.
.

joi, 31 mai 2012

Franţa, invitată de onoare la Bookfest (30 mai-3 iunie)

Franţa e invitata de onoare a acestei ediţii a Târgului de carte Bookfest (30 mai-3 iunie), deschise ieri la pavilioanele Romexpo.

Se anunţă întâlniri "palpitante" cu două vedete ale spaţiului cultural francez, scriitorul (controversat, da, blamat, premiat...) Michel Houellebecq (Prix Goncourt, 2010, pentru "La carte et le territoire"/ "Harta şi teritoriul") şi Bernard Pivot, celebrul realizator al emisiunilor culturale "Apostrophes" (1975-1990), "Bouillon de culture" (1990-2001), "Double je" (2002-2005), care au făcut istorie la televiziunea franceză. Mâine voi avea şi eu ocazia să-i intervievez :)

Printre invitaţii francezi la Bookfest 2012 se mai numără: scriitorii Dominique Fernandez, membru al Academiei Franceze, Sylvie Germain, Nedim Gürsel, Yasmina Khadra, Yann Apperry, Jean Mattern, Nina Yargekov; editorii Teresa Cremisi (PDG Flammarion), Marielle Kalamboussis (Stock), Jean Paul Hirsch (POL), Catherine Farin (Mercure de France/Les Arènes) şi sociologii Laurent Weil şi Pierre Clément.

                                                                                                         @ Cezar Petry



vineri, 25 mai 2012

Sagan, Paris...

Traduc de zor Sagan (hai, că mai e puţin!) şi, în zilele acestea de ploaie prelungită - acum văd că a dat, totuşi, soarele - mă gândesc la Parisul de toamna trecută (o toamnă incredibil de însorită). La Paris şi la Vésinet (în sud-vest), unde am stat (la prieteni), şi la Saint-Germain-en-Laye, pomenit şi în romanul lui Sagan ca destinaţie de weekend: un orăşel (la capăt de RER, după Vésinet) cochet şi luxos, scump ca Parisul, locul unde s-a născut Louis XIV.
Acum castelul de la Saint-Germain-en-Laye e transformat în muzeu (o parte, evident) - Musée d'Archéologie nationale -, iar camera în care s-a născut Louis XIV e bine inscripţionată pentru turişti şi face parte dintr-un hotel de lux.

După ce m-am plimbat prin grădinile domeniului, privind de la înălţime - căci e pe dealuri - silueta îndepărtată a Parisului, şi după ce am bătut sălile rezervate muzeului, seara, mi-am luat Memoriile
lui Saint-Simon, ca să reconstitui un pic atmosfera Louis XIV (am dat, din întâmplare, nu peste naşterea, ci peste moartea regelui-soare...).

Ah, ce răsfăţuri... acum înapoi la treabă... Doar câteva poze de atmosferă :)

miercuri, 23 mai 2012

În memoria Irinei Mavrodin


O mereu sporită uimire

A traduce Du côté de chez Swann

„Încerc să mă situez, şi o fac cu o mereu sporită uimire, faţă de acest lucru desăvârşit printre alte lucruri desăvârşite ale lumii: Du côté de chez Swann, sămânţă din care a crescut uriaşul arbore À la recherche du temps perdu. Faptul de a fi construit, prin transpunerea lui în limba română, un lucru omolog – sau care aspiră la acest statut – mă aşază mai curând într-un loc neprielnic unei cunoaşteri logic discursivizate. Când traduci o capodoperă, intri într-un alt tip de cunoaştere, imediată, globală şi acut senzorială. Simţi rezistenţa materialului, a unor praguri succesive, iar criteriul că l-ai trecut pe ultimul nu ţi-l pot da nici o regulă şi nici o ştiinţă învăţată, şi nici măcar acea intuiţie obscură – uneori atât de sigură de sine, alteori atât de şovăielnică – numită „simţul limbii”. Sau aluneci pe un fel de povârniş sticlos, nu întâlneşti nici o asperitate de care să te agăţi, şi te prăbuşeşti vertiginos, ca o piatră într-un mare gol. Sau simţi parfumuri care te ameţesc, moliciuni unde te cufunzi ca într-un puf, şi care te sufocă. Îţi potriveşti respiraţia după un alt ritm, cel al unei fraze – izomorfă cu răsuflarea unui astmatic, spune un critic – în care intri ca într-un hăţiş fără de ieşire şi, din etapă în etapă, vezi cum deznădejdea ţi se schimbă în bucuria de a ajunge pe mica pajişte foarte verde a punctului, prin care treci către chinul şi extazul făgăduite de fraza următoare. Mergi pe bâjbâite, căci, intermitent, ochii îţi sunt orbiţi de mari străluciri florale. Şi ştii, în tot acest timp, că strădania ta este doar răsfrângerea unei cu mult şi cu mult mai mari strădanii originare creatoare, al cărei drum necesar şi anevoios către un Adevăr îl străbaţi tu însuţi silabă cu silabă, ca într-o infinit alternată moarte şi înviere.  (...)

Fraza lui Proust nu mi se pare comparabilă cu un instrument fin, ba chiar efeminat – aşa cum adeseori s-a spus –, ci mai curând cu o maşinărie puternică şi greoaie, care gâfâie din toate încheieturile, lansată obsesiv, cu toată forţa, spre infinitezimale particule de necunoscut, care i se sustrag, pe care le prinde, care îi scapă din nou, retrăgându-se în straturi tot mai profunde sau tot mai de suprafaţă, pe care le apucă iarăşi. De mare fineţe sunt rezultatele acestor căutări. (...)

Romanul lui Proust: senzaţie a copilăriei regăsite, a unei pajişti mereu verzi, a unui izvor de apă mereu vie. Ceva a fost făcut; şi îşi are locul printre lucrurile lumii, nu încetez a-mi spune, în faţa acestei construcţii a omului.”

                                                        (din „O mereu sporită uimire”, prefaţa la Swann, traducerea românească a primului volum din În căutarea timpului pierdut a lui Proust, reeditat la Ed. Art, 2011)

Irina Mavrodin – poate cea mai prestigioasă traducătoare a noastră din limba franceză, profesor universitar şi teoretician literar, eseistă şi poetă – a dispărut dintre noi luni, 21 mai, la vârsta de 83 de ani. A tradus în româneşte mari autori ai literaturii universale (Madame de Sevigné, Flaubert, Stendhal, Gide, Camus, Montherlant; Paul Ricoeur, Gaston Bachelard ş.a.m.d.) – printre ei integrala Proust În căutarea timpului pierdut (în proiect, poate deja terminate, şi celelalte scrieri ale lui Proust). Versiunea dată de ea Căutării timpului pierdut (Editura Univers, 1987-2000, a cărei reeditare a început la Editura Art, cu Swann, 2011) – venită după traducerea soţilor Radu şi Eugenia Cioculescu (BPT, 1968-1977) şi traducerea lui Swann de Vladimir Streinu, (Editura pentru literatură universală, 1968) este, cred, cea mai bună variantă în limba română a inegalabilelor fraze proustiene.

Fragmentul de mai sus cuprinde, ca o mise en abîme, şi totodată poetic, întreaga muncă de migală a traducătorului, de extaz şi de epuizare, de cunoaştere din interior a textului, a vieţii şi resorturilor lui. Ceea ce Irina Mavrodin spune cu o „mereu sporită uimire” despre opera lui Proust se poate aplica şi propriei sale munci de o viaţă pentru literatura română: „Ceva a fost făcut; şi îşi are locul printre lucrurile lumii, nu încetez a-mi spune, în faţa acestei construcţii a omului”. 

vineri, 18 mai 2012

Images d'Épinal


La origine stampe cu subiecte populare (religioase, istorice, poveşti, romane populare) şi în culori vii, gravate pe lemn, iar mai târziu litografiate, les images d’Épinal îşi datorează numele lui Jean-Charles Pellerin, primul care le-a imprimat în serie pe la 1800, şi care locuia în oraşul Épinal (Vosges).
Expresia image d’Épinal a trecut, însă, în timp, de la sensul literal la unul figurat (imagine naivă, idealizată, convenţională).
Colorate şi vivace, ele cadrează - nu? - pasiunii cât se poate de (post)moderne pentru retro style şi târgul de vechituri, brocante, flea market sau cum doriţi :)


duminică, 13 mai 2012

De weekend

Pentru bucuria ochiului, desigur. Şi pentru luxul din weekend :) Şi pentru splendoare, în toate formele ei...



joi, 10 mai 2012

Însemnări poetice din "ţinutul misterios"


Prozatorul şi poetul Gabriel Chifu a mai publicat în 2011 un volum de versuri, însemnări din ţinutul misterios (Cartea Românească) – o carte în care, în răspăr cu lumea postmodernă, practică o poezie ce se încăpăţînează să treacă dincolo de suprafeţe, o poezie a dublului şi dedublării, ca şi o poezie, cu unele note religioase, atrasă de „ţinutul misterios“ (cum anunţă titlul volumului), transcendent, un ţinut deopotrivă paradiziac şi înfiorat de imaginea morţii.

Gabriel Chifu scrie o poezie modernistă, centrată pe imaginea poetului care mînuieşte cuvintele şi în acelaşi timp e traversat de ele: „Sînt aici şi acolo,/ sînt acum şi atunci./ Nedesluşită ţesătură are făptura./ Ce lucrare împlinesc eu? Unde încep/ şi unde sfîrşesc?/ Ce fotografie mă cuprinde cu tot ce însemn?/ Şi cu ce cuvinte să povestesc/ istorioara asta, halucinantă?“ (Cu ce cuvinte?).
„Cel care scrie acest poem“ e şi alter ego-ul său poetic, care capătă relief în cadrul identităţii sale scindate: „Sîntem mai mulţi în acest trup./ Toţi răspundem la acelaşi nume, toţi ne înfăţişăm/ sub acelaşi chip,/ dar sîntem diferiţi.// Eu, cel care scrie acest poem, sînt doar unul dintre ei./ N-aş putea spune că-i cunosc pe ceilalţi şi că/ ne înţelegem frăţeşte“.

E interesant cum poezia evoluează – şi la Gabriel Chifu, ca şi la Nicolae Prelipceanu (în volumul său la pierderea speranţei, cdpl, 2011) – odată cu curgerea timpului, cu înaintarea în vîrstă, înregistrînd temele îmbătrînirii şi morţii. La Gabriel Chifu, însă, nu se poate vorbi de acelaşi pesimism ca la Nicolae Prelipceanu, tocmai pentru că există un anumit sentiment religios difuz. De altfel, tot de zona aceasta religioasă (creştină) cred că ţine cumva şi disocierea netă trup/suflet; în multe poeme, există o astfel de dedublare, o mişcare ascendentă a sufletului, aşa-zicînd, care lasă în urmă carcasele multiple, schimbătoare, perisabile ale trupului supus devenirii: „Mă înalţ, sînt uşor,/ fără acele labirinturi pe care le trag de obicei după mine/ grele ca nişte rulote în care călătoresc munţii./ Sînt uşor, cum năzuiam să fiu,/ mă înalţ şi toropeala, în fine, mă învinge,/ în plutire aţipesc, chiar adorm, prin somn/ aud un fîlfîit de aripi./ Al cui e zborul?/ O pasăre zgribulită să fie?/ Sau e însăşi moartea cea lacomă care grăbită trece?/ Cine pe aripile sale cu mărinimie mă poartă şi încotro?/ mă întreb îngrijorat în somn şi de îngrijorare mă trezesc.// Brusc, simt cum cineva invizibil mă ia de guler/ Şi-n trupul meu de jos, prins între fiare,/ cu iscusinţă, m-aruncă la loc“ (Ascensiunea, încercare ratată).

Un alt poem, mai anecdotic şi totodată mai explicit, care vorbeşte despre moarte este Tot ageamiu, în care poetul – tînăr atunci – asistă „invulnerabil“ la discuţia despre moarte a unui pitoresc personaj rural: „Ştii, zicea el, orice-ai încerca,/ moartea tot te ia prin surprindere,/ poţi să toceşti tu toată ziulica la materia asta,/ tot n-ajungi s-o înveţi, tot ageamiu rămîi,/ tot repetent sfîrşeşti. // Şi cînd rostea propoziţiile astea rîdea în hohote,/ iar ochii lui străluceau înneguraţi/ şi lua de pe masa din cîrciumă paharul mare de-o litră/ plin ochi cu votcă proastă sau cu ce se nimerea/ şi-l dădea peste cap cu sete/ şi pe urmă cerea încă unul.// [...] Păream zdrobit atunci, de mult, cînd/ întîrziam cu el la poveşti/ despre moarte./ De fapt, suferinţa lui nu m-atingea deloc,/ foarte tînăr pe vremea aia, mă simţeam/ la adăpost. Invulnerabil./ Eram un ins care vorbeşte despre ger şi viscol/ aşezat în fotoliu, la gura sobei“.

Poezia însoţeşte poetul pe parcursul existenţei, înregistrînd, ca un fir roşu, experienţele de maturizare, erotice, familiale, şi încărcîndu-se tot mai mult de nostalgii venite dinspre copilărie. Asaltat de servituţile şi uzura cotidiană, poetul se refugiază în „trupuri de rezervă“, o sintagmă care întoarce cumva pe dos opoziţia de mai sus între trup şi spirit, reprezentînd mai degrabă trupuri ale inocenţei şi vitalităţii, păstrate ca nişte „exuvii“ în fiinţa poetică, materială şi spirituală: „În fiecare zi întîmplări care/ n-au nici o legătură cu mine/ îmi sînt îndesate în creier, pînă la refuz./ Cu boarfele într-un rucsac ponosit./ Însă rezist./ În fiecare zi primesc/ o sumedenie de pumni în plină figură./ Însă nu mă doboară. Fiindcă,// la vedere, am o făptură de cauciuc,/ de încercare, de folosinţă comună./ Şi am avut grijă să-mi păstrez/ cîteva trupuri de rezervă,/ pe care le-am pus deoparte, în locuri neştiute./ Ele duc vieţi paralele. Adevărate.// În orăşelul natal am lăsat/ un trup îmbrăcat în pantaloni scurţi,/ ce aleargă pe străzi, jucîndu-se-n neştire./ Pe altul l-am lăsat într-o zi senină de vară/ şi înoată într-o mare clară,/ undeva pe braţul Kassandra.// Aceste trupuri de rezervă/ pîlpîie şi luminează aidoma unor candele./ Aceste trupuri de rezervă/ au inimi inocente, puternice, neîncepute./ N-am decît să închid ochii aici,/ în viaţa asta de doi bani./ Am să trăiesc mai departe prin ele,/ trupurile mele de rezervă“ (Trupuri de rezervă).

Refugiile melancolice în trecut, reculul nostalgic – imagini nu numai ale copilăriei, dar şi familiale, ale părinţilor (vezi O muzică doar pentru mine, Scene în reluare ş.a.) – se întîlnesc deopotrivă cu stări (domestice) de fericire (Duminică, 5 septembrie 2010) sau chiar cu stări paradiziace, de exultare (şi erotism), ca înÎn paradis. Nu lipsesc poemele de dragoste, cum sînt Tu cîştigai orice război, Atomii trupului meu, Ce s-a-ntîmplat cu noi doi, Două jumătăţi, în care apar mai multe figuri feminine (uneori în acelaşi timp).

Reţin din zona acestor poeme mai pasionale decât celelalte – de „trecere“ prin viaţă – o imagine centrală, pregnantă, cromatică, dar şi simbolică: „Şi deodată/ totul s-a şters în jur,/ tot ce ne tulbura vieţile./ Ai rămas doar tu,/ te vedeai doar tu,/ luminai doar tu,/ trandafir roşu, parfumat,/ înflorit pe un cîmp alb,/ acoperit cu zăpadă“ (Ce s-a-ntîmplat cu noi doi). Trandafirul – aici roşu şi parfumat, profilat pe cîmpul alb – apare şi în alte poeme, cu diverse alte conotaţii (în afara celei erotice, de aici). În Utopie cu trandafirul gigantic, trandafirul acesta e o – puternică, din nou – ima­gine simbolic-iniţiatică, cvasireligioasă (roza mistică), de revelare a „centrului lumii“, a „invizibilelor ţări interzise“: „Va fi cît o ţară trandafirul din grădina mea,/ un regat de arome. Cînd o să bată vîntul/ valurile de miresme vor lovi zidurile casei/ şi casa se va clătina, vor sparge ferestrele,/ pe noi ne vor ridica şi ne vor duce departe,/ pe drumuri neîncercate./ În invizibile ţări interzise“. Închei rîndurile acestea citînd din Îngrijesc trandafiri în curtea de la Craiova, în care gestul îngrijirii trandafirilor în grădină echivalează cu reculegerea, regăsirea liniştii interioare în pacea domestică, „departe de lumea dezlănţuită“: „Tai cu foarfeca rămurelele ofilite,/ gîndurile curg limpede ca o apă de munte,/ stau aici îngropat în linişte./ N-aş mai pleca, n-aş mai pleca“.
Poeme confesive şi poeme anecdotice (cu personaje memorabile, ca în O tăietură pe obraz sau în deja citatul Tot ageamiu), poeme care asumă deliberat genuri literare retro (elegie, imn, psalm), poeme de „trecere“ şi poeme cu ecouri religioase, textele- „însemnări din ţinutul misterios“ au, în cele din urmă, o dimensiune sapienţială şi parcurg, în orice caz, drumul către o regăsire a liniştii interioare – ea însăşi o formă de „mîntuire“ personală.



Apărut în Observator cultural nr. 622/04.05.2012 

vineri, 4 mai 2012