.
.

vineri, 27 decembrie 2013

Sărbători fericite! La mulţi ani 2014!


                                                              Cu echipa Bookaholic :)


                                                  
                                                     
                                                                                         Cu colega mea, Silvia Dumitrache

                                                                      

                                                                     La mulţi ani în 2014!




Foto: Uncle Jeb
Via Bookaholic

luni, 23 decembrie 2013

O poveste din Ferentari



Adrian Schiop (n. 1973) a debutat în revista Fracturi (în 2002) şi a publicat romanelepe bune/ pe invers (Polirom, 2004) şi Zero grade Kelvin (Polirom, 2009). La Gaudeamus a fost lansat cel de-al treilea roman al său, Soldaţii (Polirom, 2013) – un roman care se pare că a stîrnit deja controverse: şi nu e vorba numai de povestea de dragoste homosexuală (cu multe scene de sex), dar şi de alte aşa-zise acuze, de rasism, misoginie ori homofobie. Din punctul meu de vedere – deşi controversele nu fac rău unei cărţi, ci mai degrabă îi fac publicitate –, nu e nimic din toate acestea (mai puţin homosexualitatea) în Soldaţii. E vorba doar de o „poveste din Ferentari“ scrisă pe şleau, de tip autoficţiune, într-un limbaj care merge de la colocvial pînă la argou updatat, argoul celor mai celebri manelişti ai locului (motto-ul cărţii e, de altfel, din... Babi Minune). Povestea e scrisă bine, cu nerv şi suspans, are un personaj viu, puşcăriaşul Alberto, a cărui evoluţie – din perspectiva naratorului, iubitul său – surprinde pe parcurs, iar finalul e construit şi el cu atenţie, pregătit prin secvenţe narative descendente ca tonalitate, încadrate de scurte şi ironic- grave notaţii de natură (climă, peisaj) care consonează, de fapt, cu depresia naratorului, instalată odată cu despărţirea.

Pe coperta a treia, Adrian Schiop punctează cele două aspecte importante ale cărţii: proza socială, de medii, pe de o parte (cum făceau, în alte vremuri, mutatis mutandis, un Nicolae Filimon sau un Mateiu Caragiale), şi, pe de altă parte, istoria amoroasă – cu sinuozităţi, treceri insesizabile de nivel în raportul de putere al partenerilor şi răsturnarea finală de situaţie: „Cartea mea e despre Ferentari, locul unde s-a inventat şmecheria, iar idolii multor puşti sînt Nuţu Cămătaru, Gigi Becali şi Florin Salam. Mai e despre iubirea – interesată? dezinteresată? – dintre un scriitor aterizat în cel mai sărac cartier al Bucureştiului şi un fost puşcăriaş care s-a învăţat să-i placă şi bărbaţii, fiindcă avea 15 ani la prima condamnare, iar prin sex se cumpără cel mai ieftin protecţie. E despre cum s-o scoţi la capăt în libertate cînd te-ai născut într-o familie mîndră de interlopi, dar la pîrnaie – timp de 14 ani – te-ai obişnuit pe invers. Toate astea sînt fapte despre care dă seama cartea mea; altfel, îmi place să cred că e despre loialitate şi trădare“.

În ce priveşte trama, romanul e centrat pe o poveste de dragoste (homosexuală, dar nu importă, semnificaţia ei este tot universală), iar relaţia dintre cei doi parteneri este – cum spune, de data aceasta, naratorul (un narator omonim, Adi) – o relaţie de putere, inegală. Or, suspansul cărţii tocmai pe asta mizează, pe răsturnarea relaţiei de putere iniţiale dintre cei doi parteneri. 
La începutul cărţii, naratorul – ziaristul şi doctorandul în manele instalat în Ferentari – pare a fi dominat de Alberto, fostul puşcăriaş de vreo 30 şi ceva de ani, întîlnit în crîşma Zeicani, şi de care se simte atras. Alberto e, cum spuneam, un personaj greu de uitat: „[…] Alberto arată într-adevăr fioros, cu voce răguşită şi groasă, o matahală care miroase a puşcărie, cu piramida nazală spartă ca foştii boxeri, tatuaj pe gît sau freză old school cu păr dat peste cap şi făcut cu ulei, ca mafioţii italieni; mă rog, poate asta nu e important, ci atitudinea de smardoi, de rîs spart care se poate converti impredictibil în furie“. La rîndul său, naratorul (Adi) este un tip la 40 de ani, ieşit dintr-o relaţie eşuată cu o femeie, Ana (antropolog, o femeie „soldat“, spune el), şi care e atras, de fapt, de bărbaţii hetero (gay-i îi repugnă). În acelaşi timp, el e interesant prin poziţia ocupată în raport cu mediul în care se petrece povestea: outsider (om cu studii, jurnalist şi doctorand cu bursă), cunoaşte, totuşi, din interior Ferentarii, tipologiile, mentalităţile, inclusiv argoul locului. Meritul scriitorului este, în acest sens, acela de a surprinde, printr-o galerie pitorească de personaje, legile şi psihologiile unui spaţiu marginal, semighetoizat al Bucureştiului, dominat de mafioţi locali, preamăriţi, contra cost (sume exorbitante), de manelişti.

Iată cum arată cartierul şi legile sale, din perspectiva naratorului „aclimatizat“: „Sînt două reguli de bază în Ferentari – pe care leam auzit repetate pînă la saţietate: prima e cam paranoică, să nu-ţi dai numele real şi mai ales să nu arăţi buletinul nimănui (de altfel, toţi se cunosc după porecle), iar a doua – să nu-ţi dai adresa exactă şi să nu bagi în casă oameni cunoscuţi la o bere. Prima regulă am cam ignorat-o, însă de a doua m-am ţinut. Pînă în seara aia. Eram beat, n-am mai rezistat presiunilor şi am zis hai la mine, luăm un pet şi mai vedem ce facem. […] Cînd iau taxiul nu spun niciodată de la început că stau pe strada asta, ci indic altă zonă – şi abia pe drum, după ce mă împrietenesc cu taximetristul, îi spun ţinta reală a călătoriei. Estetic vorbind, contrastul dintre cele două zone e splendid, fără cusur: într-o parte parcă un bombardament nuclear a distrus oraşul şi supravieţuitorii sălbăticiţi şi-au făcut culcuş acolo; în cealaltă, la 15 metri distanţă, şi-a făcut loc o civilizaţie stîngace cu miros muncitoresc – vezi geamuri de termopan alb, interfoane, chiar aparate de aer condiţionat, plus o mulţime de plopi care ocupă spaţiul dintre blocuri“.

Putem vorbi, aşadar, de un realism al mediului – bine redat –, dar şi de un realism izvorît dintr-o conştiinţă vinovată (în perspectiva finalului poveştii amoroase), care îl împinge pe narator să reconstituie faptele „aşa cum au fost“. Fiorosul Alberto (care-i sperie şi-i îndepărtează pe prietenii lui Adi, inclusiv pe colocatarul său) pare a deţine, iniţial, controlul în relaţia lor: e intempestiv, irascibil şi-i cheltuie banii lui Adi la păcănele. Pleacă de la vărul lui, mafiotul Borcan, şi se mută în apartamentul închiriat de Adi. Dezinteresat sau nu, se înfiripează între cei doi o intimitate afectivă care are „semnalmentele“ dragostei: „Apoi el (Alberto, n.m.) se întorcea în sufragerie, la TV – dar, cînd tristeţea devenea prea apăsătoare, venea înapoi în dormitor, unde eu frecam absent facebook-ul, şi se întindea în pat, zicînd nu mai pot de spate, fămi un masaj; sau, dacă nu venea, mă duceam eu în sufragerie şi mă întindeam în pat, sămi îngrop faţa în pielea dintre coastele lui. Şi mă gîndeam melancolic că se construise o intimitate acolo, între noi; nu ştiu dacă putea fi numită dragoste, n-am termen de comparaţie decît în cărţi sau filme – dar intimitate era cu siguranţă şi, în lipsa unui termen de comparaţie ancorat în carnea vieţii mele, îmi era suficient“.

Idila durează cîtă vreme ţin banii lui Adi, proveniţi din bursa de doctorat, după care Alberto e retrimis la Borcan, iar naratorul se refugiază la ţară, la părinţi, spre a-şi scrie teza – şi unde se luptă cu depresia postdespărţire şi spaima de singurătate. Mă opresc aici cu rezumarea evenimentelor. Romanul este scris alert, are tensiune, limbaj autentic şi personaje vii, iar partea finală, cum spuneam, e bine condusă.
Schiop practică un soi de proză pulp – de cartier, de ghetou –, pe linia lui Dan Sociu (model, dacă nu mă înşel, pentru un personaj din carte, prieten al naratorului), dar mult mai puternică, mai substanţială, mai de impact decît a lui Sociu (cel din Combinaţia, de pildă). Pe de altă parte, există în carte şi o cazuistică amoroasă, de-a dreptul clasică, dacă facem abstracţie de decorul „exotic“ şi de imaginea la fel de „exotică“ a partenerului: naratorul e măcinat de remuşcări, de faptul că l-a amăgit pe Alberto promiţîndu-i un buletin şi un job, dar şi o viaţă de cuplu, de afecţiune, şi în fond nu i-a oferit nimic din toate acestea, ba chiar i-a făcut mai mult rău luîndu-l din „custodia“ dură, dar safe a vărului Borcan. În aparenţă, cel slab şi vulnerabil din relaţie, Adi se dovedeşte, de fapt, cel puternic şi cel care „trădează“; dîndu-i lui Alberto bani pe mînă (pe care nu ştie să-i ges - tioneze), hrănindu-i speranţele, promiţîndu-i o ridicare din condiţia lui (puşcăriaş eliberat, după 14 ani, fără buletin şi drept de muncă, dependent de mafiotul Borcan), el nu face decît să-l afunde şi mai tare, să-l întoarcă în stradă.

Acestea sînt faptele, vorba lui Schiop; între ele se insinuează o ţesătură mai complexă de emoţii, vibraţii, ataşamente care ţin de registrul dragostei, cu interesele şi trădările ei. Aş mai face o precizare: e adevărat, naratorul e un tip inteligent, cu studii, în vreme ce pe Alberto nu-l duce prea tare capul şi nici experienţă de viaţă nu are, căci şi-a trăit anii de formare mai mult prin puşcărie. Cu toate acestea şi în ciuda unor reacţii (ale cititorilor), nu mi se pare că cel dintîi îşi dispreţuieşte ori îşi tratează de sus partenerul; însă gestul de a-l retrimite la Borcan cu 1.000 de lei în buzunar (în condiţiile în care ştie că Alberto nu poate păstra multă vreme nici o sumă de bani) e o cruzime şi un mod de a-şi amăgi conştiinţa vinovată. În fine, toate astea ţin de cazuistica amoroasă, iar nu de vreo discriminare (de rasă, gen, inteligenţă etc.). Există, de altfel, secvenţe de tandreţe în povestea aceasta dură de dragoste, iar Alberto ni se impune iremediabil, ca un personaj de neuitat – un uriaş fioros ca înfăţişare fizică, dar în fond un inocent, un copil mare, dornic de afecţiune, nestricat de anii lungi de puşcărie.

În afara cîtorva paranteze metatextuale (în care naratorul pomeneşte de postmodernism şi alte trucuri textuale) care ar fi putut lipsi, cartea e scrisă alert şi cursiv, cu talent; ca dovadă a priceperii textuale a autorului, ea propune şi un laitmotiv, al „soldaţilor“ („soldaţi“ sînt puşcăriaşii, „femeie soldat“ e Ana ş.a.m.d. – imagine a unei rigidităţi, durităţi, dar şi a unei masculinităţi exclusive). Romanul are şi ingredientele unei cărţi de succes (ghetou, homosexualitate, marginali, poveste de iubire), evident cu riscurile de rigoare (reacţii, acuze, controverse). Alături de Lunetistul de Marin Mălaicu-Hondrari, Soldaţii lui Adrian Schiop reprezintă, în ce mă priveşte, una dintre cele mai bune cărţi de proză ale anului care se încheie.

Adrian Schiop, Soldaţii. Poveste din Ferentari, Colecţia „Ego. Proză“, Editura Polirom, 2013, 256 p.

miercuri, 18 decembrie 2013

Poezia cinică şi horror a realităţii (virtuale)



Vlad Drăgoi (n. 1987, Codlea) aparţine, probabil, celei mai recente „generaţii” de poeţi. El a publicat în 2013, la Casa de Editură Max Blecher, volumul Metode (al doilea său volum de poezie). „Metodele” poetice ale lui Vlad Drăgoi sunt o serie de poeme care s-ar putea rezuma astfel: minimalism (în sensul de reprezentare a cotidianului, dar şi, mai ales, a unor gesturi minimale), umor negru, cinism, secvenţe trucate şi violente ca în filmele horror. Textele poetice sunt interesante prin sound-ul lor aparte, prin umorul negru şi butaforia macabră, prin toate aceste scenarii crude de viaţă, dar complet virtuale, ca desprinse din filme (horror, thriller etc.) şi jocuri pe calculator – interesante, aşadar, pentru o întreagă tânără generaţie „consumeristă”, cinică şi branşată non-stop la Internet, la căşti etc., aşadar la o întreagă realitate virtuală –, însă ele prezintă şi un risc considerabil: manierismul. Concentrate sau mai ample, „micrometode” sau, după caz „macrometode” (cum singur le numeşte autorul), poemele urmează aceeaşi reţetă de construcţie, care mizează pe umor negru, pe poantă, pe „violentarea” cititorului fie prin imaginile crude (decapitări, dezmembrări ş.a.m.d.), fie prin detaliile scabroase. Un exemplu (primul din cele opt texte din „Macrometode”, scrise după aceeaşi formulă):

„stau la coadă să-mi iau bilet. în faţa mea o fe/ meie îşi face abonament. Din cauza asta coa/ da se lungeşte tot mai mult troleele pleacă nu/ stau după noi. mă gândesc că întârzii la curs ies/ din rând mă duc la femeie şi îi dau un pumn în/ urechea dreaptă buf. cade pe cărămizile octo/ gonale şi îşi rupe o mână trosc încep să îi dau/ cu picioarele în gură până se umple de sânge şi/ nu se mai mişcă deloc. mă uit puţin la ea dau să/ mă întorc la coadă dar alunec pe balta proaspă/ tă de sânge şi cad lângă cadavru buf. cineva în/ cearcă să mă ajute să mă ridic îmi întinde o mâ/ nă eu îi fac semn că nu că dacă îi dau şi eu mâna/ ne mânjim amândoi şi mai bine nu. mă şterg de/ pantaloni mă uit la degete şi la palmă zic se pu/ tea şi mai bine dar asta e. după cinci minute sau/ mai mult nu ştiu sigur mă ridic îmi iau bilet şi sar/ în troleu. sunt fericit că ajung la timp”.

„Micrometodele” – cele treizeci de poeme scurte cu care începe volumul – sunt concentrate, iar ingredientele amintite deja sunt cât se poate de transparente: umor negru, macabru, violenţă, cinism, scabros. Ele merg pe principiul – beckettian, aş zice – al reducerii la zero, la actele minimale, dar în registrul umorului negru (adaugă şi un strop de urmuz, în stil horror şi comedie neagră): „ce faci bine tu bine te mai doare mâna nu/ acum e bine ba nu e am adus/ un ferăstrău ţi-am tăiat-o nu/ mai ai mână de ce ai făcut asta” (10). Sau: „se iau melci se bagă/ în pungă se calcă se arată/ conţinutul unei mame cu păr alb/ scurt zâmbetul pe care îl/ vei primi e pentru un copil bun tu eşti un copil/ bun să nu uiţi asta” (24).
Scenariile virtuale – pe modelul secvenţelor de film (horror) – sunt mixate cu secvenţele cotidiene şi minimaliste în stil optzecist şi douămiist (autorul apare în texte cu numele propriu); există, pare-se, şi „câteva poveşti foarte frumoase de dragoste”, cum ne avertizează ironic poetul, pe coperta a patra, dar ele au acelaşi aer urmuzian updatat, în registru mai negru: „aşa şi noi, nopţile de august/ cu cearşaful strâns în braţe/ ca un pui de focă inert, perfect acomodat/ climei care în mod normal/ ar fi trebuit să-i facă rău/ de pe braţul cu cioc de fier urmărim/ cum braţul cu cioc de fier/ şi tone presiune sfarmă pereţii locului...” (dragoste frumoasă).

Volumul se încheie – culmea – într-o notă autentică, nu trucată, aşa cum ne-am fi aşteptat după tot acest şir de poeme. În ultimele două texte, indigorupt, respectiv şi vlad a pierdut – din ciclul „ultimele poveşti frumoase cu vlad” – se face simţită o tristeţe amară, cât se poate de nejucată, alcătuită din alt soi de ingrediente, precum singurătatea, prezentul gol (şi vlad a pierdut) sau lucrurile trecute, pierdute, „ca o cochilie incasabilă/ făcută din tristeţe humă/ & noroi”: „şi, în fine, dacă aţi putea cumva/ să credeţi – nu toţi, măcar unii din voi – că toate/ lucrurile pe care le pierd se lipesc/ de mine ca o cochilie incasabilă/ făcută din tristeţe humă/ & noroi, ar fi bine/ foarte bine” (indigorupt).
Vlad Drăgoi aduce în poezie o zonă nouă, a realităţii „horror”, a realităţii virtuale, pigmentate de umor negru –, dar şi o dezabuzare cinică şi un soi de manierism, de formulă poetică repetată la nesfârşit; ultimul este riscant în poezie pentru că, de regulă, închide o buclă, închide un drum şi o formulă poetică.


Vlad Drăgoi, Metode, Casa de Editură Max Blecher, Bistriţa, 2013, 80 p.

Apărut în România literară, decembrie 2013

vineri, 13 decembrie 2013

FILB VI – un festival relaxat şi convivial



 



Săptămîna trecută (4-6 decembrie) a avut loc cea de-a VI-a ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură Bucureşti (FILB) – încă o ediţie foarte vie şi foarte bună, aşa cum ne-au obişnuit organizatorii, Oana Boca, Ioana Gruenwald, Bogdan-Alexandru Stănescu şi Vasile Ernu. FILB a fost, cred, una dintre primele iniţiative de acest gen (festival internaţional), o iniţiativă privată şi, iată, foarte reuşită, dovadă că FILB „rezistă“ şi ediţiile sînt – în fiecare an – foarte bune. Pentru mine, atuurile festivalului sînt următoarele: atmosferă relaxată, convivială şi colocvială – pe scenă, dar şi în sală (publicul fiind unul din zona literară, un public fidel, tînăr şi tineresc) –, şi interacţiunea firească dintre scriitorii români şi cei străini. În privinţa celei din urmă, trebuie spus că am avut de multe ori impresia că scriitorii străini au un discurs mai onest şi mai asumat în ceea ce priveşte literatura pe care o practică; cu timpul însă – văzînd şi făcînd –, lucrurile s-au schimbat şi în cazul scriitorilor români (în genere), aşa încît atmosfera FILB-ului, ca schimb relaxat de experienţe literare, este una foarte plăcută şi inconfundabilă.

Anul acesta, vedetele festivalului au fost cunoscuta scriitoare israeliană Zeruya Shalev şi scriitoarea britanică Sarah Dunant, ambele prezente în prima seară a festivalului.
Sarah Dunant (n. 1950), cu studii de istorie la Newnham College, Cambridge, este o scriitoare de succes în Europa şi în SUA mai ales datorită romanelor sale istorice (inspirate de Renaşterea italiană). Sânge şi splendoare. Un roman despre familia Borgia a fost publicat recent la Editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei“, şi a fost lansat marţi, în ziua 0 a festivalului, chiar în prezenţa autoarei (la Librăria Humanitas Cişmigiu). Tot în ziua 0 a Festivalului, la Cafe Cărtureşti Verona, a avut loc întîlnirea, să-i spunem, „informală“ „Soţ şi soţie – un dialog între două cupluri de scriitori“ – e vorba de Zeruya Shalev & Eyal Megged (Israel) şi de Cecilia Ştefănescu şi Florin Iaru (România) –, întîlnire moderată tot de un cuplu de scriitori, Adela Greceanu şi Matei Martin (România).

În ziua 1, miercuri, 4 decembrie, invitaţii au fost, aşadar, Sarah Dunant (Marea Britanie), Zeruya Shalev şi soţul ei, Eyal Megged (Israel), Andrea Tompa (Ungaria). Discuţia a fost moderată de Marius Chivu.
Pentru mine, am mai spus-o, prezenţa cea mai puternică – mai charismatică, mai hipnotică – a serii a fost Zeruya Shalev (o figură à la Modigliani, care a şi pozat, de altfel, ca model pentru pictori, cum a mărturisit), pe care am văzut-o şi cu o seară înainte, alături de soţul ei, Eyal Megged, la întîlnirea de la Cărtureşti Verona. Născută în 1959, în kibbutzul Kinneret din Israel, cu un masterat în Studii biblice, Zeruya Shalev este autoarea trilogiei (de mare succes în întreaga lume) Viaţa amoroasă (1997), Soţ şi soţie (2000) şi Thera (2005) şi e, probabil, cea mai cunoscută şi mai apreciată scriitoare israeliană a momentului. La FILB, ea a citit în ebraică (lectură urmată de versiunea în română) un fragment din cea mai recentă carte, apărută în limba română la Editura Polirom, cu titlul Fărîme de viaţă.
Sarah Dunant, profesoară de creative writing la Faber Academy din Londra şi realizatoare de emisiuni radio-TV, a avut, la rîndul ei, o prezenţă foarte scenică (dramatică), vivace şi simpatică (se cunoaşte meseria!). Pentru ea, pariul a fost – scriind romane istorice – să aducă la viaţă, într-o poveste antrenantă, o altă epocă (şi personajele ei celebre), să obţină autenticitate într-un plan istoric.

A doua seară FILB, joi, 5 decembrie, i-a avut ca invitaţi pe prozatorii Srđan Srdić (Serbia), Marin Mălaicu-Hondrari şi Corina Sabău (România); cel de-al patrulea invitat, Marinko Koščec (Croaţia), nu a mai reuşit să ajungă la Bucureşti. Discuţia a fost moderată de colega noastră Silvia Dumitrache.
Iar în cea de-a treia seară, vineri, 6 decembrie, invitaţii au fost: Robert Perišić (Croaţia), Kei Miller (Jamaica/ Marea Britanie), Adrian Schiop şi Andrei Dόsa (România). Am­fitrioana serii: Luiza Vasiliu. Poetul (dar şi prozatorul) Kei Miller (n. 1978) – britanic şi jamaican – nu a reuşit să ajungă la ediţia de anul trecut (din pricina condiţiilor meteo), dar iată că a venit acum şi ne-a delectat cu o poezie incantatorie, magică, învăluitoare. „Cu­vintele sînt sunete... şi un poem care nu se ridică de pe pagină... este, de fapt, un poem mort“, consideră el şi, în cazul său, chiar aşa se întîmplă.

FILB s-a încheiat în aceeaşi notă convivială, cu o mică petrecere, cu nostalgia ediţiilor trecute şi cu nerăbdarea ediţiei/ediţiilor viitoare. Felicitări organizatorilor şi ne vedem la ediţia următoare. 

sâmbătă, 7 decembrie 2013

FILB (4-6 decembrie) s-a încheiat




Ediţia a VI-a (4-6 decembrie) a Festivalului Internaţional de Literatură Bucureşti (FILB) s-a încheiat aseară (cu vin roşu şi plăcintă cu brânză :) ); a fost foarte fain, atmosferă grozavă, relaxată, şi scriitori (străini şi români) buni, ca de obicei. Vedetele ediţiei: Zeruya Shalev şi Sarah Dunant. Despre primele două seri am făcut relatări pe Bookaholic: aici şi aici. Iată şi o poză din ultima seară, pentru atmosferă :)




Bravo organizatorilor (Oana Boca, Ioana Gruenwald, Bogdan-Alexandru Stănescu, Vasile Ernu) şi aştept ediţia următoare!