„Sper ca romanul meu, Eugenia, să-l facă cunoscut pe Mihail Sebastian
publicului francez“
Interviu cu scriitorul francez
Lionel Duroy
Pe 13 iunie a.c.,
am stat de vorbă, la Institutul Francez din Bucureşti, cu scriitorul Lionel
Duroy, autorul romanului Eugenia (Éditions Julliard, 2018) – un roman care
vorbeşte despre anii ’30-’40 în România, despre ascensiunea extremei drepte şi
antisemitism, pornind de la destinul lui Mihail Sebastian (şi inventînd un
personaj feminin, Eugenia – o tînără studentă îndrăgostită de Sebastian). O
întîlnire de excepţie, cu un scriitor care cunoaşte bine România, literatura şi
istoria ei.
Cum aţi ajuns să scrieţi un
roman despre anii ’30-’40 în România şi despre destinul lui Mihail Sebastian?
Am fost pasionat de ceea ce s-a întîmplat în anii ’30-’40 în România, în
urma lecturii cărţii lui Malaparte, Kaputt.
Cred că aveam 28 de ani cînd am citit această carte – ea m-a marcat pentru tot
restul vieţii. În Kaputt, Malaparte
vorbeşte într-un mod cu totul aparte despre cel de-Al Doilea Război Mondial,
folosind perspectiva călăilor nazişti, întîlneşte oameni precum Frank,
guvernatorul nazist al Poloniei, îi ascultă pe ofiţerii sau miniştrii germani,
fără să emită vreodată o judecată, în aşa fel încît discursul aşa-numiţilor
călăi este redat intact. În acelaşi timp în care scriam literatură, am devenit şi
ziarist, am trimis corespondenţe de război, la Libération etc. (de pildă, am trimis corespondenţe despre războiul
din Iugoslavia, în 1993, pentru L’Événement
du jeudi; am scris, de altfel, o carte despre acest război, în acea
perioadă). Am fost foarte impresionat de maniera în care a lucrat Malaparte în
chestiunea războiului: găsesc că e inutil să-ţi manifeşti indignarea, ca
jurnalist, nu foloseşte la nimic, în schimb, e interesant să-i faci să
vorbească pe protagoniştii războiului, şi în mod special pe călăi. Douăzeci de
ani mai tîrziu, m-am întors în Iugoslavia, am scris o carte care se numeşte L’hiver des hommes, în care am stat de
vorbă cu ofiţerii sîrbi care sînt căutaţi de Curtea Penală de Justiţie Internaţională,
şi care se ascund în munţi; a fost foarte interesant să înregistrez discursul
intim al celor pe care-i numim călăi. Cartea lui Malaparte a fost, aşadar,
hotărîtoare în viaţa mea de jurnalist, dar şi de scriitor. Era acolo un capitol
ce se numea „Les chiens de Jassy”, un capitol pe care-l cunosc foarte bine,
pentru că l-am citit de nenumărate ori, ce relatează pogromul de la Iaşi, din
iunie 1941, într-un mod foarte literar, impresionant.
Îmi aduc aminte că, foarte devreme, cînd aveam în jur de 30 de ani, i-am
spus editorului meu: „Într-o zi o să mă duc la Iaşi, fiindcă vreau să aflu cum
a fost posibil aşa ceva“. Am avut apoi o legătură destul de strînsă cu România,
mai întîi pentru că am început să mă documentez în privinţa pogromului, dar şi
pentru că am venit în România pe cînd aveam 20 de ani – la Bucureşti (veneam
din Bulgaria), dar şi la Iaşi. Cînd aveam 20 de ani, adică în 1970, ţările de
dincolo de Cortina de Fier mă interesau enorm: era tulburător ceea ce se
petrecea acolo. Veneam din Etiopia, am trecut prin Grecia şi am ajuns în Bulgaria,
apoi în România. La Sofia, am stat într-un cămin de studenţi, iar la Bucureşti,
într-o universitate, dar nu-mi mai amintesc ce condiţii erau acolo. Pentru noi,
occidentalii, ceea ce se petrecea aici era consecinţa celui de-Al Doilea Război
Mondial, pe care nu l-am cunoscut, dar care m-a interesat foarte mult
întotdeauna – un război care a fost determinant pentru vieţile noastre, ale
celor născuţi după război. Aveam o atracţie pentru România, care, cultural, e
foarte aproape de Franţa – există între noi un puternic schimb cultural, sînt scriitori
români care ne-au marcat şi pe noi, francezii. Apoi am dat din întîmplare, în
librării, peste jurnalul lui Mihail Sebastian.
Am avut impresia că Jurnalul lui Sebastian este declanşatorul
romanului.
Da, acest jurnal m-a bulversat, şi nu numai pentru că vorbeşte despre
antisemitismul din timpul războiului, ci şi pentru că pune problema scriiturii
înseşi. Modul în care vorbeşte despre dificultatea de a scrie, despre
dificultatea de a trăi, în general – sînt lucruri pe care şi eu le-aş fi putut
scrie. Cred că am şi făcut-o în unele romane ale mele. E prima dată în viaţă cînd
am avut impresia, citindu-l pe Sebastian, că am întîlnit un frate geamăn. A
fost o experienţă foarte intimă pentru mine să-l citesc pe Sebastian. Am citit
multe jurnale de scriitor (Jules Renard ş.a.), dar era prima dată cînd vedeam
scris exact ceea ce gîndisem şi eu despre dificultatea, dar şi necesitatea de a
scrie, despre decepţia pe care o aduce scrisul, adică, chiar dacă scrii în
fiecare zi – cum fac eu –, asta nu rezolvă chestiunea existenţială; e vorba de
un fel de melancolie latentă, ce provine din dificultatea de a exista („on a du
mal à exister“). Efectul de autenticitate depăşeşte graniţele unei ţări (unei
limbi); ai sentimentul că Sebastian a scris un jurnal pe care nu s-a gîndit
să-l publice vreodată.
Un alt declanşator al romanului a fost incidentul pe care-l cunoaşteţi, în
care o jurnalistă maghiară a lovit (i-a pus piedică) un refugiat, un tată cu
copilul în braţe; gestul ei a fost de o violenţă nemaivăzută, insuportabilă!
De ce aţi ales o perspectivă
feminină, perspectiva Eugeniei (tînăra îndrăgostită de Sebastian), şi nu
perspectiva lui Sebastian însuşi?
Adevărata temă a cărţii este ceea ce eu numesc trezirea conştiinţei („l’eveil de la conscience“). Am fost şi sînt
mereu preocupat – şi în special în prezentul nostru – de următoarea întrebare:
oare sîntem cu adevărat conştienţi, atunci cînd trăim într-o epocă sau alta, de
ceea ce se întîmplă, de ceea ce se joacă cu adevărat în epoca respectivă? Astăzi,
Europa – care mergea atît de bine acum 25-30 de ani – merge mult mai rău, se
desface, se dezagregă, nu mai avem un umanism în comun (a se vedea discursul
ungurilor, al polonezilor, al croaţilor etc.) – mi se pare destul de grav ce se
întîmplă şi îmi pun mereu întrebarea: oare sîntem conştienţi de acest mers al
lucrurilor şi de ceea ce ar putea surveni?
Pentru mine e ceea ce numesc trezirea conştiinţei. Şi cînd am ales,
deliberat, ca protagonistă o tînără de 18 ani, în 1935, dintr-un mediu
socio-familial obişnuit, dar marcat de antisemitism – cum se întîmpla în 1935
la Iaşi –, ceea ce m-a interesat a fost modul în care, încetul cu încetul,
conştiinţa ei se trezeşte la realitate. Cînd plonjăm direct în realitate, nu o
vedem bine; intervine un soi de obişnuinţă, cu care avem de-a face, de pildă,
în Franţa, dar şi în Italia, în raport cu refugiaţii care sosesc pe mare, ori
în raport cu sirienii. De fiecare dată cînd merg la Paris şi văd taberele de
refugiaţi care dorm pe jos, sub metrou sau sub podurile Senei, mă întreb: oare
sînt cu adevărat conştient de ceea ce se întîmplă în ţara mea? Oare sînt
conştient că poate fi la fel de grav ca ceea ce se petrecea într-o anumită
epocă, de pildă în anii ’30 la Berlin, cu evreii? La începutul anilor ’30,
vedeai oameni care începeau să lovească evrei pe stradă, să-i insulte, să le
spargă vitrinele magazinelor – şi apoi, asemenea lucruri se banalizează, ca şi
cînd ar face parte din peisaj. Oamenii care dorm pe jos, la Paris, acum,
aproape că fac parte din peisaj: parizienii trec pe lîngă ei, uneori le dau
nişte bani pentru a se simţi mai bine, şi tot acest peisaj se banalizează, o
banalizare a răului...
Iar Eugenia, eroina romanului meu, reprezintă această
trezire a conştiinţei într-o perioadă ce va fi extrem de violentă: această fată
foarte tînără (18 ani) începe să conştientizeze ce se spune în familia ei, ce
se întîmplă la universitate. Sebastian spune în jurnal că studenţii evrei sînt
bătuţi la universitate, la Iaşi; fratele mai mare al lui Sebastian n-a putut
face medicina la Iaşi, din acest motiv, şi a plecat în Franţa pentru a o studia
acolo. Ceea ce mă interesează în acest duo Eugenia-Sebastian sînt cele două
lucruri pe care le purtăm în noi: Eugenia reprezintă trezirea conştiinţei şi,
deci, o formă de revoltă şi de rezistenţă în timpul războiului, în vreme ce
Sebastian încarnează un soi de defetism, de melancolie (în anumite momente, în
jurnal, aproape că aşteaptă să fie arestat acasă la el!). Eugenia îi reproşează
această pasivitate, această lipsă de furie, de rezistenţă – m-a interesat, pe
parcursul romanului, această confruntare permanentă între cei doi.
Şi care e locul iubirii în
povestea celor doi?
Sebastian m-a impresionat mult în relaţiile sale amoroase, pentru că
recunosc, din nou, lucruri pe care le-am scris şi eu în romanele mele, în
special în Vertiges (un roman amplu).
E vorba de un soi de imposibilitate de a ajunge la o poveste de iubire
reciprocă: eşti mereu îndrăgostit de cineva care nu e îndrăgostit de tine; în
cuplu există mereu cineva care iubeşte şi celălalt care se lasă iubit – nu mai
ştiu cine a spus asta (surîde). Adesea,
acest lucru este distructiv pentru cei doi, e ca un proces de demolare care acţionează,
în fond, în ambele sensuri (cu atît mai mult cu cît poate reprezenta cîmpul de
exercitare a tuturor perversiunilor posibile în relaţia amoroasă). Sebastian e
mereu îndrăgostit de femeia care nu e îndrăgostită de el, în timp ce atîtea alte
femei, în jurul său, sînt îndrăgostite de el. Eroina mea e, în mod subtil, una
dintre aceste femei.
Cum v-aţi documentat pentru
carte?
Am citit mult pe această temă, am venit şi în România. Acum vreau să scriu
partea a doua a romanului, care se va petrece în perioada comunistă (cei
patruzeci de ani; va fi vorba despre descendentele Eugeniei). În acest sejur de
documentare în care mă aflu acum, m-am întîlnit la Bucureşti cu Gabriela
Adameşteanu, una dintre marile scriitoare române cunoscute în Franţa, şi –
cîteva dimineţi la rînd – cu profesorul, istoricul şi teoreticianul literar
Paul Cornea, care mi s-a părut un om extraordinar!
Trebuie să vă spun că am vizitat închisorile comuniste: Memorialul de la
Sighet, Piteşti, Canalul. La Piteşti nu se mai păstrează aproape nimic din
teribila închisoare, iar dacă nu ar fi existat Memorialul de la Sighet (fondat de
Ana Blandiana), probabil că memoria acestor atrocităţi şi a epocii s-ar fi
şters... Literatura are şi acest rol, de a păstra memoria, şi de a depune
mărturie, sperînd că lucrurile nu se vor întoarce în istorie. Cititorii mei din
Franţa mi-au spus că nu ştiau că a existat un pogrom la Iaşi, în România, şi,
în genere, că nu ştiau despre evenimentele de care vorbesc...
L-aţi readus pe Sebastian în
actualitate – care e receptarea lui în Franţa?
Sebastian nu e cunoscut deloc în Franţa, din păcate, Jurnalul lui (publicat la Stock) nu s-a vîndut (cu atît mai puţin
celelalte scrieri). Pe Malaparte, care e şi el personaj, cititorii îl cunoşteau
ceva mai bine. Sper ca romanul meu, Eugenia
– care se bucură de o bună receptare în Franţa – să-l facă mai cunoscut
publicului francez (i-am şi scris, de altfel, editorului său, spunîndu-i că
romanul meu îl are ca personaj pe Sebastian). Jurnalul ar merita şi o reeditare, dar – neapărat – cu note
explicative, care să ofere detalii despre istoria României.
Interviu apărut în Observator cultural