Cunoscuta poetă şi prozatoare
Nora Iuga – autoare, printre altele, a volumelor de proză Săpunul lui Leopold Bloom (1993), Sexagenara şi tânărul (2000), Berlinul
meu e un monolog (2010) – a mai
publicat anul acesta o cărţulie de versuri având ca fundal, de data aceasta,
Parisul: Petrecere la Montrouge
(Editura Cartea Românească, 2012).
Deşi nu este dintre cele
reprezentative pentru poetă, ea merită, totuşi, parcursă pentru experimentul
poetic practicat pe fundal parizian, pentru colecţia de poeme scrise după o
metodă asemănătoare cumva cu aceea suprarealistă a „hazardului obiectiv” (aici
e vorba de poeme alcătuite din fraze rostite în somn) şi mai ales pentru
convenţia-ramă a volumului, pe tiparul mai vechi al „sexagenarei şi tânărului”
– aici Marguerite Duras („doamna bătrână”) şi secretarul ei (un tânăr gondolier
de origine franceză).
De altfel, Nora Iuga înfăţişează
explicit această convenţie pe coperta a patra a cărţii: „Să presupunem că o
mare doamnă – s-o numim Marguerite Duras – cunoaşte la Veneţia un foarte tânăr
gondolier, pe care-l angajează ca secretar pentru a înregistra tot ce vorbeşte
ea în somn”. În felul acesta, secvenţele care se organizează în jurul lui Marguerite
Duras şi al tânărului secretar sunt scrise în italice, spre deosebire de
poemele din timpul somnului, transcrise de acesta din urmă. Nora Iuga îi
declara, de altfel, Veronicăi Plăcintescu – într-un interviu apărut tot aici,
pe Bookaholic – că „poezia e hazard, nu proiect”. Versurile acestea sunt şi ele
un rod al hazardului, amestecând tot felul de aluzii culturale şi referinţe
pariziene. De pildă: „sus pe colină la montrouge/ bătrânul găseşte potcoava/
zece nopţi la rând onetti cu mine/ cal aş fi vrut să fii pe stradă/ un dric nu spune cuvinte/ urechile
noastre degeaba”; sau: „câtă suferinţă/
adună crescătorul de nutrii/ pe strada azilului în sibiu/ nu ciripeşte nimic
din mocheta/ lui Klimt petele de cerneală/ nu ies”; ori: „o piele veche/ se
târăşte pe burtă/ cu cheia’n broască s-aprinde/ lumina şi zarzavaturile
electrice/ fac viermi din poartă-n poartă/ ia carnavalul ăsta de pe mine/
transpir”.
Cu toate acestea, secvenţele cele
mai reuşite ale volumului sunt chiar cele aşa-zicând metatextuale, scrise în
italice. În afara primului text din această categorie (şi primul din carte), în
celelalte se face auzită numai vocea bătrânei doamne, amestecând furia şi
neputinţele vârstei cu o senzualitate aparte şi capricii care ţin loc de
cochetărie. Redau mai jos primul text din volum (cel mai amplu): „doamna
bătrână şi-a scos ochelarii, şi-a lipit ochii apoşi de ochii foarte negri ai
gondolierului şi l-a întrebat câţi ani are.
nouăşpe, i-a răspuns băiatul.
când a murit tata, m-am lăsat de şcoală, am lucrat în docuri, la Le Hâvre. sunt
francez. se cunoaşte, nu vorbesc ca ei. când cânţi nu se observă, aici cântă
toţi la fel, că vorba se ia după cântec. e mai vesel pe gondolă decât în
docuri. on gagne bien ici, vous savez madame, les vieilles américaines sont très
riches... nu vrei să fii secretarul meu? nu înţeleg o să locuieşti la mine, la Montrouge, o să mă
scoţi la plimbare, o să te învăţ să-mi citeşti... dar ştiu. putem să ascultăm şi muzică, între
4’ şi 5’, Sati... ăsta cine-i? cu mine să
nu vorbeşti neîntrebat, ne-am înţeles?
est-ce que j’y gagne? aici cât scoţi pe lună? 2-3000 de euro, plus bacşişu’. eu îţi dau 10.000. et qu’est-ce que vous
demandez de moi en échange? să scrii
ce-ţi dictez şi să nu te mişti de lângă mine când dorm. vreau să înregistrezi
tot ce vorbesc în somn, ai înţeles? toate cuvintele care-mi ies din gură fără
să ştiu; aşa cum se pescuiau pe vremuri cadavrele pentru disecţie. Să nu te
prind că schimbi ceva. Sigur, multe n-o să le recunoşti, sunt desfigurate, sunt
pe jumătate, pe sfert, nu mai seamănă cu nimic. mie aşa îmi plac, aşa le vreau.
şi acum lasă-mă aici, la Santa Maria dei fiori. rămâne cum am stabilit. vino diseară
la 7 pe Calle del fuego la nr. 1634”.
Micul volum se încheie aşa cum a
început: cu o secvenţă metatextuală, în care Marguerite Duras se adresează o
ultimă dată tânărului ei secretar, într-un monolog pasional şi totodată furios
pe neputinţele vârstei: „Na, c-am vărsat şi cafeaua, dar mai bine mor decât
să-ţi spun că-mi trebuie mâna ta”.
Apărut pe Bookaholic
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu