Radu Ţuculescu (n. 1949,
absolvent al Conservatorului din Cluj-Napoca) este un prozator (şi dramaturg)
ardelean cu state vechi, debutat la sfîrşitul anilor ’70 (aparţinînd, în fond,
generaţiei ’80), care a continuat să publice după ’90 cărţi importante, Povestirile mameibătrîne (2006), dar şi Stalin, cu sapa-nainte (2009) sau Femeile insomniacului (2012). Anul
acesta a publicat romanul Mierla neagră
(Cartea Românească), un roman ale cărui evenimente debutează în ultimul deceniu
comunist şi continuă în primii ani postdecembrişti, surprinzînd – prin
intermediului unui destin dramatic (al protagonistului, Anghel Radu) – această ruptură,
această „breşă“ istorică la nivel colectiv, dar reflectată în destinul
individual. Exceptînd prima parte a romanului („Internatul“), celelalte două,
„Despina“, respectiv „La picioarele desculţe“ (cea din urmă avînd, la rîndul
ei, zece subcapitole) se plasează în postcomunism şi surprind cu acuitate – aşa
cum o face şi Cristian Teodorescu în romanul său, Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui, apărut tot anul acesta – modul
în care se instalează la noi capitalismul incipient, în plină confuzie
postdecembristă. Altfel spus, modul cinic în care sînt exploatate în
postcomunism privaţiunile, interdicţiile, frustrările cu care ne obişnuise
comunismul: ele îşi găsesc aici, ca şi în Şoseaua
Virtuţii. Cartea Cîinelui, o satisfacere „capitalistă“ în arta culinară, în
gastronomie, în mîncare, în „haleală“, cum exclamă de atîtea ori, cinic şi răzbunător,
personajul Anghel Radu.
Înainte de a-i afla povestea, ţin să mai subliniez o
dată această temă extrem de interesantă – care apare, iată, în două romane de
prim-plan publicate anul acesta – a exploziei gastronomice postdecembriste, pe
piaţa românească, gastronomie înţeleasă atît compensatoriu, ca umplere a unui
gol (a unei privaţiuni) din comunism, cît şi ca sursă sigură de îmbogăţire în
acest capitalism „sălbatic“ al primilor ani postcomunişti. (...)
În cazul protagonistului, arta gastronomică – pe lîngă
transformarea ei într-o sursă sigură de profit, în proaspăta societate
capitalistă – reprezintă şi altceva, într-un plan mai sumbru al conştiinţei
personajului (şi acum ajungem la povestea propriu-zisă): o formă de defulare, de
compensare a traumei, dar şi de deversare a urii şi a nevoii de răzbunare,
acumulate în anii de puşcărie înduraţi pe nedrept – ultimii patru ani ai
comunismului. Întors în Marele Oraş, oraşul anilor săi de liceu – cazat la
internat (fosta mănăstire franciscană), Anghel nu apucă să termine liceul de
muzică, pentru că e acuzat de uciderea unui coleg şi condamnat la închisoare
(pe baza mărturiei tovarăşului pedagog Prada) –, protagonistul pune bazele unui
lanţ de bistrouri şi restaurante nu numai pentru a se reabilita în ochii celorlalţi
(impunînd prin ascensiunea economică), dar şi pentru a se răzbuna pe Prada, pe
care-l consideră vinovat pentru detenţia lui, dar şi pentru moartea unui bun
prieten şi coleg de liceu, flautistul Ponco (ce ajunsese campion la flaut al
României comuniste, la un concurs internaţional de la Praga). (...)
De
altfel, planul psihic – al fantasmelor, al inconştientului acestui tînăr
personaj, condamnat pe nedrept şi amnistiat fără veste, după revoluţia din 1989
– este mult mai viu, mai puternic decît fundalul social postdecembrist. Mierla neagră, în ciuda implicaţiilor
politice şi sociale, este în primul rînd un roman poetic şi muzical, un roman
fantasmatic, cu accente erotice, dar şi fantastice – în internatul comunist,
din fosta mănăstire franciscană, Anghel şi prietenul său, Radu Orbul, primesc
vizita nocturnă a unui tînăr călugăr franciscan medieval, ce murise din
dragostea nepermisă pentru o regină. Prima secvenţă a romanului, „Internatul“,
este partea cea mai bună a cărţii, o proză muzicală, vivace, salingeriană în
ritm jazzistic – în chiar ritmul muzicii pe care „greieraşii“ (elevii Liceului
de muzică) nu aveau voie s-o cînte în liceu şi internat, fiind considerată
subversivă de către pedagogul Prada, ideologul de serviciu (căci secretarul de
partid al şcolii).
Imaginea-laitmotiv
a celor trei prieteni şi colegi, Anghel, Ponco şi Fangli, trăgînd pe caldarîmul
străduţelor medievale căruţul cu oalele de mîncare – de la bucătăria Liceului
pedagogic la „prînzitorul“ Liceului de muzică – este de neuitat. Radu Ţuculescu
este, în plus, şi un prozator de atmosferă, un peisagist remarcabil, cu – iată
o notă aparte – o fină ureche muzicală, atent nu numai la descripţia de natură,
la modulaţiile luminii (ca în pictură), dar şi la sunetele ei, descrise cu instinctul
exersat al unui profesionist. Combinaţia de internat comunist, păzit cu sadism
de pedagogul Prada, şi atmosfera de fostă mănăstire franciscană – ziduri groase
de „piatră jilavă“, ferestre înguste, bolte înalte, uşi masive de stejar etc. –
creează un efect poetic inedit, ca un bun „preparator“ al dramei ce va surveni
în scurtă vreme. Romacierul adaugă prozei muzicale un suspans din ce în ce mai accentuat,
care frizează pe alocuri senzaţionalismul şi kitschul. (...)
Roman hibrid şi inegal, muzical
şi simbolic (simboluri construite cu grijă, cel al corbului, dar şi
simbolistica religioasă angelic versus
diabolic, la care trimite mănăstirea franciscană ori numele lui Anghel, ca şi
episodul biblic al „picioarelor desculţe“, transformat de Prada într-o formă de
pedeapsă sadică), dar în egală măsură senzaţional şi gastronomic (găsim aici
reţete culinare sofisticate, aşa cum se întîmpla şi la Cristian Teodorescu), Mierla neagră impune graţie unei
atmosfere puternice, obsedante, în care se rotesc pînă la exces (stilistic, de
intrigă) fantasmele erotice şi fantasmele răzbunării.
Radu Ţuculescu, Mierla neagră, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2015, 296 p.
Apărut în Observator cultural nr. 799/20.11.2015
