.
.

marți, 27 decembrie 2016

Puterea de a se lăsa fascinat: Gheorghe Crăciun despre Mircea Nedelciu şi Radu Petrescu




La recentul Tîrg de Carte Gaudeamus au fost lansate, la Cartea Românească, alte două titluri din seria „Gheorghe Crăciun“, serie îngrijită de Carmen Muşat şi Oana Crăciun: e vorba de reeditarea volumului Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei). Fragmente cu Radu Petrescu şi Mircea Nedelciu, apărută iniţial în 2003, la Editura Grinta, şi de un volum de texte inedit, intitulat Imagini, litere şi documente de călătorie. Mă voi opri, în rîndurile de faţă, asupra reeditării Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei)..., ce reprezintă, în ce mă priveşte una dintre cele mai frumoase cărţi de eseuri semnate de Gheorghe Crăciun, şi în genere una dintre cele mai frumoase cărţi de eseuri literare din literatura noastră. Mă bucur că am prilejul, cu această reeditare a cărţii (greu de găsit, de altfel, în ediţia originală), să scriu acum despre ea – şi îmi permit să o fac la modul mai personal, şi nu la modul „rece“ (vorba lui Crăciun însuşi), analitic, specific, de regulă, comentariului critic. Nu fac, în fond, decît să preiau, la rîndul meu, maniera în care se decide să scrie Gheorghe Crăciun – pe jumătate evocator-confesiv, pe jumătate critic – această carte despre doi prieteni şi în acelaşi timp doi mari scriitori: Radu Petrescu şi Mircea Nedelciu. Doi scriitori extrem de diferiţi, de vîrste (şi formaţii) diferite – o recunoaşte chiar Crăciun –, dar care exercită asupra acestuia din urmă un impact la fel de puternic, ba mai mult, o formă de fascinaţie. Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei)... reprezintă, de fapt, mai mult decît o carte de esuri critice ori de secvenţe evocatoare – aşezate într-o frumoasă „compoziţie“ (tot cu vorba lui Crăciun, din „Argumentul“ volumului) critic-sentimentală –, ea este o naraţiune formatoare (formată, e drept, din secvenţe disparate, reunite aici), iar autorul său – acela care nu mai este „socotit“ în titlu, din modestie – face parte în mod esenţial din cuprinsul ei. 

Cartea lui Crăciun mi-a amintit puternic de volumul evocator L’Âge des lettres (Gallimard), publicat anul trecut de Antoine Compagnon, în care, vorbind despre Roland Barthes (la centenarul naşterii), cunoscutul istoric şi teoretician francez reface propriul său traseu formator, investind în pagini emoţie, biografie, ironie, dar şi spirit critic. Ei bine, Gheorghe Crăciun mixează şi el aceste „ingrediente“ ales scrisului – mai puţin ironia, deloc specifică scriitorului ardelean, înlocuită, în schimb, cu altceva: o formă de fascinaţie – o spune tot el, în cazul lui Mircea Nedelciu – sau cel puţin de admiraţie, în ce-l priveşte pe Radu Petrescu, sentimente care îi situează pe cei doi scriitori atît de diferiţi pe acelaşi nivel de relevanţă în naraţiunea formatoare a lui Gheorghe Crăciun. Aş mai adăuga aici observaţia pe care o face Carmen Muşat în prefaţa ediţiei („Critică, ficţiune şi confesiune“), legată de calitatea literară, prozastică a acestui volum, ce capătă, prin vocaţia autorului, o coerenţă de ansamblu: „Iar modul în care Gheorghe Crăciun a trecut, în realizarea acestei cărţi, de la intenţia de a aduce laolaltă o serie de eseuri şi articole scrise de-a lungul timpului, la structura de triptic armonic de aici (...) dovedeşte o dată în plus vocaţia irepresibilă de prozator a autorului“ (p. 14). Reunirea contrariilor – pe care le încarnează aceşti doi mari prozatori (şi vom vedea în ce sens) –, unitatea de ansamblu a construcţiei se datorează vocaţiei de prozator, dar, cred eu, şi acestei naraţiuni formatoare de care vorbeam mai sus. Volumul conţine articole eseistice despre Radu Petrescu şi Mircea Nedelciu – grupate în două secţiuni distincte, „Racursiuri cu Radu Petrescu“, respectiv „Fotograme cu Mircea Nedelciu“ –, scrise în decurs de aproape două decenii, începînd cu anii ’80 şi pînă în anii 2000, ante- şi post-decembriste, aşadar, legate între ele prin secvenţe explicative (de context, de biografie) în italic, adăugate în momentul alcătuirii ansamblului, al construcţiei cărţii. Ediția de față a cărții lui Crăciun, îngrijită de Carmen Mușat și de Oana Crăciun (Carmen Mușat semnează și prefața, respetiv tabelul biobibliografic – alături de Oana Crăciun), conține, pe lîngă textul original, încă două secțiuni: o „Addenda“ (cu fotografii, facsimile și variante de text) și un „Dosar de receptare“ (articole despre carte apărute în presă între 2003 și 2007).

Literatura este biografie

Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei)... vorbeşte despre literatură, dar şi despre viaţă şi biografie, despre felul în care literatura acestor doi prozatori îl formează decisiv pe Gheorghe Crăciun, despre felul în care ea se încrustează în temperamentul şi în „ADN-ul“ său de scriitor. Contrariile (întruchipate de cei doi) îl fascinează şi îl modelează în egală măsură pe scriitorul Gh. Crăciun (e vorba de sfîrşitul anilor ’70-începutul anilor ’80) – aşa cum ele reglează, adeseori, în extraliterar, viaţa individului. Interesant e că, de la un punct încolo, aceste contrarii se întîlnesc, Radu Petrescu se întîlneşte cu Mircea Nedelciu – în literatura pe care o practică, dar şi în viaţa reală, fiindcă Gh. Crăciun i-l prezintă lui Radu Petrescu pe tînărul său prieten şi coleg de facultate. Crăciun îl cunoaşte pe Radu  Petrescu în 1978 (el urma să dispară subit, în 1982), cînd îl vizitează la Bucureşti, la recomandarea lui Horia Bernea (pe atunci era profesor la Tohan, unde înfiinţase „un cenaclu-laborator de creaţie“ pentru elevii săi şi venea să-i ceară părerea despre textele copiilor lui Radu Petrescu, care experimentase el însuşi în domeniu, ca profesor la Petriş şi Prundul Bîrgăului). În aceeaşi perioadă, Crăciun continua să frecventeze Cenaclul optzecist „Junimea“ (condus de Ov. S. Crohmălniceanu), dar – recunoaşte el – a ţinut o vreme secret faptul că-l frecventa pe Radu Petrescu. 

Atmosfera novatoare, tinerească, experimentală, provocatoare a cenaclului – în care Nedelciu strălucea în mod particular, ca lider informal al grupului bucureştean – nu se potrivea, în aparenţă cu calmul politicos şi grav, uşor distant al lui Radu Petrescu, prozator flaubertian, rafinat, fascinat de clasici şi trăind în recluziune în casa lui din Grădina Icoanei: „Radu Petrescu – scrie Crăciun – a fost unul dintre puţinii scriitori «bătrîni» care m-au încurajat în căutările mele, şi asta într-o primă perioadă de experimentalism radical, în multe privinţe riscant. Îndemnurile de a continua ceea ce începusem veneau din partea unui prozator fascinat înainte de toate de clasici, cu o scriitură clasică, cu o cultură întemeiată pe marii autori renascentişti şi pe romancierii secolului al XIX-lea, aparent fără nici o legătură cu proza noastră de la sfîrşitul anilor ’70“ (p. 57). Să nu uităm, însă, contextul socio-politic al acelor ani, dar şi izolarea în care trăia Radu Petrescu (era un marginal, un scriitor care nu publica, la fel ca şi ceilalţi tîrgovişteni, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Tudor Ţopa) – iar această marginalitate era, în fond, una comună cu aceea resimţită de tinerii optzecişti cenaclieri (dintre ei numai Nedelciu reuşise să-şi publice, în 1979, volumul de debut, Aventuri într-o curte interioară – pe care Radu Petrescu îl citeşte, la recomandarea lui Crăciun). În plus, ceea ce îl atrage pe Crăciun la Radu Petrescu – în societatea închisă a comunismului (în care singura şansă a unui absolvent de Litere era să fie profesor la ţară) – este opţiunea de a-şi trăi viaţa ca/în literatură, „posibilitatea de a-şi transforma existenţa zilnică într-o istorie individuală simptomatică, fapt care mă atrăgea irezistibil, pentru că eu însumi ajunsesem să cred pe vremea aceea în posibilităţile prozei ca într-o şansă acordată biografismului“ (p. 57). Crăciun îl va vizita periodic (venind de la Braşov) pe Radu Petrescu, cu care poartă „nesfîrşite dezbateri“ şi polemici literare, fiind însoţit uneori de prietenii săi, Gheorghe Iova, Mircea Nedelciu şi pictorul Ion Dumitriu. Eu văd în această atracţie a contrariilor vechea fascinaţie a conflictului dintre vechi şi nou, dintre clasic şi (post)modern, dintre efervescenţa nervoasă a textualistului Nedelciu (prozatorul cotidianului) şi aşezarea gravă, „înceată“, a flaubertianului Radu Petrescu (prozatorul ce iese din durata cotidiană, interesat de ordinea cosmică, a ideilor platoniciene). 

Cu temperamentul său de ardelean, Gheorghe Crăciun se plasează à mi-chemin între tradiţie (clasicism, trecut) şi inovaţie (experimentalism, prezent), aspirînd către „încetineala“ lui Radu Petrescu, către modul lui de a scrie „încet“, care-l fascinează. Iată un pasaj de mare frumusețe evocatoare și literară: „Lucrînd la această construcție, în care eu însumi am devenit un soi de personaj proustian, mi s-a întîmplat să mă întorc în tăcere (...) la anii cînd eram încă un scriitor fără cărți și la derutele mele din acea perioadă, cînd am avut șansa de a-l cunoaște pe Radu Petrescu. M-a încercat de fiecare dată un frison de emoție. Acel timp mi-a rămas depozitat în memorie, învăluit într-o inexplicabilă anxietate. Încă îmi lepădam pieile. Știu că apoi m-am trezit prins într-o aventură, nici astăzi încheiată, pornită în căutarea scrisului încet (s.a.)“ (p. 36). 

Vocația prieteniei

În texte de la începutul anilor ’80 sau tîrzii, din anii 2000, Crăciun formulează – aşa cum se întîmplă şi în cazul lui Nedelciu – unele dintre cele mai pertinente, mai fine consideraţii despre cărţile lui Radu Petrescu, fie ele de ficţiune (romane ca Matei Iliescu, Ce se vede etc.) sau de eseistică (aşa cum e Meteorologia lecturii, o carte a unui rafinat cititor). Lucrul este valabil şi în cazul lui Nedelciu – volumul adună pagini dintre cele mai bune care s-au scris despre liderul generaţiei ’80, dispărut prematur în 1999 (sînt pagini la care am făcut adesea apel în cartea pe care am consacrat-o lui Nedelciu, Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii, Tracus Arte, 2011; sînt, de altfel, lucruri pe care mi le-a spus şi personal, în discuţiile pe care le-am avut cu privire la Mircea Nedelciu). A se vedea texte precum „Un outsider al literarului“ (2001), „Meteorologie, arheologie și presiune subacvatică“ (2001) sau „Plimbări prin curtea interioară“ (2002). Dar menționez aici, în mod special, textul „Formula lui Orlando“ – inclus inițial în romanul Pupa russa (însoțit de o precizare), dar retras ulterior (cum scrie Carmen Mușat în nota de subsol) –, un pasaj literar superb, în care evocarea lui Nedelciu se amestecă cu ficțiunea și cu reflecția despre propria sa interioritate, vorbind despre „omul interior“ (care e autorul acestui text) versus „omul exterior“, orientat către social, care era Nedelciu. Deși multe lucruri îi despart – Nedelciu este un prozator dinamic, al cotidianului, al camerei foto și al „transmisiunii directe“, în vreme ce Radu Petrescu este un scriitor livresc și pictural, atemporal și static –, Nedelciu se întîlnește, totuși, cu Radu Petrescu într-un punct important: explorarea convențiilor literare pînă la ultima lor limită – în cuvintele lui Crăciun, într-un text despre Radu Petrescu din 1982: „Există un implacabil al creației care face din orice încercare de revoltă împotriva convențiilor date o formă de capitulare“ (p. 77).

Crăciun avea o vocaţie a prieteniei şi o putere de a se lăsa fascinat cu totul rare (Cioran făcea „exerciţii de admiraţie“ abia la bătrîneţe), care, însă, nu îi umbresc inteligenţa critică în eseurile pe care le consacră celor doi prieteni-mari scriitori. În orice caz, Crăciun ne arată, în această carte, că literatura şi critica sînt, în egală măsură, biografie, că teoria şi critica nu mai sînt – de pe vremea telquelismului şi a textualismului – exerciţiu rece, pur analitic, ci ele implică emoție, trăire afectivă. 



Gheorghe Crăciun, Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei). Fragmente cu Radu Petrescu şi Mircea Nedelciu, ediție îngrijită de Carmen Mușat și Oana Crăciun, prefață de Carmen Mușat, Editura Polirom-Cartea Românească, 2016, 312 p.



Apărut în Observator cultural din 16.12.2016


luni, 12 decembrie 2016

John Simenon la Bucureşti


Sâmbătă, 10 decembrie, la interviul cu cineastul John Simenon - fiul lui Georges Simenon, celebrul creator al comisarului Maigret. John Simenon - care se ocupă de drepturile de autor ale cărţilor tatălui său (apărute la noi la Editura Polirom) - urma să plece spre Budapesta, unde filmează episoade din noua serie Maigret cu Rowan Atkinson (fostul Mr. Bean - am văzut şi eu deja două episoade din noua serie TV).
Mulţumesc pentru fotografii Delegaţiei Wallonie-Bruxelles:











miercuri, 7 decembrie 2016

"Spre văi de jad şi sălbăţie" - o proză a maturizării feminine



Spre văi de jad şi sălbăţie (Polirom, 2016) este primul roman al Veronicăi D. Niculescu, autoare a mai multor volume de proză scurtă (Adeb, 2004; Orchestra portocalie, 2008; Roşu, roşu, catifea, 2012; Simfonia animalieră, 2014, în pandant cu Hibernalia, 2016) şi excelentă traducătoare din limba engleză (a tradus cărţi de Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Don DeLillo, Lydia Davis, Tracy Chevalier etc.). Veronica D. Niculescu a scris, de asemenea, două volume în colaborare cu poetul Emil Brumaru: Basmul Prinţesei Repede-Repede (2009) şi Cad castane din castani (2014) – colaborări care pun deja în evidenţă o propensiune spre ludic a autoarei, un ludic bazat, pe de o parte, pe jocurile de limbaj, iar pe de alta, pe asumarea convenţiei poveştii, a basmului. De la acest ludic pleacă şi romanul de faţă, al cărui titlu de o imprevizibilă savoare lingvistică (şi muzicală) trimite către o lume de basm – care se va dovedi, de fapt, o lume a copilăriei cu întreaga ei libertate şi inocenţă. Cartea are o ramă („Partea întîi. Pe drum“, unde ni se spune limpede: „Povestea pe care vreau să o scriu nu există decît dacă eu mă aşez şi o scriu. Asta ar trebui să mă facă să îmi doresc să o scriu“), care se va închide în ultimele două pagini ale cărţii („Cred că povestea e gata. (...) Să public, să nu public, să public, să nu public...“). Această naratoare din rama metatextuală – ramă ce reface cadrul scrierii cărţii, dar şi îndoielile legate de actul propriu-zis al scrisului (ca altădată secvenţele metatextuale din proza optzecistă, în speţă nedelciană) – se va regăsi ca protagonistă a părţii a treia (şi ultima), partea cea mai amplă, în fond, a cărţii, purtînd titlul omonim („Spre văi de jad şi sălbăţie“). Între cele două, partea de mijloc reface – în fraze ritmate şi adesea cu rimă, în jocuri de cuvinte, alinturi şi răsfăţuri, dar în note simultan vesele şi triste – povestea micuţei prinţese Mereu da Flor („Mereu da Flor şi dragostea măiastră“ de Miranda Dortloft). După lectura părţii a treia, înţelegem că textul de mijloc este una dintre ficţiunile naratoarei iniţiale, devenite protagonistă în ultima parte a cărţii – ea se numeşte Miranda Corbeanu (Miranda Dortloft, pseudonimul literar). 

Romanul se construieşte, aşadar, din două tonalităţi/secvenţe de bază: secvenţa de basm (partea de mijloc) şi secvenţa realistă din ultima parte, ce reprezintă mai bine de jumătate din carte. Cred că – odată cu acest prim roman –, Veronica D. Niculescu lasă în urmă ludicul, gratuitatea jocurilor de limbaj, evoluînd către o proză cu tentă realistă. De fapt, e vorba de o proză a maturizării feminine, a vîrstelor succesive, în siajul Simonei Popescu, dar cu un accent special pe vîrsta copilăriei, un gest al întoarcerii insistente şi melancolice, aproape proustiene, către „paradisul pierdut“, care nu-i altceva decît „văile de jad şi sălbăţie“. Numai că aceste văi nu se află într-un spaţiu/timp al viitorului din poveste, ci undeva în urmă, în copilărie, iar toată mişcarea schiţată de naraţiune este una – proustiană – de întoarcere, de recul, de repliere şi refugiu. De altfel, scriitura Veronicăi D. Niculescu – în volumele de proză scurtă – este, cum am spus altădată, una prin excelenţă retractilă, „feminină“ în sens arhetipal. În cartea de faţă, aventura scrisului – care apare tematizat adesea – se suprapune, în fond, cu aventura devenirii protagonistei, a parcurgerii vîrstelor succesive – copilărie, adolescenţă, tinereţe – printr-un soi de rememorare. Aş da aici două citate-cheie, unul care devoalează sensul sintagmei din titlu, sintagmă cu iz de poveste şi de magie (autoarea mizează pe apropierea fonetică a „sălbăţiei“ de „sălbatic/sălbăticie“, iar „jadul“, ca şi „sălbăţia“, plantă erbacee, trimit la verdele naturii), şi un altul care explicitează această direcţie profundă a scrisului/fiinţei naratoarei (un alter ego al autoarei, în fond) către tot ce înseamnă categoria „micului şi slabului“ (condiţia literaturii înseşi, a „secundarului“, vorba lui Virgil Nemoianu). Iată: „În faţă e o margine mereu necunoscută a lumii, sînt şinele trenurilor şi rîul, un sfîrşit de poveste, iar în spate e casa pierdută, e raiul meu şi e vîrsta mea de animal sălbatic, liber şi blînd care nu vrea să fie luat de acolo – aş urla, aş scuipa şi-aş muşca, dar tot degeaba ar fi –, un vis recurent din care mă trezesc sufocată, chiar şi peste decenii. Nimic, nimic din ce va urma nu se va compara cu primii cinci-şase ani, anii mei de sălbăţie şi de jad, cînd zburdam pe un cîmp, nici chiar albă, dar nici neagră, fără ham şi fără potcoave“ (p. 91). 

Celălalt citat prelungeşte această retractilitate, regresie melancolică (dar cu momente foarte intense) către zona umbrei, a discreţiei, a puterii soft, secunde/secundare, atît de specifice literaturii. Naratoarea, Miranda, spre deosebire de sora ei mai mare, de o frumuseţe flamboaiantă, exersează – cum atît de bine spune – „adorarea micului şi a slabului“ şi „soarta diurnă a unor fluturi de noapte“: „eu exersam (...) adorarea micului şi a slabului, a mutului şi a ştersului, ridicam în slăvi negrul ca supremă culoare care le cuprinde pe toate la un loc, ultracurcubeul, fără să ştiu deocamdată nimic despre doliul după propria ta viaţă, practicam cititul intensiv şi scrisul pe la capete şi margini de caiete, (...) atrasă inexplicabil de drumul ăsta îngust, lăturalnic, aşa cum nu te poate atrage decît ceea ce-ţi este de fapt însăşi soarta. Crezînd cu disperare în ceva ce acum pot numi soarta diurnă a unor fluturi de noapte“ (p. 166). 

Pentru naratoarea-personaj, viaţa se confundă cu literatura (cititul şi scrisul), iar literatura cu regresia, retragerea în umbră, izolarea, punerea lumii între paranteze; însăşi nostalgia copilăriei ca refugiu în natură, în libertatea şi sălbăticia naturală, reprezintă tot o fugă de lume, de social. Mai există o secvenţă foarte plastică ce ilustrează predilecţia pentru acest regim nocturn al existenţei/scrisului – pasajul care evocă (transfigurînd-o) „ora de beznă“ comunistă: „Mă fermeca liniştea atît de stranie a acelei ore, o linişte ce se înălţa din sutele de apartamente din tot cartierul şi din albiile fără fund ale străzilor pustii, dar cel mai tare îmi plăcea pătratul de timp perfect decupat, în care nimeni nu se mai ostenea să facă nimic. Ora aceea de noapte impusă, repetată vreme de cîţiva ani, mi-a fost unul dintre cele mai intime cotloane pe care le-am avut vreodată; ar fi trebuit să o resimt ca pe încă o lipsă, pe lîngă atîtea altele deja apărute, dar pentru mine chiar nu conta partea hîdă, savuram oaza de pace deplină, şi poate de aceea încă mai obişnuiesc, atunci cînd nimic altceva nu pare să funcţioneze, să mă închid în cameră seara cu o lumînare aprinsă, amuşinînd senzaţia extraordinară că, oricînd îmi doresc, pot stinge lumea din jur“ (pp. 104-105).

Despre „cotloane“ preferate – un fel de „văgăuni“, cu termenul Simonei Popescu – va mai fi vorba în această parte a treia, în secvenţele cele mai frumoase ale cărţii – cele care vorbesc despre copilărie, resuscitate de „ochii cu memorie“ ai naratoarei: „Cîinele pe care nu l-am avut niciodată, cîinele care sînt eu. Doar că eu mă trînteam acolo, între ierburi. Acolo scînceam şi mă rugam să nu cresc niciodată. (...) şi atunci mă aruncam în valurile oceanului de ierburi enorme, pîlcuri înalte şi dese, populate cu mii de fiinţe minuscule, dar nici una fiinţă umană, dincolo de care se întindeau cîmpurile şi văile, de n-aş mai fi ieşit niciodată de-acolo“ (p. 80). Tot în copilărie, protagonista descoperă un al doilea spaţiu paradisiac, acela al bibliotecii (de cartier): „(...) totul este de-o mie de ori mai fantastic şi mai ameţitor decît în orice cofetărie. Probabil aceasta e clipa în care aflu ce înseamnă beţia. Poţi să iei orice şi nu te costă nimic“ (p. 99). Pe bibliotecară, Mălina Ivanovna, o fermecătoare rusoaică „cu pulover verde şi părul roşcat“ o va descoperi, mult mai tîrziu, într-o fotografie rătăcită într-o carte a iubitului ei, mai vîrstnicul Ivan Gruzin – deducem că rusoiaca se sinucisese din dragoste pentru acesta din urmă. 

Iubirea de tinereţe a Mirandei Corbeanu – anticipată, de fapt, de pasiunea pentru cărţi şi bibliotecă, va fi acest bibliotecar, Ivan Gruzin, de care naratoarea – întoarsă în oraşul natal după absolvirea facultăţii –, se apropie tot prin intermediul literaturii: împreună, se vor ocupa de manuscrisele enorme ale domnului Teodorescu (un alt bibliotecar local, dispărut între timp, figură memorabilă a cărţii) – notez aici că fragmentul semnat de domnul Teodorescu şi redat în carte (cei doi publicau săptămînal, într-o rubrică, textele bibliotecarului dispărut) mi se pare, din nou, unul din cele mai frumoase ale cărţii. El vorbeşte despre singurătate şi iubiri pierdute, ca un fel de ecou/ mise en abîme al/a naraţiunii pe care o avem în faţa ochilor – ea însăşi un spaţiu în care se naşte literatura, din singurătate şi iubire trădată. Cartea surprinde, aşadar, devenirea unei fetiţe, trecerea de la privirea magică asupra lumii la aceea dezvrăjită, deziluzionată, specifică vîrstei mature. Maturizarea dureroasă, trecînd prin iubirea trădată – Ivan Gruzin e un cuceritor egoist, dar şi un trişor, trădează iubirea Mirandei, dar şi încrederea dlui Teodorescu, de care se foloseşte, post mortem, pentru propria lui glorie literară –, include, pe de altă parte, şi experienţa familială, istoria propriei familii (părinţi şi bunici, familia germană a mamei – alte secvenţe de vieţi frînte, plus teoria „memoriei genetice a evenimentelor traumatice“). Aş remarca, totuşi, că partea de sfîrşit – povestea de iubire eşuată a Mirandei – este mai puţin reuşită, în ansamblul cărţii, mai digresivă (unele secvenţe puteau lipsi), metaforică (există un risc al metaforelor decorative), mai patetică, cu unele tonalităţi false. 

Veronica D. Niculescu este o prozatoare a detaliului şi a naturii, fascinată de ierburi, flori, păsări, vietăţi de toate soiurile, un ochi ascuţit, şi o sensibilitate exacerbată, care vibrează în fiecare descripţie. De fapt, mişcările naturii, vietăţile şi plantele sînt adesea, la scriitoare, cele care furnizează termenul de comparaţie, de reper, cînd vine vorba de viaţa oamenilor (comparaţiile şi metaforele animaliere sînt riscante, însă, cînd vine vorba de proză realistă). Mişcarea de recul a scrisului ei este redată şi de acest refugiu în natură, departe de prezenţa umană. Dincolo de anumite stîngăcii în proza realistă şi erotică, de unele excese metaforice şi digresive, primul său roman, Spre văi de jad şi sălbăţie, reprezintă cartea cea mai bună a scriitoarei, şi se deschide spre mize literare noi, de mai mare anvergură.



Veronica D. Niculescu, Spre văi de jad şi sălbăţie. Adevărata viaţă a unei false prinţese, roman, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză“, Iaşi, 2016, 246 p. 


Apărut în Observator cultural din 18.11.2016

duminică, 20 noiembrie 2016

Gaudeamus 2016 în fotografii


Instantanee şi lansări la Târgul de Carte Gaudeamus (16-20 noiembrie 2016)

Cu Cyrielle Diaz, responsabila Bureau du livre, Institut Français de Bucarest:





La standul Dacia - partener al Premiului Lista Goncourt - Alegerea studenţilor români, ediţia a IV-a. Duminică, 20 noiembrie, am anunţat - la standul Dacia - romanul câştigător de anul acesta: Catherine Cusset, L'Autre qu'on adorait, Gallimard, 2016, roman care va apărea în traducere românească la Editura Humanitas Fiction anul viitor.


Cu scriitoarea finlandeză Laura Lindstedt, autoarea romanului Oneiron. Fantezie despre primele secunde după moarte, Editura Paralela 45, 2016 - un roman de excepţie, publicat de scriitoare anul trecut (în Finlanda):





 La lansarea cărţii, alături de autoare şi de Cosmin Perţa (Editura Paralela 45):










miercuri, 16 noiembrie 2016

Interviu cu scriitorul şi etnopsihiatrul Tobie Nathan



 
  

„Dacă adaugi ideologiei pe Dumnezeu, oamenii vor adera mult mai uşor la ea“

Interviu cu scriitorul şi etnopsihiatrul Tobie Nathan


Pe 28 şi 29 octombrie, Tobie Nathan, laureatul de anul trecut al Premiului Liste Goncourt – Le choix roumain, cu romanul Ce pays qui te ressemble/Ţara aceasta care-ţi seamănă (IBU Publishing, 2016, traducere de Adina Diniţoiu şi Jianca Ştefan), a fost prezent la Bucureşti pentru a lua parte la ediţia de anul acesta a evenimentului, ocazie cu care Institutul Francez din Bucureşti a organizat o întîlnire a scriitorului cu publicul francofon (la Librăria Kyralina), dar şi o lansare a cărţii în traducere românească şi o discuţie pe tema etnopsihiatriei, în care Tobie Nathan e specialist (la IFB). Am participat la cele două întîlniri, în calitate de traducătoare a lui Tobie Nathan (şi de „marraine“ a ediţiei 2016 a Premiului Goncourt românesc), şi am stat de vorbă cu autorul – pentru Observator cultural – despre roman, despre biografia lui neobişnuită (născut în 1948 în Egipt, a fost expulzat împreună cu familia în 1956, odată cu toţii evreii), despre fascinaţia pentru Egipt şi islamul radical de astăzi, văzut ca un „fenomen mondial“.

Aţi predat psihologie la universitate, sînteţi şi clinician, aveţi pacienţi în tratament. Cum aţi ajuns la literatură, plecînd de la etnopsihiatrie şi psihologie?

Am predat psihologie la universitate – la Universitatea Paris VIII, o universitate critică, fondată în 1969, după mişcările lui mai ’68 (dar înainte, şi în alte universităţi) – vreme de patruzeci de ani; acum m-am pensionat, însă continui să am o activitate clinică, să primesc pacienţi, dar numai pacienţi străini. Etnopsihiatria presupune, de vreo treizeci-treizeci şi cinci de ani de cînd se practică,  consultaţii în care încercăm să ţinem seama de cultura de origine, de limba de expresie şi de obiceiurile pacienţilor, de tradiţiile şi religia lor. După toată această activitate clinică şi de învăţămînt – am scris, de asemenea, cărţi în domeniul meu de specialitate –, am simţit nevoia să trec la literatură, pentru a putea recupera în alt fel experienţele umane (pacienţi, indivizi concreţi, istorii de familie complicate) cu care vin în contact. Primul meu roman, publicat în 1993, era un roman poliţist, care punea în scenă familii precum cele pe care le tratez, familii de imigranţi africani, de pildă, din Saint-Denis sau din alte banlieue pariziene. Scriu, aşadar, romane pentru a restitui complexitatea funcţionării familiale şi psihologice. 

Protagonistul cărţii, Zohar, este martorul istoriei tumultuoase a Egiptului între anii 1920-1950. Romanul dvs. este unul biografic, e un roman documentat, e o mărturie culturală şi politică a Egiptului acelei perioade, cînd evreii sînt expulzaţi în totalitate din Egipt? Care sînt resorturile care v-au condus la scrierea cărţii?

Mai întîi, cartea implică documentaţie istorică: ce s-a întîmplat în Egipt în perioada 1920-1950. În două generaţii, Egiptul s-a schimbat complet, a devenit o cu totul altă ţară. Egiptul pe care l-au cunoscut părinţii mei e acela al anilor ’20, descris în roman, poliglot, multicultural, multicomunitar – se vorbeau în jur de 20 de limbi, franceză, italiană, greacă, engleză etc. Şi, evident, araba, care era limba noastră maternă. Un Egipt compozit care, în decurs de numai două generaţii, urma să devină exclusiv musulman, iar toţi străinii urmau să fie expulzaţi. Acesta este backgroundul istoric al cărţii: m-am întrebat ce anume s-a putut întîmpla astfel încît Egiptul să se metamorfozeze radical în două generaţii. Peste această muncă de documentare se suprapun amintirile şi experienţa mea personală. Îmi aduc aminte, de pildă, de regele Farouk, pe care nu l-am cunoscut personal, dar l-am văzut trecînd pe străzi (se plimba mult pe străzile din Cairo); şi am stat pe o stradă care se numea strada Farouk. Personajele cărţii sînt, toate, ficţionale, însă în construcţia lor, am asimilat lucruri care sînt foarte apropiate de realităţile mele familiale. De pildă, Zohar avea o soră de lapte – şi eu am avut o soră de lapte (siriană); cînd e vorba de un băiat şi de o fată, o cutumă locală spune că e interzisă orice relaţie erotică şi sexuală între ei – situaţia se regăseşte în romanul meu. În scrierea romanului intră, aşadar, şi elementele familiale, amintirile. Dar şi cutumele, obiceiurile comunităţii evreieşti în copilăria mea: comunitatea evreiască din Egipt era o comunitate foarte restrînsă, 60.000 de persoane, însă o comunitate milenară, cum spun în carte: evreii sînt în Egipt de pe vremea faraonilor, din Antichitate! Dar în momentul în care Egiptul devine un stat, de prin 1925 – lucru pe care îl descriu în roman –, evreii nu au dreptul de a deveni egipteni, ei sînt „apatrizi“. Evreii îşi cumpărau naţionalitatea: italiană, de pildă, pentru că paşaportul italian era cel mai ieftin ş.a.m.d. 

Aveţi în care o anecdotă în care se povesteşte cum s-au ales evreii de pe străduţă cu paşapoarte italiene.

E adevărată: italienii aveau nevoie, la consulat, de oameni care să-i aclameze pe fascişti, şi mergeau, pentru asta, să recruteze, de pe stradă, oameni săraci, cum a fost cazul evreilor, cărora le-au fabricat pe loc paşapoarte italiene false. În orice caz, în epocă, evreii cumpărau paşapoarte: părinţii mei şi-au cumpărat paşaport italian, alţii îşi cumpărau paşaport francez sau englez; paşaportul englez era cel mai scump.  Toate aceste lucruri – în parte aflate în urma documentării, în parte provenite din amintiri personale – vorbesc despre cutumele comunităţii milenare a evreilor egipteni: cutume specifice, dar şi unele comune cu ale celorlalţi. 

În calitate de traducătoare, am fost surprinsă de mulţimea de cuvinte arabe din text.

Într-adevăr, evreii egipteni vorbeau araba; eu încă o vorbesc şi astăzi. Părinţii mei, care scăpaseră de sărăcie, erau puţin mai snobi şi vorbeau în franceză acasă. Adevărata limbă care se vorbea în comunitatea evreiască era araba, deşi evreii erau poligloţi, vorbeau şi franceză, engleză, italiană etc. Aş putea spune că eu am două limbi materne: limba arabă, vorbită în comunitate, şi limba franceză, vorbită acasă. Tonalitatea cărţii e, aşadar, personală, subiectivă, însă faptele istorice sînt în totalitate adevărate. 

Astăzi mai sînt evrei în Egipt?

Absolut nici unul! Epurarea etnică a fost totală. 

În carte există un personaj, Nino, care se converteşte la islam şi reuşeşte să rămînă în Egipt, ba chiar devine membru al Fraţilor musulmani.

Da, au fost cazuri de evrei care s-au convertit la islamism şi s-au căsătorit cu musulmani/musulmance: uneori, copiii lor nici nu mai ştiu că au origini evreieşti! Exista, de pildă, o cîntăreaţă egipteană foarte celebră, un star, care se numea Leila Mourad; cînd avea concerte, se adunau în stradă un milion de persoane să o asculte! Ea era, de fapt, evreică, dar se căsătorise cu un musulman şi avea copii musulmani, şi era adorată de egipteni; i s-au dat la iveală originile, în timpul conflictului israelo-arab, şi i s-a retras dreptul de a mai cînta; evreii au trecut prin încercări grele atunci.

Zohar spunea spre finalul romanului: „Viitorul Egiptului sînt femeile“. Masreya, „l’egyptienne/egipteanca“, figură-simbol a Egiptului în carte, e o femeie emancipată, independentă. Cum comentaţi această afirmaţie a lui Zohar?

A existat o vreme în Egipt, în anii ’40-’50 – ca o supravieţuire, de fapt, a unei figuri antice (figura curtezanei)– imaginea unei femei independente, pe filiera cinematografului american. În anii aceia, Egiptul reprezenta un reper al cinematografului în ţările arabe: tot cinematograful arab provine din Egipt, Egiptul era echivalentul Hollywoodului în Orient; de aceea, toţi arabii vorbesc araba egipteană, fiindcă o învăţau din filmele fabricate şi apoi exportate de Egipt (la Cairo). De aceea, a apărut această figură feminină emancipată, liberă, o femeie instruită, artistă (actriţă, în acest caz), după modelul curtezanei antice. Au existat cîteva personaje incredibile, de acest fel, în Egipt, care aveau o mare influenţă; lumea se temea de ele. Vă spuneam de acele cîntăreţe foarte populare precum Oum Kalsoum sau Leila Mourad. Singura persoană de care se temea preşedintele Nasser era o cîntăreaţă de acest gen – pentru că ea avea mai multă influenţă asupra poporului decît el însuşi! Acest personaj recurent în Egipt a dispărut astăzi cu totul. Ideea mea, în roman, era următoarea: dacă aceste figuri feminine libere ar fi fost lăsate să ocupe locul care le revenea, Egiptul nu ar fi suferit astăzi aşa de mult. E ca un soi de profeţie a lui Zohar: dacă nu lăsaţi femeile să fie libere, veţi avea de a face cu dictatura. Este exact ceea ce s-a întîmplat. Îmi amintesc că, în copilărie, erau multe femei care se plimbau în maşini decapotabile, cu părul în vînt şi minijupă, care aveau ca model actriţele americane, Marylin Monroe etc. Astăzi nu mai vezi aşa ceva în Egipt – dar lucrurile acestea se vor întoarce într-o zi, nu imediat, dar sînt convins că se vor întoarce. 

Faceţi în carte o aluzie la România, în episodul comunistului expulzat în România şi retrimis de români la Alexandria.

E un fapt adevărat. În Egipt, fondatorii Partidului Comunist au fost trei evrei. Regele, furios, i-a expulzat în România, dar nici românii nu-i iubeau atunci pe comunişti: era în anii ’20. Nici Stalin nu-i agrea pe aceşti fondatori, pentru că spunea că poporul egiptean nu va adera niciodată la comunism dacă şefii partidului erau evrei (rîde); i-a înlăturat şi a pus egipteni în fruntea partidului, la sfîrşitul anilor ’30. Egiptenii, însă, au fost mefienţi la adresa comunismului, deşi ar fi putut exista un teren fertil acolo (multă sărăcie, început de industrie, de sindicate); rezistenţa asta s-a datorat religiei. Fraţii musulmani, în schimb, au prins; organizaţia datează din 1928 – de aici provine întregul islamism modern. E vorba de un compozit: Fraţii musulmani au preluat teoria socială a comunismului plus ideea de Dumnezeu. Henri Curiel, de care vorbesc în carte, un personaj real – tatăl lui,un bancher, era cel mai bogat om din Egipt, îl finanţa pe sultanul Turciei. Fiul său a fost, în schimb, unul dintre fondatorii Partidului Comunist. A ajuns în Franţa, unde a susţinut ideile comuniste, şi a fost asasinat la Paris, prin ’80-’81, probabil de Serviciile secrete franceze. Casa lor era un adevărat palat, pe care fiul l-a dăruit, după moartea tatălui său, Rusiei. Un palat enorm, care a devenit ambsada Uniunii Sovietice, iar acum este ambasada Rusiei la Cairo, o poveste incredibilă! (rîde) Dar Egiptul e o ţară incredibilă, de fapt!

O întrebare dificilă: ce credeţi despre islamizarea progresivă din ţările arabe, despre islamul radical, care a ajuns, astăzi, pînă în Europa?

În privinţa Egiptului, sînt mai degrabă optimist. Egiptul nu înseamnă doar islam. Sub acest islam, în Egipt există o tradiţie străveche. Egiptul e o ţară stranie: numai dacă am lua în considerare piramidele, acest monument prin excelenţă, gigantic, care e un monument egiptean. În carte povestesc un alt episod: momentul în care sfinxul a fost dezgropat din nisip, şi oamenii au văzut cu uimire că avea trup de leu, nu de om. Egiptul conţine „pe dedesubt“ alte civilizaţii; în Egipt s-a născut cu adevărat creştinismul – creştinismul teoretic, desigur (fiindcă Isus s-a născut în Iudeea, Palestina de azi). Egiptul a fost, rînd pe rînd, faraonic, creştin şi musulman; dacă lucrurile s-au schimbat de atîtea ori acolo, ele se pot schimba în continuare, de ce nu? În Egipt, e foarte puternică prezenţa trecutului, a acestei moşteniri culturale străvechi. La un moment dat, toate acestea se întorc, revin la suprafaţă. Dar vorbesc numai de Egipt, pe care îl cunosc foarte bine, nu şi de celelalte ţări arabe. Sînt anumite urme ale memoriei, care îmi revin adesea, deşi am plecat de acolo împreună cu familia cînd eram copil; familia mea trebuie să fi fost în Egipt dintotdeauna, de cinci-şase sute de ani, de cînd oamenii îşi amintesc. Egiptul e ca un fel de mister care mă tot „vizitează“. Romanul este unul dintre momentele mele de reflecţie pe marginea acestui mister. 

Şi despre Daesh, Statul islamic ce credeţi?

E un eveniment important, mondial, aş spune, în momentul de faţă, care seamănă foarte mult cu comunismul. E o ideologie politică plus religioasă, adică una mult mai puternică decît comunismul, fiindcă dacă adaugi ideologiei pe Dumnezeu, oamenii vor adera mult mai uşor la ea. E, probabil, vorba de un moment al istoriei, dar poate că va dura preţ de mai multe generaţii. Cred că e o mişcare revoluţionară mondială. Şi ne înşelăm dacă o reducem numai la o mişcare politică, lucrurile sînt mult mai complicate, în Franţa, de pildă, există tineri musulmani de a doua generaţie care se radicalizează; puterea politică va avea de gestionat o situaţie foarte dificilă , care nu e numai naţională, ea există şi în Anglia ori Germania. Cînd eram tînăr, eram maoist, ca toţi tinerii intelectuali, era la modă, făceam manifestaţii de stradă împotriva războiului din Vietnam, referinţele noastre erau exterioare Europei şi lumii în care trăiam; ce se întîmplă azi cu tinerii, cu forţa vitală a Europei, care se orientează către Siria, Irak, Afganistan, mi se pare că seamănă cu situaţia noastră de atunci; referinţele lor sînt tot aşa, în altă parte, aşa cum referinţele noastre erau în Vietnam, în China sau la Moscova. Va trebui ca această situaţie să fie bine gestionată, să li se facă acestor tineri o propunere la fel de interesantă ca propunerea islamistă. Cred că Franţa n-a ştiut încă să facă această propunere, dar o va face, cu siguranţă; sînt optimist şi în această privinţă.