Poezia - artă de familie

Debutat la începutul anilor 2000 (cu Epistole pentru Camelia, 2002) – volum căruia i-au urmat Biografia litteraria (2006), Monstrul fericit (2009), Sebastian în vis (2010) şi Amintiri pentru tatăl meu (2010) – poetul Radu Vancu (n. 1978, Sibiu) se desparte, totuşi, de „mizerabilismul“ douămiist, dar şi de neoexpresionismul în speţă ardelean – aşa cum bine remarcă Alexandru Muşina (în textul de pe coperta a patra). Frânghia înflorită (Casa de editură Max Blecher, 2012) vine să încheie o „saga familială“ a unui poet autointitulat „domestic“ – a cărui poezie se învârte, halucinant şi grotesc, idilic şi dramatic, livresc şi intelectual, în jurul tatălui, „mortul iubit“, şi al „paradisului“ casnic numit CamiSebastian (Camelia, soţia, şi Sebastian, fiul).

O carte ce vine, de asemeni, să marcheze un moment aparte, fiindcă e una din cele mai bune cărţi de poezie din ultimii ani, impunînd, aşa cum scrie tot Alexandru Muşina, „unul dintre cei mai importanţi poeţi români de azi“. Şi nu o spun doar poeţii şi colegii de generaţie (Dan Coman spune, la rîndul său, în textul de pe coperta a patra: „O primă mare carte de poezie pe care o dă generaţia noastră“), ci şi criticii. Claudiu Komartin aşază Frânghia înflorită – „ca amploare a conştiinţei poetice“, dar şi prin această temă a morţii, învăluită în broderia onirică –, în vecinătatea poeziei lui Virgil Mazilescu (Caiet de caligrafie şi de citire) şi a celei a lui Cristian Popescu (Familia Popescu). L-aş mai adăuga şi pe Mircea Ivănescu, pentru un anumit cotidianism insolitat, pentru o anumită frazare – evocat de Radu Vancu chiar în acest volum, un alt mare poet, dispărut anul acesta, devenit şi el, pentru tînărul poet, unul dintre „morţii dragi“.

Poemele, ample, discursive, scrise în – pentru a-i mai cita o dată pe poeţi – „deja bine-cunoscuta tehnică Vancu“ (Dan Coman) sau „într-o formulă care este, deja, «marcă înregistrată Radu Vancu»“ (Alexandru Muşina), se deschid de fiecare dată cu versurile-antet: „Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,/ cînd te lasă inima să-l visezi“ şi se închid cu revenirea de la vocea tatălui d’outre tombe, ca un fel de fantomă hamletiană, la realitatea domestică, de la visul halucinant al lumii de dincolo (sursă de „tablouri“ onirice extraordinare, pe toate gamele partiturii, de la grotesc-carnavalesc, în varianta postmodernă de cartoon, la suavităţi şi luminescenţe paradiziace) la liniştea camerei în care dorm cei dragi, Sebastian şi Camelia.

Fiecare poem e contrapunctat de un metatext pus între paranteze. În felul acesta, cartea îşi conţine şi efigia teoretică precum chihlimbarul – des evocat în carte – îşi conţine insecta captivă. Cartea fascinează şi apoi se explică singură, aşa încît criticului nu-i rămîne decît să gloseze în marginea reflecţiilor pe care şi le oferă ea însăşi.

Radu Vancu e un poet, într-adevăr, cu o amplă conştiinţă poetică, alimentată de o cunoaştere teoretică a poeziei, ca şi a unui vast univers cultural, care infuzează permanent versurile sale. Visceralul e deseori amplificat de livresc – făcut astfel să fie mai suportabil, dar fără a-şi pierde vreo secundă din intensitate, din notele acute. Iată, de pildă, poemul de la paginile 10-11: „«Dragule, în ziua aia cînd soarele de noiembrie/ era călduţ ca un cadavru proaspăt/ şi eu îţi muream în braţe// nu-mi închipuiam că aici,/ unde totu-i înfricoşător de bine,/ e un aer tare ca vodca, îţi taie genunchii// şi-ţi rîcîie stomacul, încît te aştept/ cu fiecare zi tot mai zdrenţuit,/ mai matolit, mai lihnit.// Tu nu te grăbi, vezi-ţi de trăitul tău,/ eu o duc aici pe picioare/ pînă o să vii tu –// ca ciorba acră după beţia dulce,/ ca iaurtul peste ficatul cu steatoză,/ ca glucoza în venele macerate.// Chiar dacă aerul de aici mă face cirotic,/ nu te grăbi, de aici n-am unde să mai mor./ Cred. Aşa că trăieş­te-ţi fericirea,/ o să te mănînc din ochi cînd o să vii,/ n-o să-mi ajungi nici pe o măsea, ce-i drept,/ însă o să mă ţii, ca atunci, în braţe// sub soarele călduţ de aici,/ şi poate că de data asta o să-mi revin,/ îmbrăţişarea ta de mort proaspăt// o să-mi pătrundă ca o injecţie cu adrenalină/ în inimă. Fii deci viu, fii fericit de viaţa ta vie,/ oricît de ridicolă-i chestia asta.»// Aici te trezeşti cu obrajii arzînd şi creierul/ aburind în crăticioara craniului ca un cartof fierbinte,/ fiert îndelung pentru o masă săracă“.

Într-unul dintre metatexte, Radu Vancu notează, ca pentru sine, că, în mod paradoxal, în perioada aceasta de fericire „domestică“, scrie „poeme tanatofore, cu morţi dragi care-mi vorbesc în somn“ (p. 17). Dar, aşa cum remarcă altundeva, „fericirea este pentru nefericiţi“, iar nu pentru cei fericiţi; iar poemele sale devin, prin intervenţia masivă a oniricului (căci tot el spune că volumul e mai degrabă o carte de vise decît una de poeme), un soi de „scenografie colorată ca-n Walt Disney“, comic-grotescă (dar niciodată macabră): „Un lucru pe care-mi vine greu să-l înţeleg: atunci cînd eram destrămat, în anii de după moartea lui, scriam poeme de dragoste policolore & diafane, dintre care destule au ajuns în Epistole pentru Camelia. Sigur, pe lîngă dragoste, atunci am avut vodca şi jurnalele lui Kierkegaard. Pentru ca acum – cînd, dacă n-aş avea prejudecăţi, aş spune-n gura mare că sînt fericit – să scriu poeme tanatofore, cu morţi dragi care-mi vorbesc în somn. E drept, destule dintre poemele astea sînt cumva comice, cu morţii spunînd lucruri trăsnite într-o scenografie colorată ca-n Walt Disney. Troli cîntînd cu voci de soprane printre morminte. Un musical cu un cimitir care începe să vorbească prin somn“.

Pentru poet, a scrie „lamentaţiile astea“ din „miezul auriu“ al fericirii familiale echivalează cu un gest „imoral de-a dreptul“; şi cu toate astea, irepresibil şi obsesiv, ca orice urmă traumatică, peste care se aşază, totuşi, într-un final, liniştea şi împăcarea matură, ca şi balsamul acelei îndrăgostiri de propriul său fiu (căci poetul e un „bărbat îndrăgostit de fiul său“) – ce capătă sensul unei continuităţi a iubirii: „«Iar cînd visele vin cu adevărat,/ năvălesc peste noi fluturi în valuri foşnitoare/ şi unde era inimă e o grădină de trandafiri.»// Pleoapele ţi se zbat precum aripile fluturelui/ şi auzi vocea şoptind clar:/ taci, inimă, şi rabdă. Zvîcneşti şi te ridici gîfîind.// Însă unde era inimă e o iarbă deasă;/ sîngele ţese prin carne un giulgiu rece;/ creierul zace peste corp ca o lespede.// Cînd Sebastian vorbeşte într-un tîrziu prin somn,/ prin cameră se răspîndeşte în valuri foşnitoare/ o mireasmă puternică de trandafiri“ (p. 20).

Poezia lui Radu Vancu – „malaxor nemilos al vieţilor noastre“ (p. 39) – are, cum spuneam, o sursă traumatică, ea vine din viaţa trăită, dar trage după ea toate „elementele disparate ale vieţii“, într-un mix halucinant şi (adesea) cutremurător; pe de altă parte, în cazul lui Radu Vancu, poezia are şi un efect terapeutic şi tinde înapoi către viaţă, recte familie şi „cei dragi“: „Distrăm pe cei iubiţi cu agoniile noastre, ca să-i putem iubi şi mai mult“. De altfel, în materie de reflecţie asupra poeziei (proprii, dar nu numai), Radu Vancu notează, într-o descripţie extrem de plastică: „Dacă gura lumii macină orice, pînă şi morţii, poezia e chiar mai a naibii decît gura lumii: ea nu numai că macină, dar şi digeră orice. Nimic nu-i prea tare sau prea complex pentru sucurile ei gastrice. Bucăţele zaharate de lirism candel, fibre aţoase de epică musculară, ciozvîrte greu de pătruns decupate din carcasa ştiinţelor (cosmologie, mecanică cuantică, biologie moleculară, zoologie, sociologie, economie), picante sosuri în ebuliţie stoarse din metodologia şi patologia sexuală, proteine deduse din variile legume ale showbizului, grăsoase şi mucede ciuperci ale bîrfei culturale – totul e îngurgitabil şi apoi mărunţit, ars şi transformat în energie“. Poemele fără titlu şi cu aceeaşi strofă „antet“ ale lui Radu Vancu transformă, terapeutic, în energie toate aceste elemente de realitate, creînd imagini (unele recurente în carte) extra­ordinare din registre contrastante (suav-crud, idilic-tragic, comic-grotesc ş.a.m.d.). Aş mai vrea să citez, înainte de a încheia, cîteva strofe remarcabile din poemul în care tatăl mort (sinucis) se adresează mamei, în tonuri de o delicateţe aproape crudă, dînd glas, prin ricoşeu, vocii şi iubirii poetului (fiului) însuşi: „«Şi mai spune-i aşa: Veroni,// cînd rîdeai, aerul se umplea de fluturi./ Cînd tăceai, era o întindere uriaşă de zăpezi/ pe care oameni agili tîrau foci însîngerate// din care urmau să facă untură/ pentru lumînările nopţilor boreale de amor./ Cînd făceam amor, foci cu ochi trişti ne priveau,// băteau din lăbuţele lor caraghioase/ pînă cînd moviliţele de grăsime ce erau/ se făceau lumină.// Cînd rîzi, îngerii îşi deschid aripile de fluturi albinoşi/ şi te privim toţi tremurînd, atît de frumoasă,/ încît Dumnezeu te transcrie pe curat în jurnal»“ (p. 51).

Toată această „saga familială“ se încheie apoteotic, cu un amplu şi splendid poem (pp. 70-72), (urmat de un mic „epilog“), care pare să pună punctul final acestei „arte de familie“ cu ecouri din Cristian Popescu. Un poem care ar merita citat în întregime, dar din care voi cita, din lipsă de spaţiu, doar ultima parte (vocea poetului, şi nu a tatălui): „Noaptea arde cu flacără neagră deasupra ta/ ca deasupra unui zăcămînt impur & tulbure,/ ai da orice să mai priveşti o dată// ochii lui cu corp vitros & retină & cornee,/ pe ei îi cauţi dincolo de ochii halucinaţi/ ai cadavrului fermecător care uneşte lumile// şi pune fericirea & teroarea în dicteu automat,/ însă ştii deja că nu-i vei mai vedea niciodată,/ iar curînd, în cîteva ore, în pătuţ & în pat// alţi corpi vitroşi, alte retine, alte cornee/ se vor aprinde cu vîlvătăi de magneziu/ de la lumina dimineţii –// şi nu-mi rămîne, iubit cadavru fermecător,/ decît fericirea necruţătoare & impură & tulbure/ de a fi regele şi cadavrul lor. Şi numai al lor“.

Poezie de înaltă tensiune la confiniile morţii, Frânghia înflorită de Radu Vancu este un volum de poezie scris într-o manieră poetică inconfundabilă, nouă şi veche, în acelaşi timp „hipermodernă“ (cu termenul autorului) şi în cea mai bună tradiţie literară autohtonă (Eminescu, Mircea Ivănescu, Virgil Mazilescu, Cristian Popescu).

Apărut în Observator cultural nr. 644/ 05.10.2012