În 2015, cu ocazia Centenarului
Barthes, pe lîngă diverse manifestări şi expoziţii, au apărut în Franţa şi
cărţi care îl evocă pe Roland Barthes – scrise, de regulă, de oameni care i-au
stat în preajmă; printre ei, Philippe Sollers şi Antoine Compagnon. Mă opresc
aici asupra volumului L’Âge des lettres,
semnat de Antoine Compagnon, şi apărut anul trecut la Gallimard – o superbă
evocare-confesiune-reconstituire de epocă (anii ’70 parizieni, rive gauche, Boulevard Saint-German-des-Prés)
pe care cunoscutul profesor la Collège de France – care a făcut recent o vizită
la Bucureşti şi Cluj – a scris-o, cel mai probabil, în urma unei comenzi din
partea editurii. La drept vorbind, el a fost îndemnat de editor să-i dea spre
publicare scrisorile pe care le-a primit, în urmă cu peste 30 de ani, de la Roland
Barthes, şi Antoine Compagnon a ales mai degrabă să publice această evocare determinată
de relectura scrisorilor, iar pe acestea din urmă să le predea Bibliotecii
Naţionale a Franţei (BNF).
Este, aşadar, un gest de
discreţie. Pe de altă parte, în urma lui a rezultat o carte extraordinară, o naraţiune în acelaşi timp confesivă şi
formatoare, un text foarte literar, scris în buna tradiţie franceză a genului
memorialistic, cu atenţie pentru franceza clasică şi literară (naraţiune la
perfectul simplu, artă a portretului etc.), dar în egală măsură o evocare
vibrantă, foarte personală şi foarte asumată. Vorbind despre circumstanţele întîlnirii
cu Barthes şi despre evoluţia prieteniei lor în cei cîţiva ani, ultimii ani ai
lui Barthes, în care l-a cunoscut (şi i-a urmat seminariile la Hautes Études şi
apoi la Collège de France), Compagnon reface propriul traseu formator şi de
maturizare, într-un text afectiv, puternic marcat de combinaţia – „clasică“, aş zice – de melancolie şi ironie.
În fond, teoreticianul antimodernului este – fără discuţie – el însuşi un
antimodern, un melancolic afectiv, „apărat“ de ironie, şi de mînuirea expertă a
efectelor discursului (literar).
Într-un text cu inflexiuni
complexe – admiraţie, schimb intelectual, ataşament, prietenie (prietenie
„amoroasă“ chiar), recunoştinţă, iubire – Compagnon dă curs unei relaţii
maestru-discipol care nu are nimic „mitologic“: Barthes nu e urcat pe un
piedestal, ci dimpotrivă, are parte de un portret din nuanţe, din secvenţe, din
„fragmente“ (cum i-ar fi plăcut lui Barthes însuşi, ca adept al scriiturii
fragmentare), în paralel cu propriul portret al memorialistului. L’Âge des lettres – un text fără
departajări pe capitole, ci doar pe secvenţe, urmînd calea memoriei proustiene,
prin scufundări/plonjări succesive (în funcţie de diverşi declanşatori) în
„humusul“ (cum spune autorul) memoriei de fond, dincolo de straturile ei superficiale
– e un portret în oglindă, care vorbeşte în acelaşi timp despre cel care scrie.
Scrisorile vechi de 35 de ani, redescoperite într-o cutie de pantofi, ţin de o
altă epocă, una în care se scriau zilnic bilete şi epistole (altfel spus „l’âge
des lettres“), iar textele se băteau la maşină (a se vedea secvenţa primirii în
dar de la Barthes a unei maşini de scris Olivetti, ca simbol al lansării lui pe
drumul scrisului, al literelor), şi ele dau seamă despre relaţia de prietenie
dintre un tînăr de 25 de ani, student la Politehnică, şi un profesor de
literatură cu 35 de ani mai în vîrstă decît el. Sînt anii care-l convertesc pe
Compagnon la o carieră literară şi apoi (imediat după moartea lui Barthes)
universitară. Este istoria unui proaspăt convertit la litere care învaţă
meserie – dar e foarte atent şi la latura umană – în preajma lui Roland
Barthes.
Naraţiunea demarează încet,
pentru a se accelera abil la final, unde autorul nu ocoleşte (ci doar amînă) subiectul
homosexualităţii lui Barthes, al anturajelor sale diverse, al vulnerabilităţilor
sale după moartea mamei, în doliul prelungit din care nu-şi va mai reveni
niciodată. Compagnon este – de pe margine, trebuie spus, fiindcă rămîne mereu
în afara anturajului gay al lui Barthes, deşi îl cunoaşte (are cunoştinţă de
„incidentele“ marocane, dar nu şi de „serile pariziene“) – un fin, atent
observator al lui Barthes, şi un narator în acelaşi timp afectiv şi abil; portretul
en miettes pe care i-l face vine să
se alăture cumva fragmentelor din Roland
Barthes par Roland Barthes, una dintre cărţile preferate scrise de mentorul
său (pe care o publicase în timp ce Compagnon îi urma seminarul la Hautes Études,
unde fusese admis de Barthes în prealabil), alături de Fragments d’un discours amoureux, La Chambre claire şi Journal de deuil (publicat postum).
Roland Barthes (1915-1980), la
recepţia în onoarea disidenţilor sovietici, organizată pe 21 iunie 1977 la
Paris (recepţie la care a participat şi Antoine Compagnon, şi care este evocată
în carte)
Pentru Compagnon, aşadar,
Barthes nu este, în epocă, un profesor sau un scriitor seducător, ci un „maître“,
dar nu în sensul de „maître à penser“, ci de „maître d’atelier, maître ouvrier, maître artisan ou maître compagnon“ (sic!); Compagnon îşi face ucenicia,
învaţă meserie în preajma acestui maestru artizan. De la el învaţă modestia
(„ne pas fanfaronner“) şi conştiinţa faptului că o carte reuşită nu reprezintă
în nici un fel o garanţie în privinţa celor ce vor urma. De altfel, Barthes se
afla deseori în pană în privinţa scrisului, şi folosea o metodă de lucru –
metoda fişelor, pe care ulterior le punea cap la cap şi le dactilografia –
menită să-l scoată din impas. Spre finalul cărţii, Compagnon împinge mai
departe aceste observaţii: „Faptul de a-l fi văzut pe Roland la lucru m-a
marcat pentru totdeauna“, scrie fostul discipol, care a asistat, practic, la
scrierea cărţii Fragments d’un discours
amoureux (în cadrul schimbului epistolar, dar şi graţie unei vizite
estivale la casa părintească din Urt), şi mai tîrziu chiar şi la scrierea celei
despre fotografie, care apare cu cîteva zile înaintea accidentului ce avea să-i
fie fatal lui Barthes. Acesta din urmă a fost „un scriitor de circumstanţă“,
spune Compagnon, fiindcă majoritatea textelor sale răspund unor comenzi, unor
solicitări exterioare; singura carte care „i s-a impus ca o necesitate“ este Fragments d’un discours amoureux: „Arta
unui scriitor ca Roland este aceea a unui strateg: ea constă în a şti să
profiţi de circumstanţă, să prinzi ocazia, ceea ce se numeşte kairos, noţiune despre care vorbeam
adesea împreună. În cadrul generaţiei sale, Roland a fost remarcabil prin
perspicacitatea lui, prin acest fler (nez)
care e graţia scriitorului. (...) dar nu există hazard fericit fără arta de a-l
recunoaşte. Roland era dintre aceia care presimţeau cel mai bine mişcarea“.
O diferenţă de temperament şi
de raportare la lume îl desparte, totuşi, pe maestrul artizan de tînărul
ucenic. Citîndu-l pe Philippe Muray, dar şi pe Baudelaire – care vorbesc
amîndoi despre doza de „prostie“ (bêtise)
pe care o implică geniul creator/ scriitorul –, Compagnon remarcă faptul că lui
Barthes îi lipseşte acest „grăunte de prostie“ care-ţi permite să scrii romane,
să nu te cenzurezi (de unde poate, adaug eu, eşecul acelui roman dorit spre
finalul vieţii). În schimb, tînărul student observă la Barthes, cu
condescendenţă, anumite „naivităţi“ sau „copilării“ – cum ar fi aceea de a lua
note în permanenţă, chiar şi în timpul cinei: „Aveam ideea că lucrurile care
contează se repetă, că ele nu sînt niciodată atît de fugare încît să trebuiască
să le prinzi din zbor, să le prinzi în ace ca pe fluturi“. Dacă Barthes era un
om al instantaneului, al fragmentarului, al interstiţiului, un om cu fler, cu
„nas“ pentru schimbare, Compagnon pare să fie, în ce-l priveşte, un temperament
mai „aşezat“, înclinat către continuitate şi repetiţie. El va evolua, de
altfel, într-o direcţie mai conservatoare şi mai academică decît Barthes – care
ajunsese, într-un final, şi el la Collège de France, şi se bucurase de acest
lucru (după cum povesteşte Compagnon).
Numărul omagial Critique, la moartea lui Roland Barthes, coordonat de Antoine Compagnon (fotografia de pe copertă, aleasă de Compagnon, e evocată în carte)
E interesant de semnalat aici –
apropo de evoluţia în timp a lui Compagnon (profesor universitar, istoric
literar şi teoretician al antimodernului, interesat de Proust, Montaigne,
Baudelaire – deci de autori canonici, ai trecutului) – un laitmotiv care
traversează evocarea făcută lui Barthes: e vorba de obsesia infidelităţii, de
teama de trădare a mentorului. Compagnon îl visează adesea pe Barthes, iar în
vise îl asigură de fidelitatea lui. În anii care au urmat morţii lui Barthes, i
s-a reproşat uneori că îi este infidel celui din urmă prin această turnură
academică a activităţii sale intelectuale. Compagnon răspunde – citîndu-l pe
Montaigne, care vorbea despre două feluri de imitaţie, dintre care numai a doua
creatoare precum albina care zboară din floare în floare pentru a-şi produce
propria miere – în felul următor: „Mi-am făcut propria miere în preajma lui
Roland, fără a-l copia sau a-l contraface vreodată“. Şi totuşi, obsesia
trădării în acele vise rămîne.
Într-adevăr, la Compagnon,
Barthes e un antimodern, e legat de... Proust (la bătrîneţe, Barthes e
interesat de Proust, ţine o conferinţă despre el), de... Montaigne (vasul pe
care moare tatăl lui Barthes, în război, se numeşte Montaigne!) ş.a.m.d.
Vorbind despre el în acelaşi timp în care vorbeşte despre Roland (cum îi spune,
fără a renunţa să-i vorbească la persoana a II-a plural), Compagnon consemnează
o serie întreagă de coincidenţe care-i apropie: tatăl său se naşte cînd moare
tatăl lui Barthes, tatăl său (de vîrsta lui Barthes) se întîlneşte o singură
dată cu Barthes, fără să se recunoască, la susţinerea tezei de doctorat a lui
Compagnon; şi cea mai importantă – Compagnon scrie această evocare exact la
vîrsta la care Barthes moare. Barthes, pe patul de spital, resemnat să moară
(deşi nu-şi doreşte – contrazice Compagnon opinia curentă) şi luîndu-şi rămas
bun de la el cu lacrimi în ochi reprezintă o secvenţă tulburătoare a cărţii. În
plus, ca o anecdotă tristă, Compagnon povesteşte cum „lectura lui Cioran a
rămas mereu pentru mine inseparabilă de moartea lui Roland“, pentru că chiar în
acea perioadă a redactat un articol critic la adresa unei cărţi de Cioran, în
urma căruia a primit o scrisoare de cel din urmă („je passais ma rage sur
Cioran, qui paya pour la passion de Roland“).
Sînt multe detalii în carte,
notaţii de idei şi observaţii de portretist, de scriitor: iată-l, de pildă, pe Barthes la cafenele, la
rendez-vous-urile pe care le înşiră seară de seară, devorînd mîncarea (Barthes
mănîncă „goulûment“, cu aviditate, bulimic, ca pentru a-şi umple un „vid“ de
„om trist“) şi comandînd pahare de şampanie („du champagne brut“), după care se
dă în vînt. Comentează, în fine, şi relaţia lor de prietenie, despre care
Barthes îi spune în scrisori că este o relaţie de tip „Zen“, sub semnul a ceea
ce în greaca veche se numeşte cataleipsis
(opus lui catalepsis – termenii
folosiţi de Barthes), adică „depăşirea dorinţei într-un soi de «pură iubire»
dezinteresată, pe care o compara cu oblaţia mistică a lui Ruysbroeck, cu
asentimentul nietzschean în faţa lumii sau cu o morală orientală“ – de unde,
poate, adaug eu, şi una dintre conotaţiile „neutrului“ barthesian; o altă
conotaţie este, conform lui Compagnon, depăşirea genului, la o dată cînd
termenul de gender/gen încă nu era curent.
L’Âge des lettres este şi o reconstituire de epocă rive
gauche (făcută, azi, de un universitar rive
droite) – sfîrşitul anilor ’70, străzi, cafenele în cartierul Saint-German-des-Prés
(care, astăzi, au dispărut, înlocuite – spune Compagnon – de magazine de haine
sau pizzerii), Collège de France în acea perioadă, L’École Polytechnique, L'École
Pratique des Hautes Études etc. Compagnon spune că este un „amator“ de Barthes
(nu un profesionist), pentru că l-a cunoscut şi i-a urmărit cercetările de
aproape; recitindu-i acum scrisorile (ultimele) şi manuscrisul cursului despre
„pregătirea romanului/la préparation du roman“, este frapat de semnele unei
depresii pe care, atunci, nu a sesizat-o la adevărata ei dimensiune – context
în care proiectul barthesian de vita nova
apare şi mai puternic drept unul himeric. Evocare-confesiune „mai mult sau mai
puţin sinceră“ (zice autorul undeva), L’Âge
des lettres este un text clasic şi modern în acelaşi timp, sau antimodern,
dacă vreţi, adesea tulburător, în care Compagnon – făcînd un portret memorabil
lui Barthes – se asumă în acelaşi timp în care se şi eschivează.
Antoine Compagnon, L’Âge des lettres, Éditions Gallimard,
Paris, 2015, 168 p.