Critica literară şi etica scrisului

Deţinătoare – multă vreme – a unei rubrici de cronică literară la Dilema veche, iar apoi a rubricii „Biograffiti“ (cu teme legate de viaţă şi/sau literatură), autoare a eseului Regăsirea intimităţii (Cartea Românească, 2008 – Premiul pentru debut al revistei Observator cultural, Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor) şi a unui roman de excepţie, Hotel Universal (Polirom, 2012), Simona Sora – fost redactor la Dilema veche şi editor coordonator la Dilemateca, suplimentul literar al Dilemei vechi – este o voce critică de seamă în spaţiul cultural românesc contemporan. De curînd, ea a renunţat la presa culturală – aşa cum, în urmă cu ceva timp, renunţase la critica literară săptămînală – pentru a se îndrepta către... literatură. Aşadar, suita aceasta de renunţări pare a indica o nouă cale, aceea a literaturii propriu-zise, dacă nu şi dezamăgirile în raport cu un spaţiu literar aşa-zicînd „democratizat“ sau manevrat în funcţie de interese, un spaţiu din ce în ce mai lax şi fără criterii profesionale, pradă „ofensivei copy-paste sau acelui nou curent de opinie după care toţi scriem la fel (de bine), important e doar în ce tabără (literară) sîntem“ – cum scrie autoarea la finalul „Argumentului“ în volumul Seinfeld şi sora lui Nabokov, recent apărut la Editura Polirom, volum ce adună textele sale din Dilema veche (cele apărute la rubrica „Biograffiti“, după toate aparenţele).

Volumul marchează, aşadar, trecerea la o nouă etapă de viaţă (literară) şi, în acelaşi timp, pecetluieşte un trecut (literar), adunîndu-i toate secvenţele literar-existenţiale între copertele unei cărţi. De altfel, textele – împărţite „ironico-didactic“ (cum spune Simona Sora) în trei secţiuni, „Bio“, „Biblio“ şi „Biobiblio“ – se citesc independent cu multă plăcere şi curiozitate, cursiv sau pe sărite, alegîndu-le după titlu (deseori intrigant), într-un puzzle de teme literare diverse (literatură română şi universală); sînt texte ce se succed rapid şi pasionant la lectură, în ritmul lor de două pagini şi jumătate sau trei pagini (impus de restricţiile de spaţiu ale unei rubrici săptămînale).

Rubrica „Biograffiti“ – notează autoarea în „Argument“ – ar fi trebuit să se numească iniţial „Cartea sau viaţa“, însă raportul între cele două nu i se pare a fi, într-un final, unul de excludere: „De ce să le separi, cînd cartea face parte din viaţă, la fel cum viaţa, cu multe ale ei, e «materia primă» a cărţii?“. Şi totuşi – şi aici mi se pare interesant –, Simona Sora trasează o zonă de demarcaţie între literatură şi viaţă, iar ea se numeşte, cu alte cuvinte, etica profesională. Autoarea este o intransigentă şi o promotoare a eticii în practica scrisului, a cronicii literare, care se retrage – elegant –, dezamăgită şi, în fond, dezarmată de jocurile de culise şi de jocurile de putere ale breslei: „Pe de altă parte, poate că, atunci cînd «judeci» literatura, lucrurile n-ar trebui să se amestece. Criteriile vieţii (chiar şi cele ale vieţii literare) ar trebui lăsate deoparte. Nu ar trebui să scriem despre prieteni şi cărţile lor, despre colegi şi rudele lor, despre cazuri sociale sau scriitori cu nevoi speciale. Ar trebui să scriem despre literatură şi, atunci cînd scriem, să ne situăm cu orice preţ înăuntrul ei“. În această „lume bizară“ – cum îi spune jurnalista – se situează aceste texte scrise săptămînal, o lume în care primează legile literaturii, situate peste cele ale oamenilor, o lume, poate, ideală, în care prietenii din Seinfeld se apucă de citit şi se poartă ireproşabil, iar sora lui Nabokov, bibliotecară, se duce să recupereze cărţile împrumutate nemţilor, în timpul resurecţiei din Praga împotriva naziştilor, din mai 1945.

Simona Sora îl citează pe Alberto Manguel (cel de la care află povestea surorii lui Nabokov), autor al unei „minunate istorii a lecturii“: „Bibliotecile solide, de lemn şi de hîrtie, la fel precum bibliotecile ecranelor tremurătoare şi fantomatice fac dovada rezistenţei credinţei noastre într-o ordine eternă şi universală, a cărei intuiţie şi vagă percepţie, uneori, o avem“. Alberto Manguel dă aici glas unui soi de umanism transistoric greu de ocolit în speranţele noastre literare, chiar şi în cazul celor mai sceptici (mă număr printre ei), într-o epocă a istorismelor şi particularismelor. În orice caz, micul text introductiv („Argument. Seinfeld şi sora lui Nabokov“) acordă un sens aparte colecţiei de texte jurnalistice strînse în volum: pe de o parte, retragerea elegantă într-o zonă a eticii profesionale, care e acea zonă din interiorul literaturii propriu-zise, iar pe de altă parte, afirmarea vocaţiei şi pasiunii pentru literatură.

Simona Sora scrie, aşadar, din interior, despre „utilitatea“ literaturii, despre „utilizarea“ ei, despre devalorizarea literaturii în societatea contemporană şi în speţă despre decăderea învăţămîntului filologic (dar şi a învăţămîntului în general) în România: „N-o să mă apuc acum – scrie ea – să mă mir retoric de devalorizarea literaturii (şi a învăţămîntului filologic) în spaţiul social, e un fapt pe care l-am simţit şi eu acut încă din timpul facultăţii şi apoi la întoarcerea în România. Nu şi în Elveţia, e drept, unde cele mai rare şi mai îndepărtate (temporal sau spaţial) limbi îşi aveau bibliotecile şi departamentele lor. [...] Nu trebuie să citeşti totuşi prea multe studii despre «moartea literaturii» (care, paradoxal, „nu împiedică literatura să se producă ») ca să înţelegi că învăţămîntul filologic şi frecventarea conştientă (s.a.) a literaturii, în cunoştinţă de cauză, adică neinventînd apa caldă la fiecare 10 ani, au devenit activităţi de nişă. Şi asta ca şi cum n-am trăi în aceeaşi lume care, la începuturi cel puţin, a pus la bazele ei cuvîntul, acel cuvînt rostit într-o limbă sacră şi care, articulat aşa cum trebuie, te poate face să-ţi percepi rostul propriu. Ca şi cum rarii oameni charismatici pe care-i mai vedem, citim, ascultăm în zilele noastre n-ar veni direct din acea veche cultură umanistă. Ca şi cum lipsa de utilitate practică imediată ar fi un argument de aceeaşi greutate cu înţelegerea lumii în care trăim“.

Într-un al treilea text pe tema „utilitatea- utilizarea-inutilitatea literaturii“, Simona Sora scrie răspicat şi fără menajamente, în maniera tranşantă şi onestă în care ne-a obişnuit: „Ce mă nemulţumeşte însă în ultima vreme e cu totul altceva: faptul că mă trezesc din ce în ce mai des încercînd să justific utilitateautilizarea literaturii, cînd ştiu prea bine, din experienţă, în ce fel simpla enunţare (supoziţie, interogaţie retorică) a chestiunii se răzbună. Am crezut, de cînd mă ştiu (am martorii mei) că literatura e complet inutilă «în lumea reală». Că orice utilitarism în zona asta (y compris scrisul la gazetă, pe bani), flatarea publicului cititor, adaptarea la aşteptările sale (infinite), «colaborarea» cu cititorul avizat îţi modifică scrisul, te dedublează un timp şi apoi te scufundă în altceva. Şi emoţia? – am fost întrebată. Şi empatia? Şi gratuitatea? Şi cultivarea valorilor spiritului? Ce se întîmplă cu toate aceste «utilizări» superioare? N-am fost eu cea care am redeschis acest capitol al utilităţii abisal-literare“.

Şi autoarea citează, la sugestia unor cititori dilematici, dintr-un text al criticului american Lee Siegel, publicat în Wall Street Journal: „Bruscul, uimitorul adevăr şi frumuseţea artei literare ne fac să simţim, în cea mai singuratică parte a fiinţei noastre, că nu sîntem singuri şi că există înţelesuri ce nu pot fi cumpărate, vîndute sau tranzacţionate şi care nu se degradează sau mor. Această experienţă, lipsită de valoare socială sau economică, se numeşte transcendenţă. Pe ea nu poţi s-o transcrii, n-o poţi rezuma, nu-i poţi atribui un rang academic. Literatura este prea sacră pentru a fi predată. Ea nu trebuie decît să fie citită“. Simona Sora aderă – nici nu s-ar putea altfel, ca unul dintre (puţinii) scriitori şi critici literari pasionaţi de literatură şi trăitori în interiorul literaturii – la afirmaţiile lui Lee Siegel: „Cu ce rimează însă gratuitatea, inutilitatea, evanescenţa literaturii, aşa cum pare să o înţeleagă nu doar Lee Siegel [...]? Rimează cu o rară (însă universal răspîndită) calitate omenească, o competenţă cultivată care e în acelaşi timp vedere, meditaţie şi înţelegere. «Literatura nu îţi cere alte abilităţi în afară de aceea de a fi om», spune Lee Siegel. Problema e însă ce înţelegem fiecare prin asta şi ce ne hotărîm să facem apoi cu ce am înţeles“.

Discutînd despre cărţi şi despre literatură – legate, orice s-ar spune, de viaţă – , Simona Sora se situează, iată, fără încetare, pe teritoriul intransigent al eticii, nu numai profesionale, dar şi umane. Cred şi eu, ca Lee Siegel sau ca Simona Sora, că în profesiunea literară e nevoie, în primul rînd, de calitate umană, care conduce, implicit, şi la etica profesională. Într-o lume în care literatura şi cartea sînt concurate de televiziune şi Internet, iar mediul literar profesionist e concurat de mediul „democratic“ on-line (unde nu mai e neapărat nevoie, pare-se, de profesionalism), ţinuta şi competenţa, profesionalismul tout court al unui literat contează cu atît mai mult – cred. Sper ca volumul acesta – citez (la întîmplare) cîteva nume de scriitori asupra cărora se opreşte autoarea (Nabokov, Sabato, Şalamov, Kundera, Herta Müller, Nedelciu, Marie n’Diaye etc.) – să nu însemne o retragere definitivă a Simonei Sora din cîmpul criticii literare, pentru că ar fi o mare pierdere, cu toate că romanul său Hotel Universal (2010) prezintă toate indiciile (şi) unei prozatoare de mare forţă. În orice caz, Simona Sora rămîne unul dintre criticii literari şi eseiştii de ţinută din critica românească actuală, cu o scriitură puternică şi de mare eleganţă profesională (etică şi stilistică).

Simona Sora, Seinfeld şi sora lui Nabokov, Editura Polirom, Iaşi, 2014, 296 p. 

Aparut in  Observator cultural nr. 716/ 28.03.2014

Premiul Radio România Cultural pentru Bookaholic

Aseară, site-ul Bookaholic a primit Premiul Radio România Cultural la categoria "Media culturală-proiecte online". Poză de grup (cu diploma), alături de Silvia Dumitrache, Adinel Tudor, Cristina Foarfă şi Eli Bădică (de la stânga la dreapta):

via Bookaholic

„Pentru mine realitatea e senină”

Poetul (şi eseistul) Traian Ştef (n. 1954), redactor al revistei orădene Familia, a publicat în 2013, la Editura Tracus Arte, volumul de poeme Cardul de credit. Debutat în 1993 cu volumul Călătoria de ucenic (Biblioteca Revistei Familia, Oradea), Traian Ştef a făcut parte, printre altele, din antologia Romanian poets of the 80s and 90s (Editura Paralela 45, 1999), realizată de Andrei Bodiu, Romulus Bucur şi Georgeta Moarcăs. Apropiat de optzecişti prin vârstă, debutat, aşadar, la începutul anilor ’90, Traian Ştef scrie, totuşi, o poezie destul de tradiţională – cu unele inserturi ironice mai degrabă moderniste (à la Marin Sorescu) decât postmoderne –, cu o frazare ce alunecă deseori către ritm şi rimă, chiar dacă la modul deliberat, să spunem intertextual.

În volumul Cardul de credit avem de-a face, pe ansamblu, cu o poezie nostalgică, scrisă din perspectiva avansării în timp/vârstă, care îngăduie, în acelaşi timp, o privire întoarsă spre trecut: nu sunt acolo traume, scindări, regrete puse în pagină, ci, dimpotrivă, o conştiinţă „senină” (cu un termen folosit chiar de poet), dar reflexivă, cu accente religioase („Dumnezeu”, „icoană” sunt termeni recurenţi), melancolică şi atinsă de „deşertăciunea” lumii la modul biblic (al Ecleziastului). Există în poeme şi o doză de anxietate, de „spaimă” – de regulă cu privire la moarte (vezi şi poemul omonim) – însă tonul este însă cel al unui om împăcat cu soarta, calm, pe alocuri (auto)ironic, adesea de o „înţelepciune” dacă nu religioasă,cel puţin ţărănească.

Iată, de pildă, poemul Fericire caleidoscopică (din seria mai multor texte care conţin termenul „fericire” în titlu: Joia fericită, Faţada fericită, Fericire nostalgică, Fericirea de a traversa parcul, Fericirea de a afla că trăieşti bine, Fericirea de a fi sărac cu duhul): „Nu am domnule coşmaruri/ Nici nu vorbesc în somn/ Ceea ce înseamnă că sunt un om întreg aici/ Chiar dacă nu-mi daţi/ Nici o importanţă/ Că-mi trăiesc viaţa printre voi nedublată/ De altă stăpânire/ Deşi parcă uneori umblu cu un băţ/ Atârnat de gât/ Să nu măpot grăbi/ Ca un câine de stână/ Lovit peste genunchi// Deci pentru mine realitatea e senină/ Mă văd plutind pe orizont într-o bărcuţă/ Luminată ca primăria Vienei/ Uneori mi se pare că sunt o cârtiţă/ Muşuroind până o dor ochii de la/ Presupusa lumină/ De afară/ (...)// Acestea domnule nu sunt/Nici măcar închipuiri/ Doar câteva jocuri pe caleidoscop/ Pentru pierderea timpului/ Rătăcit printre noi/ Mai ales când mă doare umărul drept/ Şi nu am chef de nimic/ Şi am învăţat până la vârsta asta/ Cum poţi sta/ Să nu faci nimic cel puţin în aparenţă/ Şi mă folosesc de toate aceste trucuri/ Până crapă imaginile şi dispare/ Confuzia satisfăcătoare”. Cum se vede, în ciuda unei (auto)ironii soresciene, tonalitatea poemului este una calmă, împăcată: eul poetic e instalat melancolic într-o realitate „senină”, dar cu căutările, dubiile şi anxietăţile de rigoare, înaintând către „presupusa lumină/ de afară”.

În bună tradiţie modernistă, poezia lui Traian Ştef e o poezie preocupată de limbaj, de discurs, de „elocvenţă” (titlul unui poem), de „punerea în cuvânt” a „lumii”, o poezie care nu exclude transcendenţa (vezi „presupusa lumină/ de afară”) – aici una chiar religioasă (Dumnezeu): „Poate ar trebui să vorbesc mai mult/ Simt cum se fac în mintea mea depozite/ Din cuvintele folosite de alţii/ Şi nu ştiu când să le dau la o parte/ Cum nu mai scânteiază/ Când să le arunc peste bord/ Cum se lipesc ca negii de neuroni/ Poate dacă aş vorbi mai mult mi-ar ieşi/ Pe gură pe nas pe urechi prin ochi/ Prin buricele îngroşate ale degetelor/ Să înjur să pomenesc toţi dracii/ Grâul soarele dumnezeii mamii lor// (...) Cum aş fi şi eu fericit/ Să mă înţepe o albină căzută din/ Icoana Sfântului Gheorghe/ Şi să mă doară să plâng să rămân/ O literă mai mult în bătaia vântului/ Care devine simţul suprem al vânatului” (Litera a). Apare aici, dar şi în alte texte din volum, şi un personaj feminin mai vechi, Femeia în Roz. În Elocvenţa, aluzia la iubire şi introducerea prezenţei feminine se fac la modul (auto)ironic, anecdotic, din nou în maniera lui Marin Sorescu: „Am găsit/ Asta e hiba mea elocvenţa/ De aceea toate femeile vor/ Să se mărite cu mine/ Să facem literatură nu dragoste/ Să facem dragoste acasă nu într-o/ Cameră de hotel/ De aceea nu-mi place să măplimb în ploaie/ Ci să sfarm gerul cu piciorul sau în pumni/ De aceea mi se împlinesc toate dorinţele/ Şi sunt destul de sănătos”.

Volumul conţine şi poeme ironice cu accente sociale şi de actualitate, aşa cum este cel care dă titlul cărţii, Cardul de credit, însă, în mare, textele se situează în siajul poeziei româneşti moderniste, cu ecouri din Marin Sorescu, dar şi din Tudor Arghezi (imprecaţia, limbajul colorat) sau Lucian Blaga („tăcere” vs „cuvinte” în poem, de pildă). 

Traian Ştef, Cardul de credit, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013, 108 p.

 Apărut în România literară, martie 2014

De weekend

O poezie paradoxală a vitalităţii şi dezagregării

un fel de cîine al universului mic (Editura Brumar, 2013) este al cincilea volum de poezie al Dianei Corcan, după Stăpînul lupanarului (2007), Corabia pisicilor galbene (2008), Tubaj cu şarpe (2010) şi Poemul singur (2011) (toate volumele publicate la aceeaşi editură). Diana Corcan este o poetă matură, formată în răspăr cu biografismul şi minimalismul douămiist: textele sale ample, discursive, foarte vizuale, cu o frazare puternică, au fost deseori – şi pe bună dreptate – situate de critică în siaj suprarealist. De altfel, poeta însăşi îl invocă, în volumul de faţă, pe Gellu Naum (căruia îi dedică două poeme,trebuia făcut ceva pentru ca lucrurile să fie şi frumoase 1 şi trebuia făcut ceva pentru ca lucrurile să fie şi frumoase 2) – alături de alte cîteva nume de mari poeţi universali (Celan, Plath), care îşi lasă, într-un fel sau altul, amprenta şi asupra Dianei Corcan. Pentru că nu numai suprarealismul (à la Dimov sau Naum) este cuvîntul de ordine al poeziei scrise de Diana Corcan, ci şi accentele expresioniste ori biografice, iar peste toate acestea preocuparea pentru limbaj, pentru discursul poetic, pentru ceea ce Traian T. Coşovei numea „un ceremonial al rostirii, un protocol al desfăşurării cuvintelor în pagină“ (pe coperta a IV-a a volumului Tubaj cu şarpe, 2010). Mai multe ingrediente poetice sînt, aşadar, mixate în configuraţia textelor Dianei Corcan, lucru vizibil în ultimul său volum, al cărui titlu îmi aminteşte de cel al volumului Norei Iuga din acelaşi an (cîinele ud e o salcie, 2013), cu care are în comun – mutatis mutandis – tocmai asocierile suprarealiste (la Diana Corcan, imaginea „cîinelui“ este însă recurentă, un adevărat laitmotiv).

Literatura ca viaţă

În legătură cu cel de-al doilea volum al său, Corabia pisicilor galbene (2008), Al. Cistelecan remarca (pe coperta a IV-a) distanţa cvasiprogramatică pe care o ia autoarea în raport cu biografismul minimalist douămiist, fără însă a renunţa la un anume „fluid biografic” care hrăneşte în subtext poemele: „Nici cu videoclipurile suprarealiste de la debut (Stăpînul lupanarului, Brumar, 2007), Diana Corcan nu era prea aproape de scriitura biografistă şi realist-minimalistă a ultimelor valuri. A doua sa carte face însă din această distanţă ceva programatic; nu în sensul că s-ar rupe iremediabil de confesiune, căci un fluid biografic trece prin subtextul tuturor poemelor şi le ţine pe un portativ de unitate; ci în sensul că biografia devine strict interioară, fără context şi mutată în himeric“. În Un fel de cîine al universului mic, „videoclipurile suprarealiste“ şi filonul biografic (tradus, de regulă, în relaţia/coregrafia textuală între „eu“ şi „tu“) sînt prezente în continuare – ca note specifice –, dar aici intervine, din cînd în cînd, şi realul exterior, social (aluzia la ţară, la oameni etc.), nu (exclusiv) „himeric“ – trădînd, la acest capitol, o dezabuzare ce dublează atmosfera sumbru-bacoviană (pe ansamblu) a poemelor, marcate adesea de imaginea morţii.

Dar, în perspectiva mea, mai există o trăsătură specifică a poeziei Dianei Corcan – şi ea la fel de distinctă de douămiism –, pe care aş numi-o circumscrierea în limbaj (un soi de „reverenţă“ faţă de limbaj, cum spunea Traian T. Coşovei, citat mai sus) şi asumarea literaturii ca viaţă. Într-adevăr, Diana Corcan nu are violenţa de expresie a douămiiştilor – interesaţi de frondă, de revoltă, nu de limbaj –, în ciuda imaginilor (suprarealiste) puternice. Citez, în acest sens, un poem de-a dreptul „programatic“, ca să folosesc termenul lui Al. Cistelecan: „am să-ţi spun odată ce înseamnă literatura/ şi cum trebuie să trăieşti în ea ca-ntr-o viaţă/ fără să întrebi a început şi cînd se termină/ adunînd în tine de afară – uite de exemplu –/ un suflet mic de şoarece – cum avem toţi/ sau dacă nu-ţi convine alege altceva – să zicem apa/ poate ţi se potriveşte mai bine în alunecarea ei/ sau ce vrei tu – oricum e toamnă şi nici nu-mi pasă-ntr-o zi/ atît de ploioasă de prea multă stilistică/... şi cum spuneam/ degeaba stai singur într-o cameră încuiată cu grijă/ pe care ţi-au zidit-o toţi părinţii încercînd să te salveze de/ boală/ degeaba te-ai urcat pe 10 scaune/ încercînd să captezi universul cu o pîlnie (asta cel mult/ îmi poate aminti de urmuz!)/ am înţeles că ţi-ai comandat muncii măcinului/ să ţi-i pui la fereastră pe post de muşcată/ dar nu-s de ajuns – chiar dacă-ţi plac doar florile de piatră/ într-o zi după ce ai să-ţi dai jos pantofii rupţi/ cu care ai făcut kilometri întregi pe o bandă rulantă/ ai să-ţi iei capul obosit între mîini şi ai să-l xeroxezi/ pe o pagină pe care ai să recunoşti scrisul tău/ ai să vezi o pată albă pe un negativ/ se va întinde hrăpăreaţă ca psoriazisul pe pielea goală/ şi ai să te întrebi unde eşti tu/ între atîtea hîrtii// P.S. nu e obligatoriu să fie într-o banală zi de toamnă“ (fără să întrebi „a început“ şi „cînd se termină“).

Un sound poetic eclectic

Cum spuneam, soundul poemelor e unul eclectic, mixat, trecînd de la influenţele retro, simbolist-bacoviene la reflecţia (modernistă) asupra limbajului/discursului poetic şi asupra identităţii celui care rosteşte discursul („unde eşti tu/ între atîtea hîrtii“) şi de la imaginile suprarealiste la accentele biografice. Ceea ce le uneşte este o unitate de voce, frazarea puternică, discursivitatea – care tinde uneori să obosească la lectură. Şi recurenţa imaginilor, a laitmotivelor, printre care se află elemente ale materiei ca apa, aerul, metalul (piatra) ori ipostaze (dezmembrate) ale trupului, toate angajate în mişcări entropice şi pîndite adesea de umbra morţii. Diana Corcan este o poetă prolifică – cu riscurile de rigoare (inegalitate valorică), dar şi cu avantajele unei imaginaţii şi ale unei creativităţi aparte –, şi o poetă care – în ciuda atmosferei sumbre, în stare de dezagregare, emanată de texte – are o forţă vitală în frazare, în expresie. De altfel, volumul de faţă e unul foarte dens – poeme numeroase şi ample –, şi cred că o selecţie mai riguroasă a textelor nu ar fi stricat.

Iată un foarte frumos poem melancolic,se lasă seara, cu intertext eminescian şi bacovian, dar şi cu ecouri suprarealiste, cu permanenta obsesie a morţii, cu amestecul paradoxal de vitalitate şi dezagregare (de care vorbeam mai sus), dar şi cu imagini (cvasibiografice) ale femininului/ feminităţii („rochia descusută“, „eu sînt [...] o femeie“): „şi uite/ s-a mai risipit din fumul/ care-mi spunea că respir numai aer curat// mi s-a lăsat şi mie un drum pe trotuarul (îngust) pe care/ trebuie să caut/ întruna/ sclipeşte metalul viciat ascuns pe suprafeţe/ de frunze cărate pe spatele unor insecte în zig-zag/ – ca să mă zăpăcească de cap ca să-mi dea bătăi/ lacome cu ciocanul în inimă/ ca să salivez ca un melc/ dar eu trebuie să-mi tai mîna pofticioasă care/ sare ca o broască/ cu o foame (născocită) să înghită din ele/ – această mînă care se lungeşte încet cu răbdare/ şi se transformă în trup şi-mi păstrează/ doar ochelarii de ipsos la ochii miopi ca un scut prefăcut/ şi să caut alţi ochi plini de apă într-o baltă/ normală – pe unde mă duc/ mă stropesc/ căci a plouat destul şi-n această perioadă/ în oraş şi pe strada aceasta bizară/ şi-aş mai avea o bucată de şansă/ din tivul lung al rochiei descusute/ pe care am călcat-o în picioare/ fugind/ acum îl văd/ cînd întorc iute capul: în spatele meu e un ghem chinuit să/ îndrăznească/ să fie/ o panglică inseminată cu viaţă/ (şi eu sînt pe jumătate o femeie/ inseminată cu moarte)“.

Sub recuzita bogată – mărturie a unei ima - ginaţii asociative prolifice – se ascunde, cum spunea Al. Cistelecan, o „poezie a fragilităţii“ – o fragilitate, adaug eu, a condiţiei poetice (acel „unde eşti tu/ între atîtea hîrtii“ – o reflecţie asupra locului poetului în discurs, în limbaj, dar şi asupra ontologiei limbajului, în cele din urmă), dar şi a condiţiei umane, asumate individual de poetă. De aici senzaţia de precaritate (vezi şi titlul volumului!), atmosfera deseori sumbră a poemelor, anxietatea ţinută în surdină şi teama de singurătate ce-şi găseşte un refugiu în solidaritatea de cuplu. Închei aceste rînduri cu versurile poemului destin, care ilustrează această anxietate existenţială, ascunsă într-o recuzită cu accente religios-expresioniste şi escamotată de solidaritatea de cuplu: „trăiam singură păzind un mare secret/ un foc care ardea în mijlocul sufrageriei/ ţinînd în venele lui umflate de/ schizofrenie/ glasul meu şi glasul tău în amestec/ figura mea figura ta într-un ciorchine/ de ochi – umfla focul/ operaţiunea prin care albul şi sclavul lui/ negru/ încercau să subziste pereche/ dura de ani de zile// din îngerul ciudat cu cap de peşte căzuse gipsul/ şi aşa răsturnat dezgolit cu scheletul de sîrmă/ ieşindu-i prin creştet/ totuşi se amăgea/ îi venise ideea să ne aducă apa/ care ne va salva/ asta după ce ne lipise demult mîinile/ pe ascuns/ sub o cruce“.

Diana Corcan
un fel de cîine al universului mic
Editura Brumar, Timişoara, 2013, 112 p.

Apărut în Observator cultural nr. 713/ 07.03.2014