Apocalipsa în literatură faţă în faţă cu sfîrşitul Terrei

Le Magazine littéraire propune, în numărul dublu 557-558/ iulie-august 2015, un interesant dosar pe tema „L’apocalypse selon les romanciers et les philosophes“/ „Apocalipsa după romancieri şi filozofi“, dosar coordonat de Hervé Aubron şi Alexandre Gefen. În textul introductiv – o foarte bună punere în temă –, Hervé Aubron pune în legătură noile reprezentări ale apocalipsei în literatură, artă şi ştiinţele umane cu schimbările climatice şi întreaga problematică ce se învîrte astăzi în jurul ecologiei. În iarna aceasta, anunţă Hervé Aubron, va avea loc la Paris conferinţa mondială pe tema schimbărilor climatice. „Aşteptăm sfîrşitul lumii fără a crede prea mult în el“, notează H.A., „asemenea unor bătrîni aşezaţi pe o bancă, sperînd că inevitabilul îi va ocoli, părînd să creadă că o catastrofă nu poate veni decît dintr-odată“ – şi asta în vreme ce noi trăim, de fapt, într-o catastrofă de lungă durată (une catastrophe au long cours). În lumea de azi, apocalipsa are loc în fiecare moment, ea funcţionează mai degrabă ca nişte „metastaze imperceptibile care vor duce, în cele din urmă, la distrugere“.

Deşi pare a fi deja prea tîrziu, ne mai rămîne, totuşi, puţin timp – spune H.A. – pentru a conveni că specia umană este muritoare. În acest sens, chestiunea mediului înconjurător nu trebuie să rămînă monopolul ştiinţelor exacte ori al partidelor politice (cu interese mai degrabă populiste), ci ea trebuie să fie abordată şi de literatură, arte şi ştiinţele umane; cu alte cuvinte, trebuie să fie supusă tuturor tipurilor de discurs, practice sau de cunoaştere. „Delimitarea însăşi a umanităţii“ de nonuman, mai scrie H.A., este astăzi inextricabil legată de criza ecologică. Încă din 1989, filozoful şi psihanalistul Félix Guattari îndemna, în cartea sa Les trois écologies, să nu separăm „cele trei ecologii“ în care trăim: ecologia mediului înconjurător, material; cea a raporturilor sociale, respectiv aceea a subiectivităţilor noastre – iar în ultimul caz, intervine chiar rolul literaturii şi al ştiinţelor umane. „Un singur sfîrşit al lumii?“, se întreabă, la final, realizatorul dosarului. „Ar fi prea simplu: ar însemna să eludăm faptul că nenumărate lumi nu încetează să dispară. Ar însemna, mai ales, să uităm că lumea poate continua fără noi.“ Iată, într-adevăr, o temă de reflecţie. Spicuiesc din intervenţiile pe care le conţine dosarul: „Traditions du cataclysme“ (Jean-Noël Lafargue), „Le millénarisme, entre angoisse et désir de table rase“ (François Walter), „Au miroir des villes mortes“ (Raphaëlle Guidée), „Rome, capitale de l’effondrement“ (Donatien Grau), „Derniers mots, dernières images“ (Gabriela Trujillo, Alexandre Gefen). Şi un interviu cu filozoful Dominique Bourg: „Noţiunea de dezvoltare durabilă nu mai are nici un sens“.

În cadrul dosarului, e de notat textul lui Laurent Demanze („Quand la littérature s’éteindra“), care scrie despre discursul literar – deja clasic, am zice, căci vechi de vreun secol şi jumătate (conform lui William Marx, în L’Adieu à la littérature) – al sfîrşitului literaturii. Laurent Demanze este conferenţiar la École Normale Supérieure de Lyon şi a coordonat, împreună cu Dominique Viart (care a venit şi în România, în 2012), două volume consacrate acestui tip de discurs, Fins de la littérature (Éditions Armand Colin, 2011, 2012), Esthétiques et discours de la fin (vol. I), respectiv Historicité de la littérature contemporaine, vol. II). „La modul dramatic sau cu un surîs ironic – scrie Laurent Demanze –, această scenă de adio este constitutivă pentru modernitatea însăşi. Cu toate acestea, scriind din perspectiva acestui adio spus literaturii, scriitorii deconstruiesc valenţa escatologică sau apocaliptică constitutivă discursurilor sfîrşitului: ei creează chiar din acest loc al sfîrşitului ori în acest improbabil timp de după sfîrşit.“ Iată numai cîteva dintre cărţile la temă: La Littérature en péril de Tzvetan Todorov, Désenchantement de la littérature de Richard Millet, Contre Saint- Proust ou la Fin de la littérature de Dominique Maingueneau sau Le Crépuscule de la culture française de Jean-Marie Domenach. Concluzia lui Laurent Demanze este una optimistă, în fond, atunci cînd consideră că pierderea prestigiului şi a hegemoniei de care literatura s-a bucurat vreme de două secole echivalează cu o (nouă) şansă, aceea de a se transforma dintr-un discurs dominant într-unul critic, subversiv: „o devenire minoră (un devenir-mineur) pentru a relua reflecţiile lui Yves Citton sau o capacitate de rezistenţă, cu termenul lui Dominique Viart“ (fragilitate a literaturii văzută deja de Roland Barthes, în La Préparation du roman, drept forţa ei paradoxală, vitalitatea ei ce rezidă nu în durabilitate, ci în devenire). În orice caz, de la Eugène Huzar la Jules Verne, de la Cormac McCarthy la Lars von Trier, puteţi descoperi, în paginile revistei, ceea ce omenirea proiectează şi fantasmează legat de propria ei extincţie. În afara dosarului, puteţi citi, printre altele, o prezentare a expoziţiei dedicate lui Le Corbusier la Centre „Georges Pompidou” sau un text consacrat lui Cioran, în evoluţia lui de la tentaţiile fasciste din tinereţe la filosemitismul vîrstei mature („Le volcan étranglé“ de Patrice Bollon, în jurul recentei apariţii Apologie de la barbarie, Éditions de L’Herne).

Criza resurselor naturale

Legat de această temă a apocalipsei – reflectată cultural –, în Philosophie Magazine, un articol din 17 august semnat de Cédric Enjalbert ( „«Jour du dépassement»: l’humanité vit à crédit“) vorbeşte despre sfîrşitul resurselor naturale ale Terrei şi, deci, despre sfîrşitul preconizat al speciei umane. Începînd cu 13 august a.c., conform unor cercetări realizate de ONG Global Footprint Network, omenirea se situează – ca standard de viaţă – deasupra mijloacelor de care dispune planeta, consumînd mai multe resurse naturale decît e capabilă Terra să regenereze. Pentru filozoful Dominique Bourg, membru (în chestiuni legate de ecologie) al Fondation Nicolas-Hulot şi autor al cărţii Le Développement durable (Gallimard) (a se vedea şi interviul, amintit mai sus, din Le Magazine littéraire): „Miza este, înainte de toate, metafizică şi morală. Omenirea se confruntă cu finitudinea: petrolul [...], în curînd gazul, mineralele, resursele biotice, apa potabilă pe alocuri... Sînt afectate multe resurse indispensabile dezvoltării. Noi, care am crezut atîta timp în infinit, sîntem confruntaţi, de acum încolo, cu finitudinea, sub toate aspectele. Proiectul modernităţii pretindea că se sprijină pe stăpînirea naturii, pentru a deschide un orizont de recunoaştere reciprocă universală. Sîntem departe de aşa ceva“ – spune el. Deşi alerta lansată în fiecare an de Global Footprint Network pare destul de controversată, ea ne atrage, totuşi, atenţia asupra problemei ecologice, din ce în ce mai presante. În ritmul în care se consumă resursele planetei, astăzi am avea nevoie – conform acestor studii – de o planetă şi jumătate pentru a asigura necesităţile omenirii pe durata unui an, ba chiar de două planete pînă în 2030.

Apărut în Observator cultural nr. 787/ 28.080.2015

 

O poveste magică din comunism

Interludiu: o poveste magică, puţin bulgakoviană, din comunism - romanul "Viața și faptele lui Ilie Cazane" de Răzvan Rădulescu (Cartea Românească, 1997; Polirom, 2008). Recomand! 

Răzvan Rădulescu (între timp lansat în scenariul de film din Noul Val Românesc) este unul dintre cei mai buni tineri prozatori de după 1990. A mai publicat în 2006 o altă carte magică, "Teodosie cel Mic" (Polirom). Sper să se întoarcă, într-o bună zi, la literatură. La Cenaclul Litere (condus de Mircea Cărtărescu), în ultima perioadă de existenţă a cenaclului (sfârşitul anilor '90) - atunci când l-am prins şi eu - era o vedetă despre care se vorbea şi care impunea deja prin absenţă :) (El debutase în primul volum colectiv al membrilor cenaclului, "Tablou de familie", (Editura Leka-Brâncuş, 1995), alături de Mihai Ignat, Sorin Gherguț, T. O. Bobe, Svetlana Cârstean și Cezar Paul-Bădescu).

O secvenţă din carte:

„Pe Ilie Cazane-senior îl ridicaseră doi oameni cu mantale de piele la ora patru şi jumătate, în zori, pentru un motiv mai puţin obişnuit. Cineva din sat povestise la sediu (e greu de spus dacă benevol sau întâmplător, în cursul unei anchete) despre fabuloasele capacităţi ale lui Cazane de a obţine roşii mari cât dovleceii. Cei de acolo stătuseră şi se gândiseră dacă asta e rău sau e bine şi conchiseră că, în fond, un individ ca acesta nu strică să fie cercetat mai îndeaproape. Desigur, povestea informatorului referitoare la minunile lui Ilie şi la aşa-zisele lui puteri supranaturale era o prostie. Mentalitate retrogradă care trebuie smulsă aşa cum smulgi buruienile dintr-o holdă sau cum îndepărtezi o măsea stricată. Vorba e dacă omul nu cumva posedă un îngrăşământ necunoscut inventat de el. Şi aici, sunt două posibilităţi: colaborează sau nu colaborează. De ce să ţină îngrăşământul numai pentru el, cu acel egoism care nu caracterizează nici clasa muncitoare, nici ţărănimea? De ce să nu-l împartă cu ceilalţi, truditori ca şi el pe ogoarele mănoase ale ţării?”


Romanul a apărut în traducere franceză la éditions Zulma, în 2013 (traducere de Philippe Loubière) - iată coperta:

"Sciences Humaines" nr. 20 hors-série (iunie-iulie 2015)

50 de mari gînditori care au marcat ştiinţele umane

Numărul 20 hors-série (iunie-iulie) al revistei Sciences Humaines propune un dosar incitant, Les grands penseurs des sciences humaines. 50 auteurs-clés. Printre ei: Tocqueville, Michelet, Darwin, Marx, Freud, Saussure, Wittgenstein, Popper, Keynes, Arendt, Goffman, Bourdieu, Foucault, Chomsky, Habermas, Ricoeur. De la stânga la dreapta şi invers, sînt prezentaţi aşadar  – în texte preluate din dosare mai vechi Sciences Humaines sau din alte surse, dar şi în texte inedite – 50 de gînditori de diferite orientări, şcoli, curente care au marcat dezvoltarea ştiinţelor umane în decurs de două secole: „Ştiinţele umane sînt cele mai tinere dintre toate ştiinţele – scrie în editorial Nicolas Journet (redactor şi deţinător de rubrică Lire): ele nu au decît două secole, vreme în care colectarea de fapte, observaţia directă, experimentul şi laboratorul devin marca lor specifică, iar ştiinţele naturale – busola lor. Divorţul lor de filozofie nu le împiedică totuşi să se reîntîlnească cu aceasta din urmă de fiecare dată cînd spiritul ştiinţific se loveşte de complexitatea faptului uman“. Dacă secolul al XIX-lea este „cel al istoriei şi al evoluţiei“, continuă Nicolas Journet, secolul al XX-lea este secolul a diverse şcoli şi curente de gândire: pozitivism, behaviorism, liberalism, marxism, structuralism, neoevoluţionism, cognitivism etc. Numărul din Sciences Humaines prezintă, la modul instructiv şi util (deşi nu lipsit de lacune: lipsesc Jung, Barthes, chiar Eliade), un peisaj divers al autorilor influenţi care au marcat cunoaşterea despre om, de-a lungul a două secole, în sociologie, lingvistică, psihologie, antropologie, istorie, economie ş.a.m.d. Prezentările autorilor sînt, de regulă, însoţite de indicarea cărţilor lor importante, dar şi de scurte note care vorbesc despre posteritatea şi actualitatea teoriilor respective.

Dosarul debutează cu un autor de sfîrşit de secol XVIII, scoţianul Adam Smith, revendicat ca precursor de către economiştii liberali (ca teoretician al pieţei libere), urmat de autori de secol XIX: Jules Michelet, creatorul unui „gen inedit“, „istoria naţională“ – de altfel foarte criticat pentru lipsa de rigoare, stilul liric, literar şi căderea în morală; Alexis de Tocqueville cu a sa Despre democraţie în America, Charles Darwin, a cărui antropologie evoluţionistă, un secol după moartea autorului, rămîne încă o „schiţă“; Karl Marx, care, aflat iniţial într-un cerc de „tineri hegelieni“, „chiar reconvertit într-un filozof materialist“, păstrează un fond hegelian (ideea unei „raţiuni“ în istorie şi pe aceea de dialectică şi de luptă a contrariilor). La început de secol XX, se detaşează puternic influenţa lui Sigmund Freud, inventator al psihanalizei, care, după moartea lui Freud, devine „un curent internaţional proteiform“. Aflăm, de pildă, că, „la confiniile secolului XIX cu secolul XX, ideea de inconştient nu este atît de originală pe cît poate părea“ (introdusă în psihologie de Theodor Lipps). Dacă practica psihanalitică de diferite orientări a luat avînt după moartea lui Freud, în 1939, în schimb, după 1960, ea a fost devansată de terapiile cognitivo-comportamentale: „Ea suferă, într-adevăr, de două handicapuri: pe de o parte, e dificil să măsori rezultatele curei psihanalitice, iar pe de alta, ea nu vizează suprimarea simptomelor, ci o transformare generală a personalităţii, scop greu de atins. Cu toate acestea, începînd cu anii ’90, unii analişti (Bernard Golse, Gérard Pommier) susţin existenţa unor punţi între psihanaliză şi neuroştiinţe via «neuropsihanaliz㻓 (Nicolas Journet). Pe de altă parte, chiar şi sub forma contestării, teoria (iar nu practica) freudiană a cunoscut un imens suces de-a lungul secolului al XX-lea, ca instrument de reflecţie şi de interpretare în sociologie, etnologie, filozofie, critică de artă şi literară: „Apelul la Freud în critica politică, mai ales în cadrul Şcolii de la Frankfurt (Theodor Adorno, Herbert Marcuse), a făcut ca psihanaliza să pară o filozofie antiburgheză, chiar libertară (Wilhelm Reich). Poststructuralismul (Gilles Deleuze), sprijinit de antipsihiatrie (Félix Guattari, Ronald Laing) a respins în bloc, în ce-l priveşte, ortodoxia freudiană, nu înainte de a o fi frecventat“ (N.J.).

Desprins tot din Şcoala de la Frankfurt (ai cărei reprezentanţi, deşi citaţi, nu figurează, totuşi, în lista de nume propusă aici de Sciences Humaines), influenţat aşadar de marxism şi de „teoria critică” a celei dintîi, Jürgen Habermas – unul dintre cei mai renumiţi gînditori ai epocii noastre –, se îndepărtează de Şcoala de la Frankfurt odată cu publicarea cărţii sale Teoria activităţii comunicative (în franceză Théorie de l’agir communicationnel), în 1981, prin care se apropie de spiritul Luminilor şi de procedurile democratice. Cartea, masivă, propune o nouă teorie a societăţii, bazată pe comunicare: „În acest sens, filozoful german se situează în descendenţa gînditorilor modernităţii – de la Max Weber la Max Horkheimer şi Theodor Adorno, trecînd prin George H. Mead, Émile Durkheim şi achiziţiile pragmaticii lingvistice datorate lui John L. Austin şi John Searle“ (Catherine Halpern). Dacă, în anii ’40, Şcoala de la Frankfurt (şi în special Max Horkheimer) propunea o filozofie socială inseparabilă de o miză emancipatoare (critica alienării, a injustiţiei într-o societate dominată de „tehnoştiinţă“/ „technoscience“), în anii ’80, Habermas se dovedeşte un continuator al lui Max Horkheimer, căutînd să „regîndească cu precizie legătura dintre teorie şi practică, recuperînd, graţie resurselor comunicării lingvistice, puterea de care pot dispune actorii sociali în societăţile moderne şi laice pentru a accede la autonomie şi a se elibera de dominaţia impersonală a sistemului economic şi administrativ. În acest cadru, recunoaşterea intersubiectivă devine condiţia inconturnabilă a unui stat social emancipat, care alege să se exprime numai prin intermediul spaţiilor publice deliberative ale statelor de drept democratice. Teoria critică a societăţii devine astfel teorie normativă a dezbaterii“ (Yves Cusset, „L’École de Francfort: quatre générations de penseurs“).

Pe de altă parte, un gînditor ca Michel Foucault –  propus şi el în selecţia realizată de Sciences Humaines – repune în discuţie promisiunile filozofiei Luminilor, invitînd la examinarea cadrelor normative ale societăţilor aşa-zis democratice şi liberale. Punînd le savoir (cunoaşterea) în legătură cu le pouvoir (puterea), Foucault e interesat de modul în care societatea disciplinează şi controlează indivizii: „Michel Foucault propune o lectură a puterii în termeni de raporturi de forţe multiple, de amploare microsociologică şi structurînd activităţile oamenilor în societate. Puterea este un fel de flux care traversează şi conectează ansamblul de elemente ale corpului social“ (Clément Lefranc). Reîntorcîndu-se la uneltele istoriei (dar cu alte scopuri decît ale istoricului), Foucault depăşeşte însă statutul unui istoric, realizînd un tip de reflecţie „împotriva timpului, şi astfel asupra timpului, în favoarea, sper, a unui timp al viitorului (à venir)“ (Gilles Deleuze). Sau, altfel, spus, dă dovadă de un simţ istoric care le lipseşte în genere filozofilor: „Lipsa de simţ istoric este păcatul originar al tuturor filozofilor“, scria Nietzsche, citat de Catherine Halpern în textul dedicat lui Foucault.

Mă opresc, în final, asupra unui alt gînditor „consensual“, un „filozof al tuturor dialogurilor“, cum scrie François Dosse în textul de prezentare. E vorba de Paul Ricoeur, cel care „a redeschis calea dialogului ideilor într-un cîmp al cunoaşterii unde concurenţa «marilor naraţiuni» tinde întotdeauna să facă ravagii“ (François Dosse). Poziţia gînditorului francez este una constantă pe tot parcursul activităţii sale, şi ea se traduce în atitudinea de tipul: „vreau să explic mai mult pentru a putea înţelege mai bine“/ „je veux expliquer plus pour comprendre mieux“. Pentru aceasta, Ricoeur refuză statutul de preeminenţă oricăreia dintre ştiinţele umane. Apropo, de pildă, de domeniul istoriei,  „Ricoeur arată, în fiecare dintre intervenţiile sale, în ce măsură istoria ţine de o epistemologie mixtă, care se situează între explicaţia cauzală şi comprehensiune, între naraţiune şi real. Odată cu Temps et Récit (1983-1985), el critică iluzia şcolii istorice franceze a Analelor de a putea trata naraţiunea istorică/le récit historique ca fiind lipsită de importanţă“ (François Dosse). Această exigenţă interpretativă a metodei lui Ricoeur, spune François Dosse, nu a fost înţeleasă în perioada în care configurarea ştiinţelor umane îşi găseşte expresia filozofică în „les pensées du soupçon“ şi în strategiile devoalării. Însă, începînd cu anii ’80 – şi este valabil şi astăzi (vezi şi cazul Habermas) –, se prefigurează o altă orientare intelectuală care „se distinge printr-o atenţie nouă către partea explicită şi reflexivă a acţiunii“, şi în care Ricoeur se integrează mult mai bine.

Mă opresc aici cu spicuirile. Dosarul – de vară – propus de Sciences Humaines este interesant şi util (textele sînt accesibile, dar informate şi cu contextualizări excelente), dar nu infailibil; lipsesc destule nume de gînditori, iar în ce priveşte prezenţele feminine în lista celor 50 de nume, ele nu sînt decît două: Hannah Arendt şi antropologul Margaret Mead.

Apărut în Observator cultural nr. 782/ iulie 2015

Romane noir pentru lecturi de vară

 Colecţia „La Série noire“ a Editurii Gallimard a împlinit 70 de ani

Numărul pe iunie 2015 din Le Magazine Littéraire propune un dosar „La Série noire, 70 ans à l’ombre“, şi un interviu cu James Ellroy (pe copertă, în fotografie mare alb-negru), „Il me faut un meurtre pour organiser le show” („Am nevoie de o crimă pentru a organiza show-ul” – interviu realizat de Alexis Brocas, cel care coordonează şi dosarul consacrat romanului noir). James Ellroy, nume consacrat al romanului poliţist, în descedenţa unor autori-cult precum Raymond Chandler şi Dashiell Hammett, autorul unor serii poliţiste de largă respiraţie precum tetralogia plasată în Los Angeles The Black Dahlia (1987), The Big Nowhere (1988), L.A. Confidential (1990) şi White Jazz (1991), a publicat în 2014 (în Statele Unite) primul volum dintr-o nouă tetralogie Los Angeles: Perfidia (tradusă în franceză de Jean-Paul Gratias, éditions Rivages, 848 p.).

Scriitor cu o biografie tumultoasă (ca, de altfel, mulţi dintre scriitorii americani), cu o mamă asasinată pe cînd avea 10 ani, cu un trecut de rebeliune, de alcool şi droguri, dar şi de depresie, James Ellroy (n. 1948, la LA) se dovedeşte destul de laconic în interviul din Le Magazine Littéraire – cu totul contrar tipului de scriitură practicată, aceea a romanului de amplă respiraţie, de sute de pagini, şi a seriilor romaneşti. Adolescent, citeşte în vacanţele de vară versiunea integrală a Contelui de Monte Cristo şi devorează, în genere, literatură poliţistă. Întrebat de Alexis Brocas dacă, prin aceste ample serii romaneşti, îşi propune să „facă concurenţă“ istoriei, aşa cum Balzac îşi dorea, pe vremuri, să concureze starea civilă, Ellroy răspunde onest, dar fără emfază: „Vreau să scriu texte foarte vaste, foarte dense, foarte complexe, care să supravieţuiască după mine, după ce voi fi părăsit lumea aceasta. Vreau ca oamenii să fie obsedaţi de aceste cărţi. Vreau să le ofer acelaşi gen de experienţă obsesională ca aceea pe care am trăit-o cînd eram copil sau adolescent şi devoram romane poliţiste. Vreau să le ofer o evadare din viaţa cotidiană“. În Perfidia, cel mai recent roman al lui Ellroy, primul dintr-o nouă tetralogie plasată în Los Angeles (în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial), „aveţi o mare poveste de dragoste conectată la istoria generală, un vast tablou sociologic, vaste istorii politice, o crimă teribilă, numeroase niveluri de conspiraţie, precum şi marele eveniment istoric care le domină pe toate celelalte: Al Doilea Război Mondial“, explică romancierul. El recunoaşte că, pentru a manevra zecile de personaje, de istorii personale etc., plasate într-un cadru istoric general, are întotdeauna nevoie de o... crimă. 

Apropo, însă, de prejudecăţile de gen, Ellroy declară că, deşi Perfidia ar merita „toate marile premii literare“, nu le va cîştiga niciodată atîta vreme cît el va fi considerat un autor de romane poliţiste: „Dar ce contează, în fond“. Asta nu-i împiedică pe toţi scenariştii de filme poliţiste să-l citească în prealabil: „Pentru mine, acesta nu poate fi decît un compliment – spune Ellroy. Există o ierarhie, în cadrul genului. Fără James M. Cain şi Dashiell Hammett nu există Ellroy; fără Ellroy n-ar fi putut apărea o întreagă generaţie de autori de romane poliţiste“. Cînd a văzut primele trei episoade din True Detective (care nu i s-au părut foarte bune!), romancierul a exclamat: „Ia te uită, au luat asta de la mine, şi asta, şi asta... Foarte bine!“. Declarînd fără fasoane că n-a citit niciodată, în tinereţe, Dostoievski ori Tolstoi (cu care a fost comparat) sau vreun alt romancier rus, ci doar romane poliţiste, Ellroy spune, în acelaşi timp – ca un adevărat talent genuin – că iubeşte romanul şi trăieşte pentru el.

Anul acesta, colecţia de romane poliţiste şi romane noir „La Série noire“ a Editurii Gallimard (fondată în 1945 de Marcel Duhamel) – colecţie devenită de referinţă a genului – împlineşte 70 de ani de existenţă, prilej pentru Le Magazine Littéraire să propună acest dosar tematic. „Am putea s-o credem la capătul puterilor, slăbită şi pierdută, la ora cînd, pentru a se vinde, suspansul trebuie să fie şic (vezi romanele noir siropoase ale Camillei Läckberg), biblic (vezi Dan Brown) sau paraştiinţific (tot Dan Brown)“ – scrie coordonatorul dosarului, Alexis Brocas. Ei bine, nu. „«La Série noire» a ştiut să reunească avangarda romanului poliţist de azi fără să renege dimensiunea ei comercială iniţială: romanele poliţiste dure ale lui Jo Nesbø (autorul norvegian, publicat şi la noi de Editura Rao, n.m.) au ştiut să cucerească marele public“, spune Alexis Brocas. Astăzi, autorii genului se confruntă cu o „complexitate crescîndă a lumii (...), în acelaşi timp interconectate şi fragmentare“, iar crima şi ancheta de poliţie sînt – în ce le priveşte – un mod aparte de explorare a realităţii umane şi sociale din prezent. 

În textul său din grupaj intitulat „Avatars du hard-boiled“/ „Avataruri ale romanului hard-boiled“, Hubert Prolongeau notează că detectivul privat de odinioară al romanului noir clasic (Sam Spade ori Philip Marlowe) a ajuns adesea, în ficţiunea police procedural de astăzi, un reprezentant al forţelor de ordine, care conduce o veritabilă anchetă de poliţie. E cazul, de pildă, al personajelor norvegianului Jo Nesbø (citat mai sus), care recurge la un mix al codurilor roman noir şi roman police procedural: „Căci detectivul privat atît de drag lui Dashiell Hammett (Sam Spade) sau lui Raymond Chandler (Philip Marlowe) a devenit poliţist (un flic), un reprezentant al legii care duce o luptă solitară împotriva corupţiei şi ororilor sociale“. Poliţişti care se luptă ei înşişi cu ordinea prestabilită, cu ierarhia, cu superiorii, poliţişti ce cad adesea în alcoolism sau pradă drogurilor, cu o viaţă privată în degringoladă (divorţuri, iubiri pasagere, singurătate). „Unul dintre cele mai strălucite exemple – scrie Hubert Prolongeau – vine recent nu dinspre roman, ci dinspre televiziune, cu serialul True Detective (primul sezon, n.m.).“

Dosarul cuprinde, printre altele, şi o scurtă prezentare a 15 titluri (englezeşti şi franţuzeşti) din celebra colecţie „Série noire“ de la Gallimard, apărute de-a lungul timpului. Prezentarea, făcută de un fin cunoscător al genului, Claude Mesplède, începe cu James Hadley Chase (No Orchids for Miss Blandish, 1939, traducere în franceză 1946) şi se încheie cu Jean-Claude Izzo (Total Khéops, 1995). Printre autori: Dashiell Hammett (Red Harvest, 1929, prima traducere în franceză 1950, La Moisson rouge), Terry Stewart (La Belle Vie, 1950), Raymond Chandler (The Long Goodbye, 1953, prima traducere în franceză 1954, dar amputată de aproape o sută de pagini şi cu titlu impropriu), David Goodis, John D. Macdonald, John Trinian, Jim Thompson ş.a.m.d. Jean-Patrick Manchette (sau J.P. Manchette, cum îşi semnează cărţile), unul dintre autorii francezi marcanţi ai romanului poliţist din anii 1970-1980 (cunoscut şi ca scenarist şi critic de film) beneficiază şi el, în dosar, de o frumoasă evocare, „Manchette, le maestro masqué“: „La douăzeci de ani de la moartea sa, Jean-Patrick Manchette ne apare ca unul dintre cei mai buni scriitori francezi ai timpului său şi un model pentru numeroşi autori care i-au succedat, în frunte cu Jean Echenoz“ (un text de Gilles Magniont, de la Universitatea Bordeaux-Montaigne).

În afara dosarului, puteţi citi – în numărul pe iunie din Magazine Littéraire – un editorial de Pierre Assouline, care omagiază doi editori francezi dispăruţi de curînd, Claude Durand şi François Maspero; o cronică a expoziţiei temporare Pierre Bonnard de la Musée d’Orsay (Peindre l’Arcadie), o cronică la cel mai recent roman al lui Mario Vargas Llosa (Un héros discret, Gallimard) sau la cartea lui Alexandre Gefen, Inventer une vie. La Fabrique littéraire de l’individu (éd. Les Impressions nouvelles), un eseu consacrat ficţiunilor biografice, naraţiunilor care fantasmează asupra vieţii celorlalţi (cunoscuţi sau nu). 

Apărut în Observator cultural nr. 781/ iulie 2015