"cine e maia"

Tânăra poetă Silvia T. (n. 1989) debutează, la Editura Tracus Arte, cu volumul L’enfant terrible (ilustrat de Wisez şi Monica Minea). Plasat cumva în spiritul beatnic, dublând secvenţele de cotidian cu altele ţinând de imaginar şi de iluzoriu – de vălul maiei, pentru a cita un personaj recurent în volum, maia, „un alter ego al autoarei şi totodată al destinului“, cum scrie Ioan Es. Pop (pe coperta a patra) –, volumul acesta este, de fapt, expresia puternică a unui „spirit al timpului”, al alienării, al lipsei de comunicare şi al angoasei generate de ele. În ciuda titlului pe care-l poartă cartea, nu există aici, în fond, un teribilism al tinereţii, vreun enfant terrible  à la Rimbaud (la al cărui „je est un autre” fac, probabil, trimitere titluri de poem precum le toi du moi, l’un part, l’autre reste), ci mai degrabă o dezabuzare de dată ceva mai recentă, o „greaţă” sartriană, şi o ploaie sunând obsesiv, monoton, bacovian: „tot ploaia şi greaţa şi ploaia şi greaţa/ ploaia, ploaia/ greaţa.// suntem adunaţi cu toţii în aceeaşi groapă menajeră/ unde dumnezeu ne bate cuie în ţeastă/ toc. toc. toc.// nu se mai opreşte nici ploaia nici greaţa/ nici// toc, toc, toc// ni se bat cuie în membre ca să ne-nălţăm mai repede/ ca să ni se întipărească bine rânjetul pe faţă/ ca să nu mai putem să ne dăm din drum/ ca să ne fie bine de prea mult rău/ să ne fie tot şi să ne fie nimic/ să ne fie// toc, toc, toc// să intre în lume copiii lui moloch/ să intre în lume orfanii fără de ţară// tot ploaia şi greaţa şi ploaia şi greaţa/ ploaia, ploaia, greaţa.// toc, toc, toc” (am citat chiar din poemul care dă titlul volumului).

În primul poem, acuarelă/cine e maia, dezabuzarea, lipsa de perspectivă urmează, totuşi, un subtil joc al iluziei („mi-am făurit lumea pe podea să mă întind ca iedera/ peste casele dărâmate”) şi deziluziei („becul ăsta spart rânjeşte la mine ca un soare/ peste singura şi eterna ironie”): „mi-am făurit lumea pe podea să mă întind ca iedera/ peste casele dărâmate/ ce rost să mă îndrept oricum/ toţi avem probleme oricum toţi suntem/ aşa şi pe dincolo// ce rost să mă ridic de unde sunt stăpână peste nimic/ când becul ăsta spart rânjeşte la mine ca un soare/ peste singura şi eterna ironie// toate acestea sunt bune a zis/ şi de atunci se tot odihneşte”. Iată şi un mic şi frumos poem construit pe acelaşi contrast iluzie-deziluzie, aici pe contrastul dintre delicateţea unei imagini ca de haiku şi contrapunctul ei brutal, urban, dezvrăjit: „într-o zi maia s-a aplecat spre mine/ mi-a încredinţat secretul:// cel mai frumos lucru e să vezi apusul/ printr-o petală de iris.// de atunci,/ nostalgiile mele răsar/ doar ca irişii prin ciment” (l’un part).

Adeseori, poemele vorbesc despre alienare („azi îmi fac bagajele şi plec,// azi mai mult ca oricând” – raport.), una chiar şi sub o formă fizică, a dezmembrării, ori a pierderii cuvintelor: „s-ar putea spune că mi-am pierdut mâinile şi le caut/ cum îşi caută bolnavii de alzheimer cuvintele” (l’autre reste).

„Disperarea” existenţială e însoţită de senzaţia de alienare şi în iubire, deşi speranţa de reunire a celor doi iubiţi nu dispare, totuşi, la final de poem: „cât să poţi să crezi în toate// să nu mai alunece greieri între coaste/ când vrei să acoperi disperarea.// dacă vrei o împărţim. poate nu e nimic/ de înţeles şi ne-am speriat degeaba/ poate am venit prea târziu/ sau prea devreme/ cine ştie// în orice caz aici nu se sfârşeşte nimic/ putem să mai zăbovim// cât să rupem sforile cât să ne rupem/ cât să fie nevoie să ne lipească/ unul de altul şi să ne dea afară” (error v.2.7.).

Un dans trist şi însingurat este „căutarea” celuilalt, iubitului, „le toi du moi”: „te chem în minte ca pe o rugăciune// dar tu eşti în apartamentul/ care abia îşi începe povestea// în apartamentul care se mişcă/ de dansul lor de dansul vostru/ în care muzica începe cu o literă// aş putea să merg prin baruri/ ca prin biserici dar azi/ sunt singura femeie din oraş// în seara asta luminile de la geamuri/ nu ascund singurătăţi/ întunericul nu ne înveleşte pe noi/ străinii nu ne joacă strâmb// sunt singura femeie din oraş// sunt singură şi te caut/ oriunde numai// unde apartamentele încep poveşti/ şi oamenii dansează/ în timp ce/ devin unsprezecele de cupă// te aud cum râzi ajung acasă şi-/mi trag plapuma peste timpane// nu vreau să mă vadă oraşul când/ mâine lumea o va lua de la capăt” (le toi du moi).

Poeziile Silviei T. – discursive, cu titluri complicate, intertextuale, adesea în engleză sau în franceză – se revendică tot de la beatnici, ca şi multe dintre cele ale poeţilor douămiişti, dar se îndepărtează de cotidianismul mizerabilist al acestora din urmă prin angoasa lor de fundal, cu intensităţi variate, de la neliniştea surdă la disperarea acută.

Apărut în România literară, octombrie 2012