La final de an - o cronică la "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii"

Un amplu studiu monografic al prozei lui Mircea Nedelciu

                                Iulia Dondorici

                  

Privind retrospectiv nu numai debuturile, ci și, în general, volumele generației de critici tineri mai mult sau mai puțin impuși în ultimii ani, ceea ce atrage imediat atenția – remarca, de curînd, Cosmin Borza, într-un articol din revista Cultura – este, pe de o parte, diversitatea tematică abordată (de la literatura feminină interbelică la proza anilor ’80, de la tratarea corporalității în literatură la monografii ale celor mai importanți critici interbelici – și lista ar putea continua), pe de alta, diversitatea metodologică, de strategii și grile interpretative aplicate – fondate pe teorii din studiile culturale, sociologie, noul istorism, estetica receptării, naratologie, istoria mentalităților ș.a.m.d. Dacă criticul amintit vedea această configurație a „noii critici“ mai degrabă în sens critic – căci eclectic, în lipsa unei coagulări identitare de grup –, eu aș aprecia această diversitate ca binevenită, aducînd un aer proaspăt într-o instituție precum cea a criticii auto­h­to­ne, care, cu puține excepții postdecembriste venite dinspre generația ’80 (Gheorghe Crăciun, Carmen Mușat, Ion Bogdan Lefter și alți cîțiva), se hrănește, în continuare, din teoriile și metodele criticilor români din interbelic, în cel mai bun caz, al celor din anii ’60-’80. Dacă diversitatea este chiar semnul distinctiv al tinerei generații de critici literari, mai problematică este originalitatea și deschiderea spre actualitate a metodelor și instrumentelor de lucru. Acestea din urmă rămîn mai degrabă trăsături singulare, dominantă în cîmpul nostru critic rămîne valoarea estetică, chiar atunci cînd inadecvarea la obiectul studiat este vizibilă cu ochiul liber (un exemplu este, aici, studiul Biancăi Burța-Cernat despre proza feminină interbelică) sau cînd se străbat drumuri critice deja bătute de nenumărate ori de-a lungul ultimelor decenii decembriste (Alex Goldiș, cu volumul de debut Critica în tranșee. De la realismul socialist la autonomia esteticului).

O excepție bine-venită de la această tendință este volumul de debut al Adinei Dinițoiu – la origine, teza de doctorat a autoarei –, apărut anul acesta la Editura Tracus Arte și intitulat Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții. Respingînd absolutizarea grilei estetice – fără a o ignora însă, în capitolele cu analize pe text ale prozei nedelciene – Adina Dinițoiu reușeș­te să prezinte, în ansamblul studiului ei, o ima­gine nuanțată și actuală a scriitorului optzecist, realizată cu ajutorul unui montaj inteligent de metode și strategii critice, pornind de la premisa că „astăzi – la început de mileniu trei –, cînd literatura se situează altfel în spațiul public și cultural, cînd pe lîngă valoarea estetică – atît de mult timp fetișizată –, ea își asumă din ce în ce mai mult o valoare de cunoaștere, proza lui Mircea Nedelciu este un document literar inestimabil – estetic, antropologic și uman – al anilor ´80, al ultimului deceniu comunist, un muzeu de imagini retro în mișcare, în care defilează cinematografic secvențele unui cotidian devenit deja istorie. În contextul (încă) actual al unei recuperări artistice (film, teatru, arte vizuale) a perioadei comuniste, proza lui Nedelciu este un loc – o sursă de imagini, de atmosferă, de oameni – peste care nu se poate trece“.

A doua caracteristică remarcabilă a acestui volum monografic al prozei lui Mircea Nedelciu este caracterul lui exhaustiv – cititorul are în față nu numai detaliate analize de text ale tuturor volumelor de proză ale lui Nedelciu – de la primul volum de proză scurtă pînă la romanul postum neterminat Zodia scafandrului –, ci, în premieră, și a articolelor scriitorului din presa postdecembristă. Aceeași exhaustivitate se regăsește și la nivelul receptării – astfel, lucrarea oferă o privire de ansamblu asupra tuturor aspectelor luate în discuție de-a lungul timpului în legătură cu opera lui Nedelciu – de la apariția primelor volume pînă în ultimii ani. Autoarea prezintă cu onestitate și distanță critică pozițiile exegetice referitoare la obiectul analizei ei, le relaționează nuanțat și le interpretează atît în contextul politico-istoric al apariției, cît și din perspectivă contemporană.

Primele patru capitole ale lucrării sînt mai degrabă de istorie literară, pornind de la înnoirile teoretice aduse, la apariția lor pe scena literară, de reprezentanții cei mai importanți ai generației ’80 și, în special, de Mircea Nedelciu. Platforma teoretică a lui Nedelciu este analizată atît în contextul discuțiilor teoretice din anii ’80 din România, cît și pornind de la analiza surselor (Tel Quel, Le Nouveau Roman), pentru a evidenția specificitatea scriitorului român, punctele în care acesta adaptează „la mediu“ teoriile stîngii franceze, precum și modul în care această poetică explicită se suprapune sau nu peste aceea implicită, peste textele de proză în desfășurarea lor cronologică. Schimbarea de paradigmă teoretică efectuată de optzeciști este discutată de autoare pornind de la sintagma de „nouă autenticitate“, analizînd modul în care proza nedelciană a transformat schema comunicațională a lui Jakobson. O temă importantă, în cadrul problemei receptării și a teoriilor lecturii, este relația cu cititorul – se știe că miza optzeciștilor a fost ceea ce ea nu­mește „educarea cititorului“, și cercetătoarea ține seama de această pretenție a scriitorului în propriile analize de text din capitolele următoare. Teza ei este formulată astfel: „Ceea ce frapează, dincolo de atenția specială acordată cititorului («ideal» sau «implicit») în textul său literar, respectiv teoretic, este racordarea acestui profil de cititor la realitatea socială contemporană: cu alte cuvinte, Nedelciu nu vrea să renoveze proza în abstract, realizabil în timpul ideal al lecturii, ci, din contră, cu mijloacele literaturii, el vrea să intervină în real, să remodeleze, prin intermediul habitudinilor de lectură, un om nou (care este, înainte de toate, un alt fel de cititor)“.

Capitolelor de istorie literară și culturală le urmează trei capitole de analiză aplicată pe textele scriitorului optzecist. Abordarea este una cronologică, dar analizele se grupează nu de puține ori, chiar păstrînd acest cadru formal, în jurul unor nuclee tematice și stilistice. Paginile poate cele mai interesante mi se par acelea care cuprind analiza identității – individuale și sociale – în comunism, pornind de la relația rural-urban („În orice caz, un ruralism constitutiv, rafinat de cultură, de practica literaturii, de strămutarea la oraș se regăsește la toți acești scriitori“), relația individ-grup-societate, așa cum se configurează ele în creația nedelciană. Și sub acest aspect, proza este văzută în contextul sociopolitic al epocii. Autoarea optează pentru conceptul de „rezonanță“ în sensul lui Greenblatt: „Rezonanța textelor lui Nedelciu […] se va măsura, așadar, prin recursul la context, la «forțele culturale» care determină textul și cărora le este expresia: cenzura ideologică, nevoia interioară de libertate și lupta prin text cu această cenzură, dublul limbaj, așadar, complicitatea cu cititorul și îndemnul la lectura activă, adică la rezistența la manipulare, prin deconspirarea convențiilor literare“. Teza de bază a analizei este formulată în felul următor: scriitorul Mircea Nedelciu „nu urmărește niciodată să transmită numai un «mesaj» estetic ori general-uman, ci și unul concret, social-politic“. Atît în contextul regimului comunist, cît și în cel postdecembrist, chiar dacă în moduri diferite, Mircea Nedelciu a susţinut implicarea activă a scriitorului în viaţa publică, dorind să transforme cititorul naiv într-unul avizat, transformare care ar fi trebuit să se efectueze prin intermediul tehnicilor de lectură. Astfel, Nedelciu a optat pentru o proză care să răpească falsul confort al cititorului, l-a condus permanent spre „lectura-întrebare“, superioară „lecturii-torpoare“.

Tocmai această permanentă raportare a textualismului, a tehnicilor literare, a pozițiilor teoretice la cadrul social politic al vremii, ca și raportarea la modele teoretice occidentale, plasarea operei lui Nedelciu nu numai într-un context literar, ci și într-unul cultural și intelectual mai larg sînt constante ale analizelor Adinei Dinițoiu și, poate, reușita ei cea mai importantă. 

Apărut în Observator cultural nr. 655/ 21.12.2012

"Crăciun parizian" de Mihail Sebastian

Un text absolut minunat al lui Mihail Sebastian, din 1931, despre Crăciunul său parizian. Atmosferă pariziană a anilor ’30 şi un narator frisonând la „gîndul de a pierde Parisul pentru totdeauna“. Şi o evocare memorabilă a lui Albert, patronul barului Aux trois colonnes, modelul real al personajului lui Marcel Proust, Albertine Simonet:

                    

Crăciun parizian

Mihail Sebastian

                                                                                       

Dacă vrei să-l petreci cu mine, cititorule, fii la 8 seara în Place de la Convention. Am acolo întîlnire cu Damien Laurique. Nu-l cunoşti. E un băiat de 24 de ani, înalt, urît, vînjos şi prost îmbrăcat. În al patrulea an de medicină, mi se pare. Ziua e şofeur, noaptea face amor. Cînd învaţă pentru examene nu ştiu. Ştiu numai că le trece. 

Într-o dimineaţă de octombrie 1930, a urcat grăbit scările odăii mele din rue de Vaugirard.

– Vrei să faci un tur la Bois?

– Cu ce?

– Cu maşina mea. Un Talbot.

– Glumeşti.

– Nu.

A deschis fereastra şi mi-a arătat în colţ, lîngă Café du petit globe, o limuzină.

– Ce-i asta, Damien ?

– Suzanne Vilaut. 33 de ani. Văduvă. Moaşe în al V-lea arondisment. 18 rue Linne. Cunoscută acum două săptămîni, pe peronul metroului la Denfert-Rochereau. Trei nopţi de amor. Pe urmă un rendez-vous la care n-am venit pentru că eram răcit, altul pe care l-am pierdut fiindcă aveam curs. O scrisoare disperată. O scenă de un ceas. Şi maşina. Cumpărată pe numele meu, după cum arată această factură. Et voilà!

Acesta e Damien Laurique. Cititorule, nu vei spune că nu te-am prevenit. Dacă nu te sperie tovărăşia lui, sîntem înţeleşi. Astă-seară la 8.

Pînă atunci, eu am să fac o plimbare lungă şi domoală, de-a lungul bulevardelor. Îmi place lumea asta care aleargă de la un magazin la altul cu pachetele albe în mînă, vitrinele somptuoase de pe lîngă Operă, publicul care face coadă în faţa cinematografului Paramount, automobilele care astăzi mai mult decît în altă zi se „embouteillează“ şi, în fine, mesele cu mărunţişuri ale cameloţilor, înşiraţi pe marginea trotuarelor, de la Madeleine la Saint-Denis. Să-l ascultăm pe ăsta, bunăoară, care vinde piepţeni higienici:

„Doamnelor şi domnilor, nu sînt nici doctor, nici profesor – departe de a fi – dar pentru a prezenta evidenţa, mă întreb dacă trebuie să ai altă competenţă decît a doi ochi buni. Dacă vă spun că acest obiect, pe care îl ţin între degetul meu arătător şi degetul meu gros, este un pieptene, oricît aţi fi de sceptici, veţi trebui să recunoaşteţi că fac o afirmaţie incontestabilă. Dar dacă adaog că acest pieptene nu e un simplu pieptene, ci anume un pieptene higienic, veţi fi îndreptăţiţi să-mi cereţi explicaţii. Ei bine…“.

Doi paşi mai departe, un camelot vinde un aparat pentru păstrarea dungii la pantaloni şi în discursul de introducere îl citează pe Montaigne. Peste drum, un săpun miraculos pentru scoaterea petelor de cerneală. La o altă masă, un sistem nou de butoni de manşetă. Numărul miracolelor creşte cu fiecare pas. Dacă n-ai cumpărat trei obiecte măcar din toate cîte ai întîlnit înseamnă că n-ai ima­ginaţie. (Sau poate n-ai bani. Ştii, între noi, nu trebuie să te jenezi. Eu, de pildă, n-am.)

Mă opresc jumătate de ceas, în colţ la Richelieu-Drouot, la Café du Bresil. E locul pe care îl visez noaptea, cînd gîndul de a pierde Parisul pentru totdeauna mă cutremură. Aici se bifurcă bulevardul Poissonnière (Poisson­nière să fie?) în două: bulevardul Haussmann la stînga, des Italiens la dreapta. Pe fereastra mare a cafenelei, de la mesele mici şi albe de metal dinăuntru, primesc ca pe o defilare salutul sărbătoresc al străzilor. Este, lîngă mine, o fată îmbrăcată modest, drăguţă, surîzătoare, şi care mă aşteaptă poate pe mine – pe mine sau pe dumneata, nu se ştie bine –, pe întîiul bărbat în orice caz, care va şti să-i spună o vorbă amabilă. Cine ştie dacă nu e ea prietena pasionată şi burgheză, care îţi trebuie în acest anotimp?

Dar să fiu rezonabil. Mă aşteaptă Damien Laurique.

Îl găsim rezemat de automobil, cu pipa în gură, cu mîinile în buzunare, discutînd cu o fată pe care a oprit-o probabil din drum, ca să-i treacă de urît. Ne-a văzut. Se aşază liniştit la volan, ne face semn să luăm loc şi porneşte.

– Bonsoir, la petite!

Nu se mai uită îndărăt. Ne oprim departe, sus, într-o curte pe rue Alésia, unde locuieşte prietenul nostru Lucien Routaud, pictor tînăr, singurul căruia mă codesc să-i tipăresc aici numele lui adevărat, fiindcă ştiu că va fi, fără îndoială, într-o zi, celebru. Deocamdată, ţine cu chirie într-o curte imensă de faubourg, într-o clădire leproasă, cu o intrare obscenă, la etajul trei, o enormă mansardă, care-i serveşte de atelier, dormitor, sufragerie şi – pentru astă-seară – sală de bal. La el serbăm reveillonul (dar am uitat să-ţi spun că reveillon se chiamă la Paris noaptea asta dintre 24 şi 25 decembrie – nu ca la noi noaptea Anului Nou – la nuit de Saint Sylvestre aceea, sărbătoare mai puţin însemnată).

În mansarda lui Lucien e multă lume. N-am să ţi-i prezint pe toţi. Te las să te descurci singur. De-ajuns să afli că femeia foarte brună şi foarte frumoasă din colţ este o argentiniană, pe care a „făcut-o“ Antoine Loiseau acum vreo trei ani şi care, de atunci, plăteşte toate chefurile – nu pentru Antoine, de care s-a săturat, dar pentru Maurice Verdier, cu care ar vrea să se culce şi cu care n-are să se culce niciodată, pentru că el e pederast şi nimic altceva. Un „tip“ şi Maurice Verdier ăsta. Catolic, camelot al regelui, poet, farceur; are viziuni mistice şi, din cînd în cînd, cam la vreo trei luni o dată, face o excrocherie, din plictiseală. Ceea ce, te asigur, poate fi o meserie.

Pe ceilalţi, femei şi bărbaţi, cunoaşte-i singur!

Eu am să mă ocup cu acest vin de Anjou, cel mai nuanţat pe care l-am băut vreodată; are trei gusturi, asemeni albastrului de lac alpin, care are trei tonuri sub fiecare bătaie de soare. Fonograful lui Lucien cîntă Ne dis rien, romanţă care nu ţi-o fi spunînd dumitale mare lucru, dar care mă emoţionează pe mine, ori de cîte ori o aud, pentru nu ştiu ce mister de amor vinovat, într-un ceas de beţie şi confesiuni.

Pe masă, stridii şi foie gras. Celelalte feluri de mîncare nu prezintă interes: aleg într-adins lucrurile de „culoare locală“, puţin pentru pitorescul poveştii, puţin pentru vanitatea mea de străin francizat. Te sfătuiesc să mănînci stridii cît mai multe, chiar dacă nu eşti obişnuit, căci altfel ai atrage atenţii bănuitoare şi s-ar putea să se afle că eşti „métèque“. Ceea ce e puţin neplăcut.

Dar vinul – le bon vin de France – a trecut peste această adunare jumătate mondenă, jumătate boemă. Atelierul lui Lucien nu mai e de recunoscut: se dansează, se angajează mici istorii de amor, se pun la cale – în colţuri – farse. Cineva cîntă un cîntec de sală de gardă, trivial şi inteligent, altul răspunde cu o romanţă la modă:

Le coeur d’une femme

Cause bien des drames...

Bruna argentiniană îl caută din ochi – doi ochi pe care şampania i-a făcut tragici – îl caută pe Maurice Verdier, care discută aprins cu Robert Joly, „amanta“ lui.

C’est l’heure où commencent des choses qu’on ne dit pas. Să plecăm. E după 1, două femei sînt bucuroase să se plimbe cu noi. Damien Laurique e dispus să ne conducă. Cu automobilul lui, facem exact şase minute pînă în rue de Gaîté (rue de la joie, spune André Salmon) şi de acolo, lăsînd maşina în stradă, vom porni pe jos să facem turul cîtorva baruri. Bunăoară ăsta – Maldoror – boată abia deschisă, care va trăi două săptămîni şi se va închide pe urmă, fiindcă barurile autentice sînt ca florile autentice: mor.

Pereţii sînt acoperiţi cu plăci de tablă subţire, albă, strălucind cu efecte de mătase, cînd luminile se sting pentru tango. Curioasă culoare metalică, ce vibrează parcă la sunetul tărăgănat al acordeonului. Femeia care dansează cu tine te întreabă să-i spui numele tău mic: semn că vrea să te iubească şi că e tristă. Pe mesele scunde din jur, paharele cu cock­tail au lumini interioare de piatră scumpă. Dacă în primele cinci minute de la intrare, nu-ţi aminteşti că dumneata eşti un domn inteligent şi cu spirit critic, rişti să iei vraja în serios. Mai tîrziu, va fi prea tîrziu.

E mai prudent să ne ducem. Deschizi uşa altui bar, vezi o femeie frumoasă la o masă şi ai vrea să ştii de ce asculţi cîntecul negrului de la jazz, păstrezi în mînă paharul cu liqueur pe care l-ai cerut, îl priveşti cum îşi schimbă focurile sub bătaia reflectoarelor turnante, întrezăreşti departe, la o altă masă, o figură cunoscută, ai vrea să te ridici, renunţi pe urmă, fiindcă ţi-e lene şi pentru că ţi-e teamă să te angajezi pentru restul nopţii.

Restul nopţii? E trei trecute. Dacă ţii să mai prinzi un moment bun în rue de Lappe, să mergem. Şi pe urmă ai băgat de seamă că Damien a schimbat două irevocabile priviri cu femeia din dreapta? Peste două minute nu-l vom mai putea urni din loc.

Am pornit-o. Spre Piaţa Bastiliei. Vîntul pe care-l auzi izbind în ferestrele portierelor, cursa asta de-a lungul Senei, trecerea vijelioasă pe podul Austerlitz.

Nu e bine să-ţi opreşti automobilul în rue de Lappe. E o provocare. Îl lăsăm lîngă staţia de metro şi o luăm pe jos spre rue de Lappe. Strada pederaştilor, gosselor, femeilor pierdute şi apaşilor. Oarecare mondenitate subliniată, departe de a-i lua locul farmecului, îi adaugă nu ştiu ce aer factice de irealitate şi teatru coborît în viaţă.

De-a lungul străzii vreo zece baruri, care se cheamă cu o vorbă intraductibilă „babs-musettes“. Să trecem pe lîngă cel dintîi (Bouscabal) prea elegant şi burghezit, populat cu mame oneste şi fete de măritat. Şi îna­inte de a ne opri la barul meu preferat – bar Noygues –, să te duc la capătul uliţei, într-o cîrciumă infectă şi amuzantă, care se cheamă Aux trois colonnes şi care are oarecare celebritate literară. Pentru că patronul locului este... cum să-ţi spun eu ca să nu te superi?

Ai auzit dumneata de Marcel Proust? Ai citit À la recherche du temps perdu? Îţi aminteşti de Albertine Simonet, admirabila fecioară de pe malul înserat de la Balbec? Ei bine, această Albertine se chema în realitate Albert. Astăzi, omul care a fost subiectul acestei geniale substituiri este stăpînul barului Aux trois colonnes. Priveşte! E domnul cărunt rezemat de speteaza scaunului din dreapta. Cînd întoarce capul, din profil, recunoşti urmele unei mari frumuseţi apuse. Altfel, e un om în vîrstă, puţin obez, cu un surîs „făcut“ şi cu ceva decorativ în gest, care indică pederastia şi amintirile literare.

Dar eu n-am venit să-ţi prezint dumitale curiozităţi istorice. Să ne întoarcem la barul Noygues, unde este acordeonul cel mai muzical din cîte ştiu. Ascultă-l de aici şi spu­ne-mi dacă sunetul ăsta ameţit, tărăgănat, placid, dar cu tresăriri brutale, nu e mai tare decît alcoolurile băute astă-seară şi nu te îmbată brusc ca o plantă cu otrăvuri ascunse.

Barul Noygues! Dansatorii entuziaşti şi obosiţi, fetele care n-au bani de consumaţie şi stau lipite de pereţi ca să privească, marinarii efebi, englezii în smoking, patronul care suspendă dansul la jumătate şi strînge taxa (Passons la monnaie!... La monnaie s’i’ou plaît! Passons la monnaie!), 25 de centime de pereche, 25 centime pentru care capeţi o fisă de cositor cu o inscripţie autentică – bon pour une danse –, menajurile care se fac şi se desfac înaintea ochilor tăi, prieteniile care se leagă peste un pahar de menthe verte...

Barul Noygues! Rău am făcut că te-am adus aici, pentru că nu înţelegi nimic, pentru că te simţi insultat, pentru că eşti un băiat bine crescut şi habar n-ai de ce fata de lîngă dumneata, cu ochii înlăcrimaţi şi pe jumătate închişi, cîntă cu un glas fals şi sincer:

Je suis née dans le faubourg Saint-Denis

Et je suis restée une gosse de Paris...

Uneori, un flic – sergent de stradă impunător şi sceptic de altminteri – îşi arată la fereastră chipul. El ştie bine că un ceas mai tîrziu, pe la şase dimineaţa, s-ar putea să fie pe aici o istorie cu pumnale şi sînge. O aşteaptă. Dar noi, nu din prudenţă, ci din nerăbdarea de a schimba decorul, ne întoarcem la Mont­par­nasse, unde luminile cafenelelor mari – Rotonda, Domul, Selectul şi Cupola – fac de la depărtare o imagine incandescentă de cinematograf.

Va fi greu să găsim un loc în sala aceasta vastă a Cupolei. Opreşte-te un moment în prag. Aruncă-ţi privirea în cerc: unde ai mai văzut vreodată un asemănător tablou de culoarea, mişcarea şi diversitatea ăstuia ? Femei foarte elegante, domni în frac, boemi cu plete, chinezi, ananiţi, americani...Toţi oamenii ăştia au venit, după o noapte petrecută aiurea, să termine reveillonul aici, poate pentru că au nevoie de „soupe à l’oignon“ a Cupolei, dar mai ales pentru că le e necesară această ultimă beţie a luminii de noapte, pînă cînd cealaltă lumină, a zorilor, se va zări murdară, îngheţată şi ostilă, dincolo de fereastră.

Recunoşti la mese diferite cîteva figuri, pe care îţi aminteşti a le fi văzut la începutul nopţii la Lucien Routaud. A trecut atîta timp de atunci! Cîteva zile parcă. Fiecare şi-a trăit noaptea asta cum a vrut, unii ca pe un spectacol, alţii ca pe o nebunie. C’est comme ça que nous sommes, ar spune Lucien în deliciosul lui accent tuluzan, apăsînd silabele mute de la sfîrşitul cuvintelor.

Dar Damien Laurique unde a dispărut? Era acum o clipă aici. Intrase cu noi. L-am văzut eu. Nu mai este. Nici automobilul pe care îl oprise lîngă trotuar, înaintea uşii de la intrare, nu mai este. O femeie. Sau numai capriciu. Are să-mi povestească el mîine. Dar oricum e păcat, fiindcă ţineam să ne ducă la Sacré-Coeur, sus, pe „butte“. Va trebui să luăm metroul, primul metrou de la 6,1/2 şi să coborîm departe la staţia Abesse. Dumneata, dacă eşti obosit sau dacă vrei să te refaci, du-te la hale să bei o ceaşcă cu viandox. Aşa se obişnuieşte. Eu trebuie, însă, să mă opresc jumătate de ceas, sus, pe treptele bisericii Sacré-Coeur, catedrala albă care prezidează de acolo, de pe acel deal din Montmartre, tot Parisul. Dinăuntru se aude orga, care cîntă pentru şase cerşetori şi pentru Dumnezeu. Nu intru. Dar rămîn acolo, rezemat de coloană, mirat de singurătatea asta regăsită, simţindu-mă bine şi umilit în ploaia măruntă, cufundat într-o noapte care se termină, pe pragul zilei ce începe cu dunga vînătă care taie cerul departe, mai înaltă decît turnul Eiffel. Aşa. Liniştit.

Nu-mi plac deşteptările brusce.

(Cuvântul, vineri, 25 decembrie 1931)

Apărut în Observator cultural nr. 655/ 21.12.2012

Sărbători fericite şi vouă!

În redacţie, alături de o parte dintre colegi: Mihai Fulger, Mirela Vişan, Silvia Dumitrache, Alina Ciulacu

De weekend

Catherine Deneuve şi Serge Gainsbourg în filmul lui Claude Berri, Je vous aime (1980)  :)

Spaime şi narcisisme

Cunoscutul poet bistriţean Dan Coman (n. 1975) a publicat în 2012, la Editura Charmides, ERG, un frumos volum (inclusiv grafic) de poezie, care antologhează poeme mai vechi ale sale, şi dintre cele mai bune. Dan Coman este autorul volumelor de poezie anul cârtiţei galbene, 2003, ghinga, 2005, Dicţionarul Mara (ghidul tatălui: 0-2 ani), 2009, al romanului Irezistibil (2010) şi al „pseudomonografiei” (cum scrie pe coperta a doua) Parohia (2012).

Poet de factură (neo)expresionistă, Dan Coman adună în ERG (despre care nu aflăm, totuşi, ce înseamnă, deşi motto-ul cărţii: „ce înseamnă ERG?” trimite la romanul Irezistibil, pag. 169) poeme dominate de figuri ambigue, amorfe, „cârtiţa galbenă” şi mai ales „ghinga”, cea din urmă un soi de „personaj” cunoscut al său, o figură feminină, aş zice totemică, nelipsită de o latură ameninţătoare, înspăimântătoare: „cât mai puţin despre moarte. despre viaţa dintre braţele ei. şi nimic/ nici un cuvânt care să o trezească pe ghinga/ şi să-i îndepărteze mirosul./ văd rareori iar când văd patruzeci de zile/ după aceea mi-e tot mai ruşine./ am rezistat tuturor spaimelor dar în faţa mea/ încă mi se înmoaie picioarele” (poem). Sau: „tot ce a luminat până acum a luminat pentru umbra mea./ stau în bucătărie şi îmi pregătesc o cafea cu mişcări/ care aparţineau altădată unei femei./ îmi adulmec spaimele până la capăt. iată:/ deasupra apei clocotite o pojghiţă de gheaţă de la respiraţia mea.// treizeci de ani am deprins nemişcarea./ treizeci de ani şi-a aruncat ghinga umerii asupra mea” (umbra).

Ce e interesant este faptul că spaima aceasta feminină care poartă numele „ghinga” – în alte poeme mai apare o ipostază feminină a ei, „o femeie înaltă” – pare a veni şi a nu veni, de fapt, din exterior, ca o formă de agresiune asupra propriului „corp” (corpul dezmembrat, dezintegrat, privit din afară – altă imagine recurentă a poemelor), ci pare a fi, în acelaşi timp, din interior, un interior-exterior feminin-masculin. Cu – aşa cum se spune în poemul citat mai sus – „mişcări care aparţineau altădată unei femei”. De altfel, spaima aceasta să-i spunem existenţială, care mizează pe ambiguitatea masculin-feminin, evoluează, în poeme mai târzii, către un narcisism auctorial corectat de o anumită ironie, pe alocuri sarcastică.

Acest narcisism (sarcastic) atinge un punct culminant, de pildă, într-un poem de dragoste, în care ceea ce Dan Coman numeşte „dragostea mea pentru mine” (vezi şi poemul omonim) e figurată tot masculin-feminin, ca un act de dragoste al poetului asupra propriului său corp, asupra căruia se apleacă precum un bărbat asupra unei femei: „cu adevărat: niciodată n-am încetat să-/ mi vorbesc altfel decât unei femei/ dar astăzi neruşinarea a depăşit orice închipuire./ astăzi când tocmai reuşisem să-mi adorm trupul/ iar tensiunea dintre mine şi el aproape că se risipise./ numai că nimic nu a fost mai puternic şi nimic nu m-a putut opri:/ m-am ridicat în toată splendoarea mea deasupra trupului meu/ şi l-am ţintuit între perne/ şi întocmai ca unei femei i-au fost de-ajuns/ câteva mişcări puternice şi pline de precizie/ pentru ca strigătele lui înfundate să-mi acopere strigătele”.

Într-adevăr, toate poemele de dragoste din volum sunt autocentrate, în ciuda prezenţelor feminine (precum teodora sau „femeia înaltă”), prezenţe dacă nu marginale, atunci asimilate cumva propriului trup auctorial.

Vorbeam de imaginea recurentă a corpului dezintegrat şi de dedublare, de privirea din exterior. Iată o secvenţă din poemul duminica: „îmi măsor înălţimea. mă cântăresc trecându-/ mă dintr-o mână într-alta. sunt bine./ sunt proaspăt. mai şiret ca oricând mă admir cu coada ochiului./ pe furiş îmi plesnesc gambele şi înaintez. iar duminica/ duminica din ambele părţi rinichii îmi/ lovesc inima şi mă entuziasmează./ s-a făcut deja dimineaţă şi eu abia mă/ ridic din pat ţinându-mă de păr./ cu mâna dreaptă îmi mişc picioarele şi/ înaintez. nici nu ating pământul./ soarele nu-mi izbeşte fruntea dar ca întotdeauna/ luminez singur de jur împrejur. (...)/ deschid gura şi alunec cu totul în afara ei/ ca un miros acru dintre buzele unui necunoscut”.

Aş vrea să spun, la final, că poemele cele mai bune sunt cele în care se păstrează o anume violenţă – (neo)expresionistă – a imaginilor viscerale, a dezintegrării corpului, în care se întreţine acea spaimă cu chip feminin, iar nu cele în care intervin autoironia şi narcisismul cu tentă sarcastică.

Apărut în România literară, decembrie 2012

FILB 2012 - o ediţie minunată

 

FILB, ediţia a V-a a fost, în ce mă priveşte, cea mai bună de pînă acum, semn că festivalul creşte pe an ce trece (plus că, începînd cu acest an, FILB se desfăşoară şi la Timişoara). E un festival care vine să umple un gol destul de serios în peisajul nostru cultural – acela al dialogului cultural cu autorii străini, vestici, central-europeni şi estici (chiar şi de dincolo de Europa, dacă ţinem cont de faptul că doi dintre invitaţii de anul acesta, poeţii Daniel Boyacioglu şi Kei Miller au origini siriene, respectiv jamaicane). Iar tot de anul acesta, FILB a inaugurat şi o a patra seară dedicată poeziei internaţionale.

Mi-au plăcut în mod special – dintre cele patru seri – cea dintîi şi cea de-a patra, nu numai pentru calitatea invitaţilor (toţi sînt de bună calitate), dar mai ales pentru spectacolul pe care l-au desfăşurat pe scenă şi pentru atmosfera pe care au ştiut să o creeze în raport cu publicul din sală. În prima seară invitaţi au fost doi scriitori britanici extraordinari, Jonathan Coe şi Will Self (de aceeaşi vîrstă, 51 de ani), care sînt şi foarte buni prieteni şi care au făcut pe scenă un spectacol impresionant prin umor (în special Will Self, în tinereţe performer de stand-up comedy) cultură literară şi – ceea ce am apreciat în mod particular – prin firescul şi eleganţa cu care şi-au dezvăluit (o parte din) intimitatea lor de oameni şi de scriitori. În seara a patra, cu excepţia mai puţin fericită a lui Mircea Dinescu, am avut ocazia să ascult poezie extraordinară: jamaicanul Kei Miller (care predă creative writing la Universitatea din Glasgow, şi pe care l-am ascultat pe Skipe, pentru că avionul lui n-a putut decola din pricina vremii), suedezul Daniel Boyacioglu (fost rapper), poetul englez de origine maghiară George Szirtes (dar şi poetul Marius Chivu, care nu era iniţial în programul serii).

Cum ziceam, FILB dă ocazia scriitorilor şi celor care activează în zona culturală românească să dialogheze cu autori străini, să vadă cum gîndesc şi cum scriu oamenii prin alte părţi ale lumii, în condiţiile în care există (încă) la noi mania de a ne fixa strict pe literatura autohtonă şi de a fi reticenţi sau de-a dreptul impermeabili la schimbul cultural. Şi – ceea ce este cel mai preţios – prilejuieşte, iată, întîlniri umane ieşite din comun.

Apare în Dilema Veche de mâine, joi, 13 decembrie 2012

Pe Bookaholic puteţi citi relatarea fiecărei seri FILB - la cald -, seri relatate în alternanţă cu Silvia Dumitrache. Iată şi linkurile:

http://bookaholic.ro/filb-ziua-1-umor-negru-britanic-cu-jonathan-coe-si-will-self.html

http://bookaholic.ro/filb-ziua-2-despre-scrisul-ca-obsesie-cu-goce-smilevski-filip-florian-si-lucian-dan-teodorovici.html

http://bookaholic.ro/filb-ziua-3-despre-ambiguitatea-confesiune-fictiune-in-literatura-cu-andrew-cowan-papp-sandor-zsigmond-matyas-dunajcsik-si-mihai-mateiu.html

http://bookaholic.ro/ultima-zi-de-filb-pe-ritmuri-de-poezie-si-hip-hop.html

http://www.filb.ro/

De weekend

Copenhagen by night via Sandra Hoj

Mie imaginile astea îmi amintesc de luminescenţa învăluitoare a nopţilor din My Blueberry Nights al lui Wong Kar Wai:

Comedia melancolică a ficţiunii

Debutat cu poeme în Tablou de familie (1995), reluate apoi în volumele Bucla (1999) şi Centrifuga (2005), şi autor al unui prim roman, Cum mi-am petrecut vacan­ţa de vară (2004, reeditat 2007, 2011), scris în stilul ironic-asumat al compunerii şcolare, T.O. Bobe a publicat în 2011 un alt volum, Contorsionista, de proză scurtă de data aceasta. Format la Cenaclul Litere (condus, la sfîrşitul anilor ’90, de Mircea Cărtărescu), T.O. Bobe – alături de Ana-Maria Sandu, Cecilia Ştefănescu, Angelo Mitchievici (foştii săi colegi de cenaclu) – e din categoria autorilor de proză estetizantă, arborescentă, cu accente poetice, o proză modulară, fantasmatică, ce virează în permanenţă spre imaginar.

Cu fraze ample ca ale sud-americanilor – desfăşurate adesea preţ de o pagină de carte –, cu preponderenţa substantivelor şi a adjectivelor (cum făcea, în anii ’80, şi Gheorghe Crăciun), lăsînd în suspans naraţiunea prin omisiuni şi elipse verbale, povestirile lui T.O. Bobe se încheagă din atmosfera învăluitoare, hipnotică, din aglomerări de detalii şi descripţii infinitezimale, din glisări permanente între nivelurile temporale (într-un du-te-vino trecut-prezent-viitor), adică au, aşa cum spunea titlul unei cărţi a sa, forma unei bucle, în vreme ce tipul de percepţie al celui care le construieşte e mai degrabă acela al unui poet, dar şi al unui regizor de film – accent pe detalii, pe secvenţe, pe unghiuri, pe lumină.

În volumul Contorsionista, dincolo de latura estetizantă şi formalistă pe care deja i le cunoşteam, T.O. Bobe e un autor pe deplin postmodern, în modul ironic, metatextual în care abordează, reciclează, rescrie teme şi stiluri literare. Nimic nu e inocent, totul e dublu, totul se curbează în pliuri care trimit ironic la diverse motive şi stiluri culturale. Pe de altă parte, riscul acestui tip de scriitură ţine tocmai de virtuozitatea formală, care, la limită, poate ajunge un mecanism în sine, ce se învîrte în gol (şi riscul acesta apare în proze precum aceea omonimă, Contorsionista, în Nemuritorul sau în Tandreţea felinelor mici).

Însă, dincolo de riscuri, există în carte pagini de mare splendoare, în care scriitura arborescentă, pluristratificată, hipnotică te cucereşte. Ele sînt mai ales paginile din Cum am întemeiat Montrealul – pentru mine proza cea mai bună a cărţii, o mică bijuterie; la ea mă voi şi referi mai jos. Alături de această proză aş mai adăuga încă una – cum deja au făcut-o şi alţi critici – Bună dimineaţa, cimpanzeeo (aceasta ceva mai jucată, mai alintată şi lungită, poate, prea mult). Cele două texte dau măsura valorică a Contorsionistei, o carte inegală, de altfel îndelung cizelată şi rescrisă, aşa cum mărturiseşte T.O. Bobe pe coperta a patra.

Cum am întemeiat Montrealul este o proză situată, aş zice, sub zodia ironiei, dar şi a melancoliei postmoderne, în care registrele de limbaj şi nivelurile temporale se amestecă savuros, într-o comedie (melancolică) a ficţiunii.

Un narator, pare-se, de secol XVII, care aparţine unui grup de colonizatori francezi ai „lumii noi“ americane, scrie „istoria“ „despre istoria aşezării întemeiate de noi“ – Montrealul, pentru a cărui denumire, „Mont Real, în cinstea celor ce ochii le văd, ori Mont Royal, spre închinăciune mai-marelui nostru“ membrii grupului se tot dispută –, dar povestea se organizează, de fapt, în jurul unui personaj, Jumanji. E vorba de un personaj amnezic (care nu-şi cunoaşte numele, botezat astfel de colonizatorii creştini fiindcă fusese găsit, naufragiat, la jumătatea distanţei dintre noapte şi zi), ce pare a veni, în fond, din altă epocă, fiindcă umorul povestirii de aici se trage, din contrastul între limbajul şi tipul de percepţie/ cunoaştere al naratorului şi cel al personajului (mai puţin limbajul, căci el nu se exprimă direct).

Proza e construită ritmic – frazarea e muzicală, scriitura amestecă limbajul învechit, tip roman de aventuri, cu intruziunile de replici postmoderne –, secvenţele narative sînt punctate de un pasaj-refren, pe care îl redau mai jos, şi care poate fi citit ca un fel de mise en abîme, de artă poetică a autorului, a tehnicii sale de lucru şi a viziunii pe care ea o face să iasă la suprafaţă: „Ceea ce este de neuitat trebuie amintit, iar ceea ce merită întunericul neaducerii aminte se cuvine a rămîne ne­scris, însă de unde vom şti dacă în amintire se cuvine a rămîne păstrat doar ceea ce sîntem siguri că am văzut cu lumina ochilor noştri şi ceea ce au văzut şi alţii, în alte timpuri, la rîndul lor, de unde vom şti dacă se cuvin a fi păstrate doar cele dovedite în şirul de mărgele al timpului a fi lucruri reale, repetîndu-se ele aidoma, mereu şi mereu, aşa cum în fiecare dimineaţă soarele răsare la răsărit şi în fiecare seară găinile se culcă atunci cînd apune? De unde vom şti dacă nu cumva tocmai acestea s-ar cuveni ascunse sub un obroc, căci lumea îndeobşte le cunoaşte prea bine, şi dacă cele ce ar merita a rămîne consemnate pe veci nu sînt, dimpotrivă, cele pe care întîiaşi dată le întîlnim şi din pricina asta nu sîntem siguri că ele apar aievea pe lume, socotindu-le doar născociri? [...] Ceea ce este de neuitat trebuie amintit, iar ceea ce merită întunericul neaducerii aminte se cuvine a rămîne nescris, însă de unde vom şti dacă nu cumva cele îndeobşte scufundate în adîncul uitării, cele ce poate că numai o singură dată izbucnesc într-o sclipire de o clipită la suprafaţă, oglindindu-i acesteia minciuna repetată la nesfîrşit, dacă nu cumva tocmai acestea nu sînt sîmburele adevărului cel mai adevărat şi dacă nu cumva în lipsa lor s-ar cuveni să purcedem a răzui cu mare grijă, dar fără a pregeta, coaja celor ce ne învăluie în iluzii şi fals?“.

Tonul acesta melancolic-muzical face farmecul poveştii şi el se regăseşte în secvenţele, la fel de frumoase, ale descrierii „nălucii“ feminine cu „nădragi“ bărbăteşti, care-i fascinează, pe de o parte, pe colonizatori, iar pe de alta, pe indienii veniţi să-i ucidă, dar deturnaţi de apariţie şi împinşi de ea la sinucidere. Şi totul priveşte exact aceeaşi temă a iluziei, a ficţiunii, a „maiei“ care îi învăluie şi-i seduce atît pe unii, cît şi pe ceilalţi.

Fascinat, Jumanji – pentru care consemnează istoria naratorul, spre a-l ajuta să-şi reamintească numele – pleacă în urmărirea nălucii:

„Cu barba în vînt şi straiele fluturîndu-i în lături, ca o mare pasăre pe cale să se destrame, Jumanji a sărit atunci dintre fortificaţiile întărite după putinţa şi scurtul timp ce le-avusesem cu o zi înainte, s-a repezit spre ea, înnotînd cu hainele cenuşii prin aerul rece, jilav, în vreme ce sălbaticii încă mai murmurau ca o tubă înfundată în depărtări: «Koué!», «Koué!», «Koué!», «Koué!» [...] l-am primit cum parcă nu mai ajunge odată la ea, cum se îndreaptă spre şirurile hipnotizate de indieni, cum îi spulberă pe aceştia, năpustindu-se îna­inte, spre arătarea care îl aştepta, îl chema cu zîmbetul liniştit, dureros, de dinaintea marilor despărţiri. «Miraaa!» striga Jumanji în alergare spre ea, deasupra lui zburînd sălbaticii zvîrliţi [...] Căci, aşa cum am amintit, trupul ei nu era din carne, ci abur, căci prin ea se străvedea în hăţişurile din jur, aşa că bietul Jumanji încerca în zadar să apuce văzduhul, să îl cuprindă în braţe şi să îl dezmierde cu mîinile lui bătucite“. În numele acestei iluzii, al acestei hipnoze (ficţionale) cu formă feminină –, în descrierea căreia se citeşte (şi) intertextul eminescian al Mirei şi al frumoasei fără corp – Jumanji va şi muri, de altfel, înecat în ocean.

Mai adaug cîteva exemple pentru ilustrarea comicului lingvistic, ce contrapunctează lirismul melancolic al secvenţelor citate mai sus. Companionii naratorului se numesc aşa: căpetenia e Paul de Chomedey de Maison­neuve (blagoslovit mereu cu apoziţii de genul: „fie-i numele de rîsul curcilor“, „fie-i numele ars de secetă“ etc.), iar ceilalţi: Jagardel, Belforadel, Fortinbras, Guinon, Basil de Retrovinil ş.a.m.d. Făcînd un salt de limbaj (complice cu cititorul), căpetenia Paul li se adresează astfel: „Nu mai bolovăniţi ochii şi duceţi-vă după ăla să vedem ce moaş-sa pe gheaţă de demon a cărat după el pînă prin pustietăţile astea!“ (aluzie la Jumanji, hipnotizat de nălucă). În urma femeii cu trup de aer, Jumanji găseşte o serie de desene post­moderne, care capătă consistenţă din vălul iluziei: imagini cu oraşe moderne, cu oameni îmbrăcaţi ca în secolul al XX-lea sau imagini cu picioare de femeie („dar fără fustă şi chiar fără nădragi, de toată ocara“) încălţate în pantofi cu toc. Iar alături de desene, apar – pe spatele colilor – şi „versuri meşteşugite“, pe care naratorul şi Jumanji trebuie să le pună cap la cap, dînd la iveală povestea Susanei. Mă opresc aici cu exemplificările. Cum am întemeiat Montrealul e, indubitabil, o proză hipnotică, melancolic-ironică despre ficţiune (lanţuri ficţionale) şi iluzie artistică.

Aproape toate celelate proze – asupra cărora nu mă voi opri aici – sînt centrate tot pe figuri feminine, reale sau imaginare, prezenţe concrete sau evocate: în special Bună dimineaţa, cimpanzeeo, Cea mai frumoasă femeie din lume, Irina. I se duce un fir la ciorap (ceva mai mult realism, o aluzie la comunism, se întîlneşte în Răpirea din serai, o poveste de dragoste clandestină într-o încăpere de la ţară, cu carpetă kitsch pe perete). Sînt tinere femei adesea narcisiste, a căror cochetărie e uneori excesivă (cu toate accesoriile feminine de rigoare: parfumuri, ciorapi şi body-uri de mătase etc.), dar care, în general, se situează mai degrabă în cadrul unei sensibilităţi (neo)romantice decît în acela al unei senzualităţi propriu-zise.

 Apărut în Observator cultural nr. 653/ 07.12. 2012

Expo Ion Dumitriu

La Galeria Dialog s-a deschis pe 21 noiembrie o expoziţie dedicată pictorului Ion Dumitriu. Pictor "optzecist", prieten cu scriitorii optzecişti, atelierul lui din Piaţa Amzei - unde se întâlneau scriitori ai generaţiei (ştiu de la Gheorghe Crăciun că pictorul avea, pe vremea aia, o colecţie impresionantă de ceaiuri) e deja un reper de istorie literară a epocii. 

Ion Dumitriu a dispărut prematur, ca mulţi dintre prietenii săi care se adunau acolo la vorbă. E un pictor minunat, care se apropie cumva, cu mijloacele lui vizuale şi de tuşă, de universul tematic şi tehnic al lui Mircea Nedelciu sau Gheorghe Crăciun (împreună cu care făcea excursii de creaţie, vara, la Poiana Mărului) - un ruralism deconstruit şi intelectualizat. Merită revizitat şi redescoperit.

Preiau aici două fotografii via Gogea's Blog :

 

Atelierul din Piaţa Amzei

 

Ion Dumitriu, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun

Poezia „generaţiei în blugi” a anilor ’80

Alături de Aer cu diamante (antologie colectivă în care erau prezenţi Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Traian T. Coşovei şi Ion Stratan), volum-cult al optzecismului poetic, reeditat în 2010 la Editura Humanitas, volumul Cinci (1982) reprezintă cea de-a doua antologie reprezentativă a tinerilor – pe atunci – poeţi optzecişti, formaţi la celebrul Cenaclu de Luni condus de criticul Nicolae Manolescu.

Aşa cum îi spune numele, Cinci antologhează poeme aparţinînd a cinci autori: Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin şi Alexandru Muşina. Antologia aceasta a fost reeditată, la rândul ei, în 2011, la Editura Tracus Arte, şi tot în formatul ei original (ca şi Aer cu diamante), cu coperta şi ilustraţiile lui Tudor Jebeleanu şi prefaţa semnată de Nicolae Manolescu.

Cei cinci autori – cu excepţia extraordinarei poete care a fost Mariana Marin, dispărută prematur în 2003 – sunt astăzi nume cunoscute ale peisajului nostru literar, Romulus Bucur şi Alexandru Muşina, poeţi şi profesori universitari la Facultatea de Litere din Braşov (Alexandru Muşina – şi eseist şi prozator), Bogdan Ghiu, poet, eseist şi traducător din franceză, Ion Bogdan Lefter, critic literar şi profesor universitar la Filologia bucureşteană. În anii aceia ai tinereţii lor „furioase”, al tinereţii „în blugi” din cenuşiul comunism, poezia era modul lor de revoltă, de nonconformism, de evadare din realul sufocant şi de sincronizare cu literatura modernă europeană şi americană. Merită recitite aceste două antologii Aer cu diamante şi Cinci, pentru că ele condensează o parte din poezia de excepţie pe care au dat-o tinerii anilor ’80, ca pentru a proba ideea aceea că, în vremuri grele, se scrie adesea o literatură extraordinară.

În rândurile de mai jos – doar despre antologia Cinci. Romulus Bucur, „un timid, delicat şi sperios”, cum îl prezintă Nicolae Manolescu, în prefaţa lui alcătuită din portretele celor cinci poeţi ce frecventau cenaclul său, scrie, ca şi Alexandru Muşina, de altfel,  o poezie în acelaşi timp livrescă şi impregnată de cotidian şi biografic (anii ’80), ba chiar şi cu citarea numelor reale (tot pe model american): „proaspăt sosit în bucureşti/ în căminul 6 martie/ am fost întâmpinat/ de un vlăjgan dubios/ cu plete şi mustăţi/ ce mi s-a recomandat ion// (...) apoi a mai venit unul/ – mai târziu avea să ne spună/ că scrie cel mai mare roman/ al tuturor timpurilor –/ salut vere zise/ ocupând ultimul pat liber// să baţi la maşină cuvântul curaj/ pe masă să cazi doborât de efort/ şi vrafuri de cărţi să te-ngroape tăcut/ poemul să-l scoată în zori din morman// să ai şansa să auzi vocea egală îngheţată/ a lui T.S. ELIOT recitând Prufrock// să stai cu sandu muşina de vorbă/ despre toate acestea// să fii/ cuţit înfipt între noapte şi zi” (1 poem & ½).

Bogdan Ghiu şi Ion Bogdan Lefter scriu o poezie cerebrală, lingvistică, reflexivă. Şi totuşi, acest tip de poezie, în anii ’80, era şi ea, deseori, o replică dată realului, social-politicului, o revoltă şi un refugiu. Bogdan Ghiu: „Mă apăr de ceea ce/ mă înconjoară/ şi scriu un poem debil/ pe care îl părăsesc” (Poem); „Aş vrea să urlu/ şi/ să port un titlu” (Poem).

Iată şi câteva secvenţe din poemele de tinereţe ale criticului I.B. Lefter, poeme limpide, abstractizante, precum cristalele (aşa se şi numesc, de altfel): „Această clipă subţire,/ palpabilă/ (hienă şireată/ cu ochi de mărgea)”; sau: „Istoria trecu în vârful picioarelor/ şi adunarea întoarse capetele/ rămânând cu săgetarea/ unei păreri”.

Din Mariana Marin, această poetă extraordinară, probabil cea mai radicală şi mai etică a generaţiei sale, ale cărei texte vibrează de o tensiune la cote înalte, citez finalul puternic al poemului Pumaho: „Trebuie notat totul, spunea/ manşeta mea roasă de viaţă./ La întretăierea acestei lumi,/ cu imaginea sa despre sine,/ am privit realitatea în faţă./ Am fost la marginea mării să mă spăl./ Ochii mi s-au înnegrit înaintea plânsului./ Limba mi s-a înverzit înaintea ierbii./ Sfertul de secol a simţit mirosul prostiei/ şi într-un târziu, dexteritatea unui mecanism social/ mi-a căzut la picioare şi mi-a şoptit:/ – Trebuie notat totul,/ chiar dacă mă pocneşti,/ în această uriaşă măcelărie,/ unde mai crezi că te poţi salva./ printre hălci de ardei gras,/ unde ai visat şi ai scris,/ ca o manşetă roasă de viaţă,/ unde ai chicotit cu fusta-nstelată,/ când mirosurile se destind şi pe cer e numai fum...”.

Alexandru Muşina e prezent în antologie cu şapte „lecţii deschise ale profesorului de limba franceză A.M.”, poeme livresc-biografice care conţin experienţa profesorului navetist. Şi, alături de ele, se află celebrul şi amplul său poem BUDILA-EXPRESS, al navetei tânărului profesor de franceză către şcoala de la sat, evocând „călătoria” amplu, hiperbolic, precum altădată poeţii beatnici americani, şi cu aceeaşi revoltă în subsidiar: „Şi noi am călătorit cu Budila-Express,/ Şi noi am văzut feţele stoarse, ca nişte cârpe ajunse/ La gradul zero al folosirii, ale junelor navetiste,/ Şi noi am simţit fluidul neîncrederii oarbe/ Coborând ca acidul sulfuric în oase, şi noi am văzut/ Banchetele jumulite de vinilinul/ Din care aborigenii îşi fac portmonee, şi noi/ Am descoperit cultul secret/ Al stomacului, sexului şi capului aplecat, şi noi/ Am pătruns în catacombele realităţii,/ În subsolul paginii de ziar şi mai jos de subsol/ Acolo unde nu mai există decât/ Carnea şi timpul, senzorul obosit”.

Apărut pe Bookaholic

Plus o aniversare

Ia te uită, mi-am dat seama că şi blogul acesta aniversează 1 an acum în decembrie :) Anul trecut, pe 27 noiembrie, îmi lansam cartea la Gaudeamus. Şi pe la început de noiembrie mă întorceam de la bursa din Paris (şi minivizita la Berlin). Şi tot aşa... Dar cum fug de prea multe contabilizări, rememorări şi aniversări, eu zic să trecem peste :)

De weekend

Interviu cu Hugo Pradelle, jurnalist "La Quinzaine littéraire"

"Nu sîntem sclavi ai actualităţii literare" 

                           Interviu cu Hugo Pradelle, jurnalist la revista La Quinzaine littéraire

 Am avut ocazia, la Gaudeamus, să stau de vorbă cu tînărul jurnalist Hugo Pradelle, de la prestigioasa revistă La Quinzaine littéraire, fondată în 1966 de Maurice Nadeau (care crease iniţial, în 1953, o altă revistă importantă, Les Lettres nouvelles) şi a cărui personalitate (şi longevitate) continuă să marcheze, după o jumătate de secol, profilul revistei în care au semnat, încă de la început, nume celebre, precum Roland Barthes sau Jacques Derrida. La Quinzaine littéraire e o revistă complet independentă de lumea editorială, care apare în 10.000 de exemplare pe număr, care trăieşte din abonamente şi nu-şi plăteşte redactorii şi colaboratorii.

Aş vrea mai întîi să ne vorbeşti despre formaţia ta universitară şi despre cum ai ajuns să colaborezi la Quinzaine littéraire.

Am făcut studii de literatură comparată la Universitatea Paris VIII, o universitate alternativă, mulţi ani la rînd foarte marcată din punct de vedere politic; am ajuns acolo în vremea licenţei şi am început să pregătesc o lucrare de literatură comparată, sub îndrumarea lui Tiphaine Samoyault, un nume important în peisajul intelectual francez actual (a tradus, cu echipa ei, Ulise de Joyce), e specialistă în problemele legate de traducere, în particular. Am făcut, sub îndrumarea ei, o maîtrise şi un DEA.

Pe ce temă?

În jurul unor texte centrate pe imaginea sanatoriului. Un corpus de texte: Paul Gadenne, care nu e cunoscut în România, un scriitor din anii ’30-’40, mort în anii ’50, apoi Bruno Schultz, Blecher; şi alături de aceştia am lucrat mult pe texte de Thomas Mann, Thomas Bernhard. Ulterior, am început să mă interesez în mod special de Blecher şi de chestiunile legate de „irealitate“. Am strîns firele teoretice plecînd de la noţiunea de „irealitate“ de la Blecher şi am reconstruit corpusul de texte: Pessoa, Artaud, dar păstrînd o parte din textele de la început, texte din Kafka sau Bruno Schultz.

În Franţa, există un sistem de burse de excepţie pentru studenţii propuşi de profesorii lor, care-ţi asigură trei ani de salariu pentru realizarea tezei. Am obţinut aşa ceva. Dar cum eu nu aveam în plan o carieră universitară, în cercetarea mea nu am respectat anumite constrîngeri academice şi, într-un final, am decis că nu voi susţine această lucrare. Şi într-o zi, Tiphaine mi-a spus că Maurice Nadeau, de la Quinzaine littéraire, caută pe cineva care să se ocupe de o serie de texte dificile, contemporane, în cadrul revistei, pentru care membrii comitetului de redacţie nu au timp sau preocupări directe, şi că ea i-a vorbit de mine şi i-a propus ca eu să scriu un articol pe marginea unui text de Olivier Cadiot. Am scris articolul, Maurice l-a citit, l-a publicat, deşi, la momentul acela, nu i-a plăcut foarte mult. După care am scris un alt articol, la distanţă de o lună, despre o carte autobiografică a lui Christian Prigent – Maurice l-a publicat din nou, deşi nici de data asta nu i-a plăcut în mod special. Apoi mi-a încredinţat cartea unui autor care se numeşte Yannick Haenel, şi care apoi a scris o carte ce a avut succes, Jan Karski: în 2007, publicase o carte care se numea Cercle, şi care mie nu mi-a plăcut absolut deloc. Şi i-am spus lui Maurice că nu vreau să fac un articol negativ.

La Quinzaine se scriu şi articole negative?

Da, dar nu foarte des, şi în general se scriu articole negative despre chestiuni importante. Dau un exemplu: recent, în revistă, a fost un articol foarte negativ despre ultima carte a lui Tony Morrison, Home, o carte care a avut critici pozitive peste tot, în vreme ce americanistul de la Quinzaine a publicat un text negativ, în care a demontat cartea scriitoarei americane. Dar asta e pentru că e vorba de Tony Morrison şi e necesar să ai un punct de vedere asupra cărţii ei.

În ce mă priveşte, am scris totuşi articolul cu pricina, era pentru la rentrée, iar Maurice Nadeau m-a chemat la redacţie să stăm de vorbă. Aşa se face că ne-am întîlnit într-o miercuri după-masă: m-a întîmpinat un bărbat foarte în vîrstă, impresionant; am stat de vorbă despre mine, despre literatură, despre autorii care îmi plac. De fapt, era chiar ziua în care se reunea comitetul de literatură – căci la Quinzaine comitetul de literatură se reuneşte miercurea (în alternanţă cu comitetul de ştiinţe umane), la fiecare 15 zile. Oamenii începuseră să vină, iar Maurice m-a prezentat şi m-a invitat să mă aşez într-un colţ şi să asist la şedinţa de redacţie. La finalul şedinţei, mi-a spus: ne vedem deci peste 15 zile. Era în 2007: de atunci, am fost practic integrat comitetului de redacţie şi am venit la fiecare şedinţă. Cred că Maurice m-a plăcut şi avea nevoie, la vremea aceea, de o persoană tînără în redacţie.

Erai cel mai tînăr?

Da, eu şi Tiphaine, care are ceva mai mult de zece ani peste mine. Şi în felul acesta m-am regăsit în cercul acestor oameni pasionanţi, şi am început să fac diverse lucruri; la început mă ocupam mult de literatura franceză, apoi, într-o zi, a sosit la redacţie un volum gros de Roberto Bolano, 2666, şi, din întîmplare, Jacques Fressard, cel care se ocupa de literatură hispanică la revistă, era bolnav, şi mi s-a dat mie cartea la recenzat. Ca urmare, am făcut un articol amplu, care a atras atenţia cititorilor, iar Maurice şi-a adus aminte că eram, de fapt, comparatist, şi din momentul acela am început să mă ocup de spaţii culturale diferite, în general, de spaţii ale căror limbi le cunosc (spaniolă şi engleză). Pentru că la Quinzaine funcţionează acest principiu: fiecare vorbeşte despre ceea ce cunoaşte, este specialist în domeniu. Cînd Anne Sarraute, fiica lui Nathalie Sarraute, a decedat, eu şi Tiphaine am început să ne ocupăm de împărţirea cărţilor care soseau la redacţie pentru a fi recenzate.

Vă sosesc multe cărţi la redacţie? În ce ritm?

Da, toate cărţile ajung la redacţie, mai puţin, poate, cele de la edituri obscure. Şi da, în Franţa e un ritm de publicare foarte susţinut, aşa încît, practic, la fiecare 15 zile sosesc cărţi noi. Un editor mare precum Gallimard publică pe trimestru 30-40 de cărţi, de pildă. Oamenii îşi aleg cărţile în funcţie de interesele, de preocupările lor, după care sînt complet liberi să scrie ce şi cum doresc. Pe de altă parte, pe lîngă comitetul de redacţie, avem şi colaboratori externi, care sînt convocaţi, de pildă, atunci cînd cei din redacţie nu au competenţele necesare pentru a recenza o anume carte (de pildă, o carte din literatura greacă etc.). Dacă e nevoie să se scrie despre o carte de literatură germană, atunci facem apel la un specialist de literatură germană. Pe literatură anglo-saxonă, avem, de exemplu, doi specialişti, un specialist pe literatură irlandeză, unul pe literatură britanică de secol XIX etc., de regulă universitari. Pentru recenzarea cărţilor sînt convocate competenţele fiecărui membru al comitetului, pentru a fi acoperite diverse spaţii culturale, european, asiatic, american etc. Eu mă ocup de literatură hispanică, americană, din cînd în cînd de cîte un autor sloven, dar şi de Günter Grass, de pildă, un scriitor pe care-l cunosc foarte bine.

Şi nimeni nu e plătit pentru colaborările sale.

Nu, nimeni. Singurele persoane care sînt plătite sînt secretara şi secretarul de redacţie, dar acesta din urmă cu jumătate de normă.

Ai o pagină, o rubrică a ta?

Nu, dar în general am 1-2 articole pe număr. În mod normal, un articol are în jur de 9.000- 10.000 de semne, deci mult mai ample decît articolele din celelalte reviste. În mod excepţional, cînd apariţiile editoriale sînt numeroase, pot avea chiar şi trei texte. Am început, aşadar, cu literatura franceză, iar apoi am început să-mi folosesc competenţele şi cunoştinţele mele de comparatist şi să-mi extind, în revistă, plaja de preocupări: am acum un articol despre literatura marocană, altul despre Saramago, pentru că ştiu bine literatura portugheză etc.

În revistă există şi pagini de teatru, de film, despre celelalte arte.

Da, pe teatru există un specialist, Monique Leroux, profesor universitar şi critic de teatru. E apoi Lucien Logette, un formidabil critic de cinema, pe care îl apreciez mult, care colaborează şi la alte reviste (scrie mult despre filme şi evenimente cinematografice despre care se vorbeşte mai puţin). Sînt foarte mulţi oameni care cumpără revista pentru pagina lui Lucien, pentru punctul său de vedere asupra filmelor sau a cărţilor de cinema recenzate, despre Festivalul de la Cannes (a scris, de pildă, un text critic la adresa ultimului film al lui Cristian Mungiu). Există, evident, articolele despre artă (multe expoziţii, carte de artă) şi articole de muzicologie, dar în mare, jumătate din revistă e consacrată literaturii şi poeziei. Restul revistei, în funcţie de actualitate, e consacrat cărţilor de politologie, sociologie, psihanaliză, istorie, mediu înconjurător etc. (de care se ocupă cei din comitetul de ştiinţe umane).

Revista apare la fiecare 15 zile. În ce măsură ţineţi cont de actualitate atunci cînd vă alegeţi cărţile despre care scrieţi?

Sigur că ţinem cont de actualitate, de noile apariţii, dar încercăm mereu să echilibrăm lucrurile. Nu sîntem sclavi ai actualităţii literare, totuşi. Maurice Nadeau are o expresie foarte frumoasă cînd vorbeşte despre celelalte ziare şi reviste culturale. El spune: „celelalte reviste vorbesc despre tot ce le copleşeşte”, adică despre tot ceea ce apare nou. Despre ceea ce vorbeşte toată lumea. În vreme ce noi nu vorbim întotdeauna despre ceea ce interesează pe toată lumea (de pildă cărţile lui Sylvie Germain, un autor de altfel respectabil). În schimb, preferăm să vorbim despre cărţi mai puţin discutate în reviste, în orice caz avem această libertate şi flexibilitate de a reveni asupra unor apariţii şi cărţi mai puţin discutate. Putem reveni asupra unei cărţi apărute cu cîteva luni în urmă, dar evident nu scriem despre cărţi apărute cu cinci ani în urmă. Cînd vine vorba despre cărţi de Echenoz, Carrère, Modiano, Le Clézio, oamenii aşteaptă punctul de vedere de la Quinzaine, noi îl dăm, desigur, dar cu un anumit timp de reflecţie, nu neapărat în actualitatea strict imediată. De aceea, articolele din Quinzaine sînt puţin mai tardive. Cer un plus de timp şi energie, pentru că scopul nostru este să oferim articole de fond, care să nu fie fastidioase, desigur, dar care să păstreze, în acelaşi timp, o anumită exigenţă şi expertiză; ele nu oferă o simplă opinie sau promovare a cărţii, ori un rezumat al ei. Critica nu e un act secundar sau parazit, ci o dimensiune foarte importantă a scrisului, astăzi.

A scrie aici e şi un act de prestigiu?

Da, de recunoaştere, aş zice, pentru că e o revistă foarte veche, marcată de personalitatea lui Maurice Nadeau, care continuă să o conducă. A scrie aici e echivalent cu a da dovadă, în ochii cititorilor şi ai celor din domeniu, de o serie de competenţe, de exigenţe care te ajută mai departe în ceea ce faci. Opinia ta contează.

Aş vrea să te întreb, totuşi, la final şi ca urmare a celorlalte dezbateri de la tîrg la care ai participat, dacă La Quinzaine littéraire ţine la a avea, astăzi, o ţinută elitistă printre celelalte reviste culturale.

Aş vrea să-ţi dau aici ceea ce noi numim „un răspuns de normand“: „poate că da, poate că nu” (rîde). Dacă cineva te întreabă: trebuie s-o iei la dreapta sau la stînga să ajungi în cutare oraş?, răspunsul de normand e: poate că nu sau poate că da. Voi răspunde aşa. Rezultatul acesta e: e o revistă mai elitistă. Nu-mi place lumea „elitistă”, foarte conotată în Franţa ca fiind ceva care exclude, care ar fi rezervată unei „elite”, unui grup restrictiv, deja instruit în avans. Or, revista nu e aşa: sînt cititori ai noştri care nu sînt profesionişti şi care sînt, totuşi, capabili să înţeleagă cel puţin o parte a articolelor din revistă. Revista e elitistă în sensul în care e citită de puţină lume şi în special de oameni care se interesează în mod special de literatură. La Quinzaine littéraire, alături de Le Matricule des Anges (a doua revistă interesantă şi exigentă, după mine, inspirată de modelul Quinzaine), e printre puţinele reviste complet independente de lumea editorială, în paginile ei nu există, de pildă, publicitate de carte etc.

Ţinuta aceasta nu derivă dintr-un principiu savant, ci pentru că aşa simţim nevoia să scriem: inteligent şi avizat, însă clar, lizibil, accesibil la lectură. Maurice spune întotdeauna: „nu public un articol dacă nu înţeleg despre ce e vorba în el, altfel nu vor înţelege nici cititorii”. Textul trebuie, întîi de toate, să fie clar, apoi poate fi îndrăzneţ, inovator, poate oferi ce punct de vedere doreşte (cu care Maurice poate să nici nu fie de acord).

Apărut în Observator cultural nr. 652/ 30.11. 2012

Gaudeamus 2012: peripeţii din culise

N-aş zice că sunt superstiţioasă, deşi mai cred din când în când în energiile negative ale unuia şi altuia. Dar când e ca ghinionul să se ţină scai de tine, atunci chiar se ţine. Şi nu numai de tine, dar şi de prietena ta. Cu care ai musai de împărţit reportofonul în ziua de Gaudeamus.

Aşa se face că vineri, după o insomnie tipică (pe care speram s-o păcălesc), am renunţat la evenimentul de la ora 11.00 din agenda mea – masa rotundă despre traducerile din franceză Traduire la littérature française, enjeux et défis/ A traduce literatura franceză, mize şi provocări, organizată de Institutul Francez şi având ca invitaţi pe Magda Cârneci, Daniel Nicolescu, Doru Mareş, Svetlana Cârstean, Laure Hinckel, Faustine Vega, Lidia Bodea (moderator: Doru Mareş) – şi am hotărât să merg numai la dezbaterea de la ora 16.00, după care urma să fac un interviu cu tânărul jurnalist de la Quinzaine littéraire, Hugo Pradelle. Zis şi făcut.

La 16.00 urma să se desfăşoare o a doua masă rotundă, Les prix littéraires français, gage de succès à l’étranger?/ Premiile literare franceze, garanţie de succes în străinătate?, moderată de traducătoarea Laure Hinckel, şi la care participau invitaţii francezi de anul acesta, Dominique Viart, Hugo Pradelle, Pascal Bruckner, iar alături de ei editoarea Magdalena Mărculescu (Editura Trei) şi agentul literar Simona Kessler (Simona Kessler International Copyright Agency).

Ajung la timp – pe drum vreo două schimburi de telefoane în care Silvia mă anunţă că încearcă de la ora 11.00 să ia interviu unui venerabil profesor universitar, dar că nu reuşeşte, şi între timp omul s-a dus în camera lui să se odihnească, după prânz. Bun. Până la 17.00 ar fi trebuit să se şi trezească, să aibă şi intervenţia la conferinţă şi să acorde şi interviul. Hai la dezbatere.

Se face 17.30 şi în Sala Cupola încă nu s-a încheiat evenimentul care presupun că trebuia să fie înaintea mesei rotunde organizate de Institutul Francez. Plină de lume, cântăreţi la microfoane, muzică folk din belşug. Aplauze.

Se adună invitaţii francezi şi români, şi stăm cu toţii pe la uşă, apoi prin zonă să se încheie concertul folk – timp în care târgul vuieşte de zgomot de lume şi de lansări din toate direcţiile.

Într-un final, ies cântăreţii (îl zăresc abia atunci pe Nicu Alifantis), iese publicul. Intrăm noi, cei cu dezbaterea.

Nu voi relata aici ce s-a discutat: multe lucruri foarte utile, puncte de vedere ale traducătorilor, editorilor, agenţilor de carte, jurnalistului cultural (Hugo Pradelle), profesorului universitar (Dominique Viart). Voi spune doar ce nu s-a întâmplat. Deşi am stat ca pe ghimpi toată dezbaterea – în vreme ce luam notiţe cu atenţie, of course –, numărând minutele şi ora scursă, n-am luat interviul :(. Păi de ce? De ghinion, fireşte, ce ziceam mai sus? Silvia i-a „răpit”, până la urmă, omului preţiosul – ei – interviu, s-a urcat în autobuz şi dă-i să vină la târg să-mi dea reportofonul. Numai că... traficul a fost împotriva noastră: din pricina unui accident pe drum, n-a mai ajuns la timp cu reportofonul (e singura dată când am regretat că nu mi-am luat un telefon mai performant).

Dar de ajuns, a ajuns. La spartul târgului, evident. Ce (mai) era de făcut? Eu o stresasem suficient şi mă stresasem şi pe mine, ea venise degeaba ditamai drumul până la Romexpo. Păi simplu: hai să bem o nefiltrată, ce mai contează? Hai la berăria noastră preferată, înapoi, pe Centrul Vechi, că drumul pe partea aia nu era blocat de trafic. Dar când ghinionul se pune scai, n-ai ce face. Berăria noastră preferată era full, n-aveai loc nici la colţul barului (mda, era vineri seara, uitasem); nici măcar cu intervenţii n-am reuşit să alungăm doi oameni şi să le luăm locul :).

Şi uite aşa: am băut berea – o nefiltrată, dar nu la fel de bună – în altă parte, la o berărie nepreferată.

P.S. Aventura are şi un P.S. important. Am luat, totuşi, interviul. A doua zi, sâmbătă, după ce am vorbit la lansarea cărţii lui Alexandru Vlad („Măsline aproape gratis”, Ed. Eikon, 2012) şi după ce am stat la o cafea şi la o bere cu autorul (un om tare fain), la cafeneaua din târg.

După astea, am alergat – pe ceva tocuri – după un taxi şi m-am dus la Hotelul Novotel, după Hugo Pradelle. Apoi, cu Hugo Pradelle, am alergat la restaurantul La Mama, pe Centrul Vechi, pentru că el voia înainte să mănânce o ciorbă românească (aici, la preferinţa pentru supe, m-a cucerit, zicea că şi la Paris el îşi prepară aşa ceva, în vreme ce eu suferisem teribil de lipsa miraculoaselor supe, în vremea şederii la Paris).

Am uitat exemplarul din La Quinzaine littéraire – unicul său exemplar, necesar pentru intervenţia lui de la Sibiu – pe masa de la restaurant, dar aşa e când graba strică treaba.

Una peste alta, am stat tot drumul de vorbă: despre cum e el vecin de cartier cu regizorul Leos Carax, şi apoi despre România, despre literatura şi filmul românesc (Hugo citise Blecher, Gellu Naum, printre altele) şi despre cum nu ştim noi, românii, să ne promovăm mai bine valorile culturale. Apoi am făcut şi interviul, apoi am alergat iar – pe ceva tocuri – până la Intercontinental (taximetriştii de la Universitate erau taxaţi de poliţie) să iau înapoi taxiul, apoi am revenit la târg şi seara s-a sfârşit frumos, cum altfel?, la cafeneaua târgului, cu colegii de redacţie şi de breaslă.

P.S. 2. Interviul cu Hugo Pradelle apare în numărul de săptămâna aceasta din Observator cultural şi cred că merită citit. La Quinzaine littéraire e, practic, un model pentru revistele noastre culturale de ţinută, Observator cultural, România literară ş.a.m.d.