În 2016, poetul Sorin Gherguţ a
publicat un nou volum de poeme, intitulat Trei,
la Editura Vellant – un volum elegant, cu reproduceri după picturi (din scrum,
pămînt, făină de muştar şi mediu acrilic) semnate de Nicolae Comănescu. Poet
afirmat în anii ’90 la Cenaclul Litere de la Filologia bucureşteană (condus de
Mircea Cărtărescu), debutat în volumul colectiv Tablou de familie (Editura Leka-Brâncuş, 1995, volum în care e
prezent alături de colegii de cenaclu: Svetlana Cârstean, Mihai Ignat, Cezar
Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu şi T.O. Bobe), Sorin Gherguţ a debutat editorial
în 1998 cu volumul Time Out (Editura
Timpul, Iaşi), iar în 2011 a publicat volumul Orice. uverturi şi reziduuri (Editura Pandora M/ Trei, Bucureşti). A
apărut, de asemeni, în antologiile colective Marfă (Editura Salut, 1996) şi Marfă
reîncărcată (Editura Brumar, 2011 – alături de Dan Mircea Cipariu, Florin
Dumitrescu, Dan Pleşa şi Bogdan O. Popescu).
Tablou de familie era primul dintre cele două volume colective în care au debutat
cenacliştii Litere, după modelul mai vechiului Desant optzecist (cel de-al doilea volum a fost Ferestre 98, Editura Aristarc, Oneşti), şi
el a impus, practic, cîţiva tineri nouăzecişti, diferiţi ca formule literare, dar
avînd în comun acel „aer de familie“ dat de frecventarea Cenaclului Litere
bucureştean. Între ei, Sorin Gherguţ face notă aparte prin deconstrucţia
lingvistică plină de umor pe care o practică în poezia lui. Poet constant, egal
cu sine însuşi – deşi nu foarte prolific, autor a doar trei volume individuale
(din motive de exigenţă şi/sau lene, cum declară într-un interviu) –, Gherguţ
dă dovadă de aceeaşi stăpînire a discursului poetic şi de aceeaşi calitate
valorică de la primul la cel de-al treilea/cel mai recent volum (care se
numeşte chiar Trei). Dat fiind că Orice. uverturi şi reziduuri (2011)
fusese un volum alcătuit în timp, presupun că şi Trei este o carte elaborată pe îndelete. Am apreciat cu deosebire,
în acest din urmă volum, umorul lingvistic, absolut savuros, care face din
Gherguţ un poet inconfundabil: un poet al limbajului (ca un bun cunoscător de
lingvistică teoretică ce este), dublat însă de un teribil simţ al deriziunii,
în parte urmuzian, prin umorul absurd, în parte beckettian prin reducerea la
zero a semnificaţiei. Umor absurd şi melancolie bacoviană (frizînd depresia),
deconstrucţie ludică a limbajului, toate acestea alcătuiesc nota distinctivă a
unui poet inclasabil (cu jocuri lingvistice ca la Ion Stratan sau frazări
repetitive ca la Bacovia ori Constantin Acosmei). Şi e interesant că acest tip
de poezie ancorată în limbaj şi mizînd pe efectele umoristice şi derizorii ale
combinaţiilor lingvistice nu rămîne una impersonală, ci dimpotrivă, este cît se
poate de personală, ca la optzecişti, ba chiar afişează numele biografic al
autorului.
De altfel, deriziunea aceasta rezultată din efectele de limbaj se
aplică, în egală măsură, „eului liric“ (poetul însuşi citează ironic, într-un
loc, sintagma), pîndit aici de „3r: risipă ratare rebut alias biete scuze“, cum
anunţă titlul unui poem. Citez în continuare dintr-un amplu – şi metatextual
(chiar dacă, evident, ironic) – poem fără titlu, de la pp. 46-55: „aveam toate
necesarele date/ spre a răzbi. spre a răzbate./ ce m-am făcut a fost că plouă/
în loc să le croiesc oamenilor o soartă nouă.// lume(, lume.) ghergut(,
ghergut)“ – versuri cu indicaţie „solo“, cărora „lumea“ invocată le dă în
continuare replica, precum corul antic. După cum se vede, dincolo de
dislocările sintactice, de rime à
l’ancienne şi metatext – asupra cărora voi reveni –, poetul trăieşte un soi
de malaise în raport cu sine (obsedat
de ratare), dar şi în raport cu lumea – faţă de care e inert, opus
militantismelor ideologice şi activismului, excedat şi de consumerism. În terţinete, Sorin Gherguţ scandează
nevrotic, repetitiv şi plin de umor: „pentru confortul meu psihic/ mă-ntorc să
verific/ gazele, luminile, apele// şi iau apoi – critic/ privindu-mi aproapele/
– un anxiolitic“. Nici cu „munca“ (alt laitmotiv poetic, luat în balon) nu stă
prea bine, nu e convins de „proprietate privată & libertate“, cît despre
ideologie... „năuceala şi-alienarea (...) mă cuprind pe tărîm ideologic“ (p.
31). Impasul „ideologic“ este – în acord, probabil, cu vremurile pe care le
traversăm –, o noutate în poezia lui Sorin Gherguţ.
Cum spuneam, Gherguţ practică,
paradoxal, o poezie lingvistică – o raritate printre poeţii de azi, adesea
minimalişti, neinteresaţi de limbaj –, dar în egală măsură o poezie personală
(în sensul „personismului“ lui Frank O’Hara, invocat pe vremuri la Cenaclul
Litere); există în carte poeme cu titlul Eu
2, Vertig(eg)o sau (dez-ego), care iau în deriziune eul
poetic (ce trimite la eul biografic). Iată, de pildă, în Vertig(eg)o, o ironie existenţială la persoana I, cu trimitere la Sorescu
(şi Villon), o prăbuşire în gol fără plasă, care ia ulterior forma unei
aruncări la coş fără plasă (fără a mai pune la socoteală fuga de sens de la „a
arunca la coş“ la „a stoarce un coş“): „mă prăbuşesc în gol ţinîndu-mă (strîns)
de o sfoară ruptă demult/ şi relativ calm pe deasupra/ şi culmea/ sfoara
continuă să se rupă,-n bucăţi tot mai mici/ nu c-ar fi/face vreo diferenţă// o
las din mînă (stînga sau dreapta) doar cît s-apuc, cînd şi cînd (în general din
ce în ce mai des) toarta unei halbe de bere sau o sticlă. O mînă pe sfoară, o
mînă pe sticlă. Toarta (nu poarta) e-n fond tot din sticlă. Totul e ca, înainte
să mă fărîm, să trec printr-un inel, inelul cel strîmt, asemenea unui coş de la
jocul de basket, şi – nu-n ultimul rînd – ca inelul să aibă, asemenea coşului
de baschet, agăţată o plasă (nu precum coşurile de pe terenurile unor şcoli sau
baze sportive la care-am mai jucat). E foarte importantă plasa.// Sau nu cumva
sfoara/ Sau nu cumva am trecut deja prin inel şi sfoara/ De care mă ţin strîns
provine/ Din plasa sus-menţionată, de el agăţată, de care ziceam?// (...) (Sorescu
pe undeva şi Villon) Dar urmăriţi acest film:// Să nimereşti coşul şi coşul să
nu aibă plasă/ E ca şi cum ţi-ai stoarce un coş şi din el ar ţîşni, ce ştiu eu,
petrol sau melasă/ Nu puroi ci poate cerneală, sau ulei de motor/ (Fluide cu un
sfert de trecut, juma de prezent şi infinitezimal viitor)“. Deriziunea –
atitudine „de bază“ la Sorin Gherguţ – se joacă şi pe acest teren epidermic, al
„fluidelor“, „mucozităţilor“, „pielii“ şi „coşurilor“, dar şi al mutării
ideilor (vezi de civitatis, de pildă)
la propriu pe terenul de... basket (sau lupte, sau fotbal, după caz).
Apropo de dimensiunea
metatextuală (sau „paratextuală“, zice poetul), Gherguţ strecoară în poemul
amplu evocat mai sus (fără titlu) şi un „extra (imn paratextualist)“,
tematizînd ironic, pentru cunoscători, moartea autorului, în epoca scrisului pe
calculator: „orice autor/ vrea să trăiască/ dar scrisul devine o ruletă
rusească,// scrisul pe calculator,/ cînd o bombă adastă/ ascunsă undeva sub o
tastă// cum nu vreau să mor/ mă comut, temător/ la hîrtie şi pastă// nici un
autor/ nu vrea s-o mierlească./ nu că nu-i uşor.// (revin şi) fac echipă cu
Rube Goldberg şi cu baronul Münchhausen/ fac echipă cu cine vrei tu în poezia
asta pe care nu mă mai gîndesc s-o termin/ fac echipă şi cu Icar/ în textul
ăsta din care nu mai intenţionez (atenţie: rimă facilă) să mă car// scriu aşa
cum aş înota la 100 de km de orice mal/ din spirit sportiv combinat cu
îndărătnicie animalică/ aşa cum m-aş agăţa, în cădere, de toate firele de aţă,
nu şi de sîrme neizolate: risc de electrocutare./ aşa cum şi pe dincolo“. Această
cădere a lui Icar, acest sens gravitaţional conferă o anumită gravitate, şi
greutate, deriziunii poetice. Deşi scrie poeme cu rimă şi ritm, cu refrene şi
repetiţii, aşadar cu prozodie şi perpetuu intertext, vrînd parcă să fie uneori
lungi texte de hip-hop urban, Sorin Gherguţ este, peste tot, un poet
inconfundabil în peisajul literar contemporan, un „umorist“ urmuzian şi un
deconstructor al limbajului, minat de simţul gravitaţiei şi al derizoriului.
Sorin Gherguţ, Trei, ilustraţii de Nicolae Comănescu,
Editura Vellant, Bucureşti, 2016, 144 p.
