Am văzut Midnight in Paris al lui Woody Allen în toiul șederii mele la Paris – grație unei fericite burse de traducător, pe care Le Centre National du Livre (Centrul Național al Cărții), o instituție cu bani (se pare) și care funcționează, mi-a acordat-o (a doua oară, merci!) – și m-am gîndit că filmul ar putea fi un soi de intro pentru aceste rînduri. De altfel, filmul însuși are un intro, făcut dintr-un montaj în crescendo de imagini clasice ale orașului, pe un fundal sonor retro și jucăuș. Cam așa este Parisul: pitoresc-turistic și clasic, cu imagini de carte poștală, cu locuri-cult – adică acel Paris pe care-l putem scruta ironic, fără probleme –, dar și – nota bene – acel Paris melancolic, Parisul ploios, Parisul autumnal, orașul gesturilor și al eleganțelor pariziene, pe care le vom găsi mereu acolo, neschimbate, în fiecare an, la fiecare trei ani (în cazul meu), în ciuda timpului care tot trece. Și multe alte orașe la un loc, și al imigranților masivi, al agitației și al exasperării.
Or, Woody Allen (al cărui fan nu prea am fost, recunosc) găsește în filmul acesta doza perfectă de ironie și melancolie pentru a vorbi despre Paris: tușa nostalgică e o noutate la el – să fie de vină vîrsta sau Parisul însuși? Oricum ar fi, mie îmi servește de minune, fiindcă proiecția mea ideală a orașului e chiar acel Paris melancolic evocat mai sus, ploios și/sau autumnal.
Și da, da (personajul lui) Woody Allen are dreptate cînd spune că-i place Parisul pe ploaie și cînd regizorul filmează ploaia bătînd caldarîmul și umbrelele deschizîndu-se febrile și grațioase. Dar aș mai adăuga ceva la proiecția ideală a orașului: peisajul autumnal. Toamna e incomparabilă la Paris: în Luxembourg, la Tuileries, dar și prin grădinile castelelor din împrejurimi, arborii tunși geometric capătă toate nuanțele galbenului decadent, ocru și ruginiu.
Și mai e ceva în filmul lui Woody Allen: nostalgia e chiar coborîrea în timp, vîrsta de aur. Pentru tînărul scriitor american (Owen Wilson) fascinat de Paris, această vîrstă de aur este efervescența artistică a Parisului anilor ’20, pentru Adrienne (Marion Cotillard), frumoasa iubită a lui Picasso, Hemingway etc., trăitoare chiar a acelor ani, timpul ideal e La Belle Époque, unde, de altfel, și alege să rămînă. Și tot așa, infinita regresie temporală e figura nostalgiei, iar Parisul – poate chiar acel colț de stradă în pantă, din Montmartre, unde personajul se urcă în vechiul Peugeot pentru a face călătoria în timp – e chiar spațiul-timp pentru aventurile minții.
Pe o ploaie măruntă, în sunetul muzicii unui cîntăreț de ocazie, m-am așezat la coadă la Grand Palais, la intrarea expoziției Matisse, Cézanne, Picasso... L’aventure des Stein (legitimația de presă s-a dovedit, pînă la urmă, redutabilă, căci am reușit să intru gratis...). Ca și expoziția pe care am văzut-o aici în urmă cu trei ani, Picasso et les maîtres, expoziția de acum – care-l readuce în prim-plan pe Picasso, în vremea în care Parisul aducea gloria artiștilor – e la fel de impresionantă, prin concept, amploare și calitatea operelor reunite.
Burghezi înstăriți instalați la Paris și hotărîți să se dedice artei, Leo și Gertrude Stein (cei doi frați locuiesc împreună pe rue de Fleurus, la numărul 27), dar și Michael și soția sa, Sarah (de pe rue Madame, numărul 58), devin protectorii și susținătorii lui Matisse și Picasso – iluștrii rivali –, dar și admiratorii celor „patru mari“ (Leo Stein) pictori ai artei moderne: Manet, Renoir, Degas, Cézanne. „Matisse a declarat într-o zi că Cézanne era «părintele nostru al tuturor», dar el nu-l socotea pe Picasso, pasărea phoenix care nu avea un tată“, scrie Leo Stein, același care – în momentul în care Picasso trece la cubism – îl respinge, întorcîndu-se la un Renoir, din epoca lui de bătrînețe, și lăsîndu-l pe Picasso în atenția exclusivă a lui Gertrude, protectoarea și prietena lui nedezmințită.
Expoziția reușește să surprindă acea dinamică a gusturilor celor doi frați mecena – ce dau dovadă de atîta fler și de intuiție artistică în epocă – și despărțirea, la un moment dat, a preferințelor lor, refăcînd pentru o clipă, dincolo de clasicitatea tablourilor pe care le contemplăm astăzi, la ani distanță, vagul și fluctuațiile artistice ale acelor ani și nesiguranța valorilor încă neașezate...
Chiar anii ’20 ai Parisului la care aspiră personajul lui Woody Allen: Picasso și Gertrude Stein și alții, precum Man Ray, Hemingway, Dali etc., își fac apariția cu toții, ironic-nostalgic, în filmul lui Woody Allen!
În salonul lui Leo și Gertrude Stein se vor întîlni viitorii rivali Matisse și Picasso, care-și văd expuse tablourile pe pereții atelierului: „La ora nouă, afluența era atît de mare încît lumea se răspîndea prin apartament, căci atelierul devenea neîncăpător. Un amestec pestriț de artiști, de boemi, de burghezi, mai ales de străini. Era un spectacol curios al tuturor acestor oameni grupați în mod divers, dar discutînd cu toții despre artă sau literatură. Unii nu părăseau bufetul. Gazdele treceau amabil pe la fiecare grup, dar erau în mod special apropiați de cei doi mari bărbați, Matisse și Picasso. Matisse era atunci la apogeul forței sale, apostol al metodei sale, pe care o apăra cu gelozie împotriva atacurilor surde ale lui Picasso. Avea mereu modul său limpede și inteligent de a se exprima și voia să convingă cu orice preț“ (Fernande Olivier, Picasso et ses amis, citată în catalogul expoziției).
Gertrude devine din ce în ce mai mult un personaj în sine – și lucrul se vede clar în expoziție –, ea nu e numai o protectoare și o susținătoare a tinerilor pictori (pînă la bătrînețe susține tinerii pictori, printre ei pe Francis Picabia), dar și un model pentru arta lor: multe portrete (începînd cu ale lui Picasso și Matisse), sculpturi și fotografii îi sînt consacrate, și ele se pot vedea în expoziția de la Grand Palais.
La Musée d’Orsay este în curs o altă expoziție de neratat: o mică bijuterie, Beauté, morale et volupté dans l’Angleterre d’Oscar Wilde. Pictură (și grafică de Aubrey Beardsley, cel care apare și la Mateiu Caragiale!), ilustrație și coperte de carte, piese de mobilier, țesături și porțelanuri chinezești din colecțiile decadenților englezi etalează un rafinament de excepție, care a avut, totuși, nevoie de timp pentru a se impune ca atare (1860-1880). Un răgaz de frumusețe „pură“, de „artă pentru artă“ în răspăr cu materialismul epocii – un răgaz de abstragere și pentru privitor de sub presiunea cotidianului, pigmentat fără greș de citatele din Oscar Wilde. „În 1861, William Morris își creează propria întreprindere de artizani de artă, împreună cu arhitectul Philip Webb și pictorii Dante Gabriel Rossetti, Edward Burne-Jones și Ford Madox Brown. Creațiile lor sfidează convențiile. În anii 1860-1870, colaborarea dintre pictorul James Abbott McNeill Whistler și arhitectul Edward William Godwin se caracterizează prin eleganța și excentricitatea operelor lor, inspirate de Grecia antică sau de stampele japoneze“, citesc în textul de prezentare al expoziției. E impresionantă, oricum, solidaritatea micului grup de esteți, colaborarea lor în spațiul mai multor arte și mai ales forța acestui rafinament formal împărtășit de ei, rafinament care merge pînă la ultimul detaliu al stampelor japoneze, al frescelor egiptene, al sculpturilor grecești, al vaselor de porțelan chinezesc în alb și albastru, nepăsîndu-i de timp și de istorie...
La Musée du Luxembourg se poate vedea expoziția Cézanne et Paris, la Centre Pompidou,Munch et l’oeil de la modernité, la Musée Jacquemart-André, Fra Angelico et les maîtres de la lumière... Lumea stă la coadă peste tot, la muzee și cinematografe, la librării – în librării e aceeași forfotă ca în marile magazine. Chiar dacă oferta editorială a acestei rentrée nu mi se pare spectaculoasă – printre titlurile noi: Émmanuel Carrère, Limonov, Marie Darrieusecq, Clèves, Alexis Jenni, L’Art français de la guerre (Goncourt, 2011) sau Premier bilan après l’apocalypse. Mes 100 livres préférés, volumul intens mediatizat al „mediaticului“ Frédéric Beigbeder (cate te privește în afișul de pe toate chioșcurile de presă, în „iconica“ chemise blanche...). Și o apariție care merită semnalată separat: ultima carte (masivă) a teoreticianului Jacques Rancière, Aisthesis. Scènes du régime esthétique de l’art (Galilée, 2011). Eu una m-am bucurat să-mi cumpăr mari clasici (universali) în ediții poche – frumoase și ieftine –, căci în librăriile pariziene poți găsi cam tot ce dorești, în această privință.
Și, desigur, rămîn, mereu și mereu – pentru mine – de străbătut: boulevard Saint-Michel, la capăt cu Jardin du Luxembourg, și Boulevard Saint-Germain, și vitrina Sonia Rikyiel (modă și cărți), și (toate) cafenelele, și (toate) catedralele, și Montmartre (popular și scump, dacă se poate așa ceva..., dar comerțul face acum legea culturii), și, desigur, zona de lux a Operei și a marilor magazine. În ce amestec doriți, fiindcă frivolitatea s-a născut – vorba ceea – mai ales la francezi.
La întoarcere, am trecut prin Berlin, dar asta este, deja, o altă poveste; un contrapunct ceva mai sobru și mai liniștit – și mult mai ieftin! – la frivolitatea pariziană. Un oraș care, în partea lui de Est, mai păstrează ceva din aerul acela de masivitate și cenușiu comun spațiului fost comunist. Dar care îl corectează cu mult și remarcabil street art. În ultima seară, în drum spre cafenea – trebuia să beau, totuși, o ceașcă din ciocolata aia caldă (baton topit în lapte fierbinte) –, am zărit pe peretele unui imobil un graffiti în care o tînără blondă (sîntem în Berlin, nu?) și cochetă își declară „dorul de Paris“...