O cărţulie splendidă, despre care s-a
scris prea puţin, am impresia, şi care poate fi considerată şi o lectură
estivală – deşi, contrar aparenţelor, nu e deloc o carte frivolă –, este cea
semnată de Silvia Colfescu, Mătuşi
fabuloase şi alte istorioare bucureştene, apărută la Editura Vremea în
2013. Silvia Colfescu, directorul editorial al Editurii Vremea, unde, printre
altele, a iniţiat colecţia „Planeta Bucureşti“ – în cadrul căreia şi-a
publicat, într-un tîrziu, poveştile mătuşilor fabuloase – este şi posesoarea unui
blog care se ocupă de aceleaşi „istorioare bucureştene“, multe dintre ele
trăite de autoarea însăşi.
Spumoase, scrise cu stil, conduse cu un
precis simţ al frazei, al economiei de mijloace tipic povestirii, pline de tact
şi de eleganţă, povestirile Silviei Colfescu aduc în scenă o întreagă lume
veche bucureşteană, de dinainte de comunism, o lume boierească sau burgheză, a
vechilor familii, scăpătate şi prigonite în comunism, ale căror ultime vlăstare
sînt „mătuşile fabuloase“ ce i-au încîntat ori pigmentat copilăria autoarei. Istorioare
senzaţionale, ele sînt – culmea! – şi adevărate
(cum mărturiseşte autoarea); la senzaţionalism contribuie şi talentul de
memorialistă al autoarei, care trece de-a dreptul în ficţiune. Pe de altă
parte, toate aceste lovituri de teatru transpuse direct în viaţă – de către
soarta care, se ştie, are umor, uneori negru, iar dacă nu, are întorsături care
numai raţionale nu sînt (pentru a o parafraza pe autoare) – o fac pe Silvia
Colfescu să adopte o privire de moralist (post)modern, distanţat şi stoic, pregătit
să se aştepte la orice de la viaţă şi oameni, dar înzestrat în acelaşi timp cu
un simţ al justeţii care o face să recunoască şi să aprecieze oamenii şi
calităţile lor, atunci cînd e cazul.
E interesantă, în acest sens, paranteza
referitoare la istorioarele morale (persistente) în cultura umanităţii (în
special în cultura europeană): „N-aş pretinde că urăsc istorioara morală. Ca să
respect adevărul, aş recunoaşte mai curînd că am doar o tenace aversiune faţă
de ea. Nu ştiu de ce am senzaţia că aversiunea e mult mai benignă decît ura, şi
asta mă face să mă ruşinez mai puţin de acest sentiment contrar opiniilor
împămîntenite.
Susţin cu tărie că istorioara morală,
creaţie plîngăcioasă, ipocrită şi pisăloagă a geniului pseudo-literar al
omului, a infestat trăirile umanităţii încă din cele mai vechi timpuri” (Tante Zoe sau despre persistenţa diabolică a
istorioarei morale).
Cu toate acestea, Silvia Colfescu este ea
însăşi e o moralistă, aflată, însă, la o vîrstă postmodernă, deşi cu accente
retro (evocatoare a familiilor boiereşti ori burgheze din Bucureştiul antebelic
şi interbelic), care adoptă o privire exterioară asupra evenimentelor, situată
undeva deasupra personajelor (feminine) evocate. Un anumit ton hîtru-hiperbolizant
destul de înşelător (dar plin de umor), corectat de o ironie puţintel amară,
ascunde cu eleganţă sarcasmul la adresa noilor potentaţi comunişti, a omului şi
a lumii „noi“.
Tribulaţiile reale ale nenumăratelor –
şi fantasticelor – sale mătuşi în comunism dau măsura – dureroasă – a
distrugerilor pe care le-a provocat acesta din urmă. Familii educate, comori de
artă şi rafinament (mobilier, bijuterii, veşminte ş.a.m.d.) au fost aruncate,
laolaltă, la coşul de gunoi al istoriei, cele dintîi alungate din propriile
case şi proprietăţi, celelalte – confiscate şi distruse. O întreagă nouă clasă
– grosolană, fără educaţie, parvenită şi agresivă – le ia locul. Cîteodată,
observă moralista, cele două lumi – lumea veche şi lumea „nouă” – se întîlnesc
în mod bizar în activităţi sportive de lux, cum ar fi yachtingul de performanţă.
Iată-i, în vremea adolescenţei sale: „Yachtingul, sport elitist, era practicat
în mod foarte democratic de tot soiul de indivizi. Pe lîngă «foşti» cu ştate
încărcate de glorie sportivă şi deseori de caziere datorate unor acţiuni
duşmănoase la adresa realizărilor glorioase ale poporului, mişunau «actuali» cu
posturi mănoase de partid şi de stat, studenţi timizi şi dornici să înveţe tainele
cîştigării regatelor, tovarăşi voinici cu umeri înstelaţi, copii de liceu ca
mine, muncitori, ingineri, doctori, arhitecţi, pasionaţi cu toţii de momentele
acelea cînd vîntul deschide aripile pînzelor şi zborul pe apă devine, dintr-o
utopie, o onirică realitate” (Gicuţu sau
despre atotputernicia instinctului de supravieţuire).
Destinul acestor mătuşi – foarte multe,
care mai de care mai excentrice, dar toate „nişte supravieţuitoare, femei cu
suflete de oţel (...) ascunse în învelişuri moi de catifea“ (cum scrie autoarea
pe coperta a patra) – arată, pe de o parte, aşa cum spuneam, măsura
distrugerilor provocate de comunism, dar pe de alta, indică şi doza de
imprevizibil pe care şi-o rezervă existenţa. Căci „viaţa are la dispoziţie o
sumedenie de scenarii cu înfăţişări diverse“, deşi, adaugă moralista, „toate,
vai, cu deznodămînt previzibil“. Loviturile de teatru din real probează, însă,
că în viaţă se pot întîmpla lucruri extraordinare; deşi atins de melancolie,
tonul memorialistei nu e pesimist, ci de un stoicism pigmentat de deschidere şi
curiozitate faţă de oameni şi vieţile lor. Tonul voit ironic-hiperbolizant – cu
un clin d’oeil făcut cititorului –
accentuează, la nivelul scriiturii, senzaţionalul din viaţa mătuşilor evocate. Sînt,
ele, irezistibile: tante Sanda, mătuşa de mare urîţenie fizică, dar
fermecătoare, posesoare a unui trusou de lenjerie de corp fină, din mătase roz
şi „dantele spumoase de culoarea smîntînii“ (din care nu fac parte... chiloţii),
pe care o îngrijeşte cu sfinţenie, şi o poartă în clipa morţii, după o viaţă de
anonimat într-o slujă comunistă, tante Griggia sau Tantigri (preferata mea), care
se îmbracă numai în gri în amintirea marii iubiri pentru soţul ei (un mare
bancher sinucis odată cu confiscarea proprietăţilor de către comunişti) şi
care-i lasă nepotului o avere uriaşă, un adevărat tezaur de bijuterii dăruite
odinioară de soţul ei, Grig, şi pe care în comunism le purtase sub formă de
bijuterii fake (vopsite la suprafaţă);
cele două Elene, mama şi fiica, artiste şi aventuriere, cu destine
spectaculoase, ori tante Valerienne (care mai trăieşte şi azi), născută din
mamă auvergnată şi tată român (diplomat, ajuns prin propriile puteri), cea care
întruchipează, aproape literal, destinul unei „porumbiţe“, cu un mariaj de o
perfectă fericire şi care a ridicat banalitatea la „rangul de artă“. Sînt numai
cîteva dintre mătuşile directe sau prin alianţă evocate (plus istorioara finală
despre bucureşteni), personaje cu adevărat pitoreşti, în faţa destinului cărora
m-am minunat cu naivitatea unui cititor neavizat; istoriile moştenirilor –
peste noapte – de averi fabuloase, de către mătuşi sau nepoţii/ nepoatele lor,
după caz, sînt miraculoase!
Povestirile sînt presărate din belşug
cu observaţii umane şi de epocă, fineţuri culturale şi de educaţie (mobilier,
gastronomie, haine, maniere etc.) care fac deliciul cititorului. „Mătuşile
fabuloase“ sînt femei de familie bună, a căror copilărie şi tinereţe răsfăţată
le promitea o viaţă plină de huzur, de o frivolitate luxoasă. Tăvălugul
istoriei a trecut, însă, şi peste destinele lor individuale, transformîndu-le
în nişte „supravieţuitoare“. Silvia Colfescu le acordă afecţiunea ei
melancolică – precum şi figurilor de bucureşteni, în genere, printre care se
numără şi ele –, într-o cărţulie superbă, plină de eleganţă şi umor.
Silvia Colfescu, Mătuşi fabuloase şi alte istorioare bucureştene, Editura Vremea,
Colecţia „Planeta Bucureşti“, Bucureşti, 2013, 144 p.
Apărut în Observator cultural nr. 734/ august 2014