în clandestinitate. Un punct de interes aparte îl reprezintă cele trei căi de lectură clandestină pe care le identifică Sanda Cordoş: 1. „cărţile existente în bibliotecile particulare constituite înainte de 1948“ (de regulă bibliotecile profesorilor, precum biblioteca lui Tudor Vianu); 2. cărţile procurate de la anticarii ce vînd cărţi interzise; 3. cărţile provenite din străinătate, care au fost chiar, în primii ani ai dictaturii comuniste, „corp delict în procese politice“ (se face referire, desigur, la procesul lotului Constantin Noica, iniţiat în 1958). Lectura a avut în epocă „funcţii esenţiale, vitale“, anume „de protecţie, rezistenţă, eliberare interioară şi formare a spiritului critic“.

O a doua mare preocupare a cărţii este dată de reprezentarea identitară în literatura română postdecembristă (în roman, în speţă), concept de lucru căruia i se alătură aici cele de nomadism şi de migraţie – şi ea include aproape toate celelalte eseuri (mai puţin unul singur, despre reprezentările Italiei în literatura română postbelică): Imaginar românesc la scriitorii germani originari din România, Cine sîntem? Romanul identitar, Noii nomazi. Tema migraţiei în literatura română postcomunistă, Postmodernismul lui Mircea Cărtărescu între teorie şi practică. Cu aplicaţii la Orbitor, Doamna Bovary în România socialistă şi De la August Prostul la huligan. Sanda Cordoş se mişcă cu aceeaşi uşurinţă – şi, important, fără nici un parti-pris!, cu un interes egal condiţionat de calitatea estetică – în analiza romanelor unor autori din generaţii diferite (Gabriela Adameşteanu, Norman Manea, Dumitru Ţepeneag, Gheorghe Crăciun, Mircea Cărtărescu, Petre Barbu, Florina Ilis, Radu Pavel Gheo, Bogdan Suceavă etc.). Spaţiul nu-mi permite să mă opresc mai în detaliu asupra analizelor, însă e de spus că Sanda Cordoş vine, de fiecare dată, cu interpretări pertinente, cu accente de fineţe. În literatura de după 2000, criticul şi istoricul literar vorbeşte despre un fenomen de „detabuizare a României“, arătînd că tinerii romancieri „reinventează narativ o ţară“, făcînd-o „dacă nu suportabilă, atunci inteligibilă şi accesibilă“. În Orbitorul lui Mircea Cărtărescu identifică „o dimensiune metafizică şi o natură evanghelică“ ce se opun post­modernismului asumat de romancier. Aş alege, de aici, în special, eseul Doamna Bovary în România socialistă, un text remarcabil, în care Sanda Cordoş analizează, într-o perspectivă comparatistă, Pupa russa de Gheorghe Crăciun şi Provizorat de Gabriela Adameşteanu. Criticul observă, de pildă, capacitatea lui Gh. Crăciun de a intui natura feminină doar în „dimensiune senzorială şi sexuală“ şi mai puţin emoţională (aceasta „ocolită ingenios prin deficitul de suflet al eroinei“), ca şi „tema obsesivă a scripturalităţii“, care o dublează pe aceea a corporalităţii, mod de  a spune că Leontina rămîne, totuşi, o fiinţă de hîrtie, o fantasmă scripturală a prozatorului.

Racordată la cele mai recente tendinţe ale cercetării literare, făcînd dovada unui spirit deopotrivă de rigoare şi de fineţe, cartea Sandei Cordoş se situează în bibliografia obligatorie a studiilor de literatură română contemporană. Vibratilă (vorba lui Al. Cistelecan), critica literară practicată de Sanda Cordoş urmează afirmaţia lui Radu Petrescu, aşezată drept motto, potrivit căreia cartea este „un loc în care viaţa este mai densă“.

Apărut în Observator cultural nr. 670/ 19.04.2013

De weekend

Jurnalul de bucătărie al Norei Iuga

Casa de Editură Max Blecher a reeditat în 2012 volumul Norei Iuga, Piaţa cerului. Jurnal de bucătărie (apărut iniţial în 1986 la Cartea Românească, cu titlul Piaţa cerului), un volum mixt de poezie, proză şi secvenţe evocatoare, biografice – carte ce readuce, peste timp, atmosfera apăsătoare a anilor ’80, dar păstrează şi urmele cenzurii (ediţia a doua semnalează cuvintele cenzurate din prima ediţie, ca şi pe cele cu care au fost înlocuite cele dintâi). Cenzura s-a manifestat atunci inclusiv la nivelul titlului cărţii: titlul iniţial, Jurnal de bucătărie, a părut un titlu prea puţin serios, aşadar potenţial subversiv. Altfel, el marca, la mijlocul anilor ’80 – ca şi poezia tinerilor, pe atunci, optzecişti – refugiul într-un cotidian pigmentat cu livresc şi incursiuni în imaginar, ca replică la realitatea cenuşie. Piaţa cerului. Jurnal de bucătărie e un volum puternic şi astăzi, interesant ca formulă (prin mixul de tipuri de text, poezie, proză, jurnal) – deşi în epocă, probabil din pricina caracterului hibrid, nu s-a bucurat de atenţia pe care o merita.

„O bucătărie – scrie autoarea în prima secvenţă, „În căutarea unei definiţii” – poate fi deci un salonaş monden sau o cafenea literară, dar, de cele mai multe ori, ea care nu se interesează de ţinuta exterioară, ea care în zile de totală apatie miroase a mucegai şi ratare, ea ca o cenuşăreasă deznădăjduită, are revelaţia miracolului. Atunci bucătăria devine un sanctuar bântuit de umbre. La masa ei de lemn negeluit, noaptea, când se sting toate zgomotele zilei, îmi încep aventura, scriu.” Bucătăria din apartamentul de două camere devine, în anii ’80, un spaţiu de întâlniri literare (sunt evocaţi, de pildă, Virgil Mazilescu, Mariana M(arin), Marius R(obescu) ş.a.), dar şi unul de evadare creatoare, în imaginar, în textul scris – moment în care bucătăria de bloc se transformă într-o „piaţă a cerului”. Cu alte cuvinte, „explozia spaţiului închis e în acest volum deosebit de spectaculoasă”, cum observă pertinent, în epocă, Valeriu Cristea (citat pe coperta a patra a ediţiei de faţă). Între gesturile prozaice ale gătitului şi acelea insolite ale scrisului (cu o vagă aluzie livrescă, suprarealistă, la întâlnirea de obiecte întâmplătoare: „Nimic mai grotesc decât o maşină de scris pe masa de bucătărie, printre coji de ouă şi de cartofi, cuţite şi strecurătoare”), textele Norei Iuga din acest volum combină, aşadar, prozaismul explicit, notaţia terre à terre tăioasă – dezabuzată, fără orizont – cu mişcarea contrară (tipică autoarei), vitală, explozivă, imaginativă: „şi în fond acolo/ deasupra norilor se pregăteşte iar/ dimineaţa promisă/ ca o cravaşă deasupra deşertului”.

Organizate în secvenţe sub forma unor notaţii pe parcursul unui an (notaţii aproape lunare, care debutează sistematic cu câte un text intitulat voce), textele volumului aparţin unei scriitoare trecute de prima tinereţe, la care dezabuzarea indusă de cenuşiul cotidianului comunist e uneori dublată de o descurajare – la nivel textual – produsă de înaintarea în vârstă şi de o pierdere a încrederii în limbajul poeziei: „Când eram mai tânără mă refugiam în poezie. Acum cuvintele se aşază unele lângă altele cu ostilitate şi tac. Parcă şi-au pierdut frivolitatea, nu mai ştiu să flirteze. Mă încăpăţânez şi insist”.

Deşi amare, textele Norei Iuga nu sunt niciodată lipsite de vitalitate (de o vitalitate tipică scrisului autoarei), care va căpăta ulterior accentele unei senzualităţi, unui erotism specific. Închei cu o splendidă secvenţă gastronomic-alegorică (o notaţie din 23 octombrie), ce topeşte laolaltă ironia, amărăciunea, dar şi o mică doză (senină) de umor: „Deschiderea unui borcan de dulceaţă dimineaţa, când ceaiul abureşte paharele înalte şi feliile unse cu unt dormitează pe farfuria înflorată – iată o operaţie reconfortantă. Se taie sforicica şi se dezlipeşte uşor marginea încreţită a celofanului. Apoi vine surpriza. Un strat de puf gri-verzui uşor bombat ca blăniţa unui animal adormit. Ia să vedem, dacă apăs acum cu degetul perniţa asta de mucegai, mai respiră, se mai crispează, se mai revoltă când pătrund în intimitatea ei ca un agent al poliţiei de moravuri tulburând extazul micilor făpturi desfrânate? Parcă Dumnezeu face altceva?... Şi găurile negre nu sunt tot atâtea corpuri delicte?”

Apărut în România literară nr. 14/ 5 aprilie 2013

Gala Premiilor "Observator cultural" 2013

                                            Alături de Carmen Muşat şi Cezar Gheorghe

              

                                                                    Fotografii de grup
                              

Fotografii de Silvia Dumitrache

Un interviu cu Jean Mattern - la Salon du livre, Paris

Prezenţa României ca ţară invitată de onoare la Salon du livre a fost - cum s-a văzut deja din reacţiile din presa - cu bune şi rele, cu inerţii româneşti perpetuate şi peste hotare, dar şi cu iniţiative mai dinamice, venite de regulă dinspre partea organizatorilor francezi sau a jurnaliştilor RFI. Mai jos redau un interviu pe care l-am realizat la Salon du livre, legat de prezenţa românească - prezenţă care marchează un moment "istoric" pentru cultura română (şi care sper să aibă ceva ecouri pe un termen mai lung). 

Personal, standul românesc nu mi s-a părut profesionist (cărţile aranjate fără o anumită ordine şi punere în evidenţă, jumătate din titluri, cel puţin, în româneşte), iar ca design mi s-a părut previzibil, prea discret şi reluând eternele - chiar dacă abstractizate - motive rurale à la Muzeul Satului.

Vizitatori au fost, totuşi (eu una am făcut promo, la stand, dezinteresat, romanului lui Răzvan Rădulescu, La vie et les agissements d'Ilie Cazane - l-am lăudat unor tineri care îl răsfoiau curioşi); cifrele oficiale arată că la standul românesc s-au vândut mai multe cărţi decât la standul Barcelonei - oraşul invitat la Salon du livre. Mai departe rămâne de văzut.

„Sper să existe un efect de durată în urma acestei promovări a literaturii române“

Interviu cu Jean MATTERN, editor la Gallimard

Cum vi se pare Salon du Livre de anul acesta, în raport cu ediţiile anterioare?

Pînă acum publicul la Salon du Livre a fost destul de numeros, am impresia ca ambianţa e foarte plăcută, ziua de sîmbătă este una în mod tradiţional foarte frecventată, este ziua în care sînt prezenţi la tîrg marii autori francezi, dar şi vedetele comerciale – pentru a da autografe. E adevărat că Salon du Livre de anul acesta vine după un an de criză pentru piaţa de carte din Franţa: 2012 nu a fost un an foarte bun pentru editorii francezi. E, de asemenea, adevărat că Salon du Livre 2013 va fi şi un barometru pentru a măsura sănătatea pieţei de carte franceze. Bilanţul va fi făcut la sfîrşitul Salonului, dar pînă acum impresia generală este una bună. Salon du Livre este o întîlnire în acelaşi timp simbolică şi tradiţională a publicului cu editorii francezi. Toţi editorii fac efortul de a-şi pune în valoare aici producţia de carte. Pentru moralul editorilor, cred că e important ca lucrurile să se petreacă bine la Salon du Livre; mai tîrziu se va vedea dacă 2013 va fi un an mai bun pentru carte faţă de 2012 (pînă acum aşa pare).

Editurile ocupă aceleaşi standuri în fiecare an sau se plasează diferit de la un an la altul?

Lucrurile se mai schimbă puţin de la un an la altul, locurile se mai modifică, unele edituri îşi măresc standul, Actes Sud, de pildă Flammarion şi-a reînnoit, redecorat standul. Pe de altă parte, e adevărat că există şi o tradiţie, dar şi anumite obişnuinţe ale publicului de a regăsi editurile în aceleaşi spaţii la Salon du Livre, an de an. E un amestec de noutate şi de tradiţie, şi, în plus de asta, la Salon du Livre există o puternică prezenţă a televiziunilor şi a presei, evenimentul e foarte mediatizat. Radiourile fac multe transmisiuni şi emisiuni în direct de la Salon – France Culture, France Inter, de pildă –, revistele literare au şi ele standuri, ziarele şi televiziunile sînt prezente – e vorba de un moment în care toate luminile proiectoarelor sînt îndreptate asupra cărţii, a pieţei de carte, a literaturii sub toate formele ei.

Nu am văzut preţuri reduse la cărţi la Salon du Livre.

În Franţa avem preţ unic la carte, n-avem voie sa facem reduceri. Sîntem foarte mîndri de legea preţului unic pe care o avem în Franţa. Nu vrem, de altfel, să facem concurenţă librarilor. Majoritatea standurilor aparţin librarilor.

Cunoaşteţi destul de bine România, veniţi aproape în fiecare an la Bucureşti, în ultima vreme, romanele dumneavoastră au apărut în traducere românească la Polirom, iar la Gallimard sînteţi editorul Gabrielei Adameşteanu, printre alţi autori români. Cum vi se pare standul românesc la Salon du Livre?

După cum ştiţi prea bine, au fost multe probleme înainte chiar de sosirea delegaţiei româneşti la Salon du Livre. Probleme de ordin politic, dar şi de politică culturală, să spunem aşa. Au fost cîteva reacţii personale ale autorilor invitaţi pe care, în ce mă priveşte, le regret. Pot înţelege motivele pentru care ei au decis să nu participe la Salon du Livre, dar personal le regret foarte mult, pentru că, de fapt, hotărîrea lor afectează cel mai mult publicul francez. Eu am aşteptat foarte mult această întîlnire între publicul francez şi autorii români, iar faptul că nu au venit, că au boicotat prezenţa românească la Paris pentru motive de politică culturală românească echivalează cu a se înşela asupra ţintei acţiunii lor: de fapt, singurii care vor suferi în urma acestei acţiuni vor fi, pe de o parte, autorii înşişi, iar pe de alta, publicul francez. Fanii lui Mircea Cărtărescu, în mod special, nu vor avea astfel plăcerea de a-l asculta, de a asista la conferinţe şi la dezbateri, de a avea autografe de la el. Încă o dată, deşi înţeleg motivele lor politice şi nu le judec, găsesc totuşi regretabilă decizia lor de a nu veni la Salon du Livre. Mi-ar fi plăcut ca delegaţia României să fie completă şi să reprezinte literatura română în toată diversitatea ei; e adevărat că nu există încă mulţi autori români cunoscuţi de marele public, iar Mircea Cărtărescu se număra printre aceia cunoscuţi şi e păcat că tocmai el a luat decizia de a nu mai veni la Paris. Există mulţi alţi autori interesanţi care merită descoperiţi în delegaţia română la Salon du Livre – printre ei unii sînt publicaţi chiar de noi la Gallimard, cum ar fi Gabriela Adameşteanu, Horia Bădescu, dar şi alţii, publicaţi de alte edituri, cum este Dan Lungu, pe care l-am citit şi care-mi place foarte mult etc. E o săptămînă – cele cinci zile – a întîlnirilor şi descoperirilor de autori români.

Aţi asistat/ participat la evenimentele organizate la standul românesc?

Am participat mai ales la dezbateri şi întîlniri radio. Evenimentele de la standul românesc sînt organizate în colaborare cu Centre National du Livre (CNL) – realizate de jurnalişti francezi bine informaţi în legătură cu cărţile şi autorii români participanţi la Salon du Livre. Am impresia că sînt dezbateri şi întîlniri bune şi cred că publicul francez va afla multe lucruri despre România şi literatura română.

O ultimă întrebare: Editura Gallimard propune, la stand, un raft special dedicat autorilor români pe care-i publică. Aţi organizat şi evenimente de promovare a autorilor români?

Da, avem o masă specială dedicată României, cu autorii români publicaţi la Gallimard, noutăţile, dar şi autorii publicaţi de mai multă vreme (Cioran, Mircea Eliade); am organizat şedinţe de autografe cu autorii români, iar librarii de la stand au fost pregătiţi special pentru a oferi publicului francez informaţii despre autorii români. Am încercat să facem multe lucruri pentru a promova literatura română, de pildă, am scos o broşură de prezentare a noii cărţi a Gabrielei Adameşteanu (Situation provisoire/ Provizorat), care conţine şi un extras din carte. Sper să existe un efect de durată în urma acestei promovări a literaturii române la Salon du Livre, în lunile şi anii următori, iar curiozitatea publicului, pe termen lung, să fie stimulată de evenimentele organizate în aceste cinci zile.

 Apărut în Observator cultural nr. 668/ 05.04.2013