De la autoficţiune la proza pulp

Poetul douămiist Dan Sociu, convertit în ultimii ani la proză – a se vedea Urbancolia şi Nevoi speciale (apărute la Polirom, 2008) – a publicat recent, la Editura Casa de pariuri literare, un al treilea volum de proză, un mic roman de fapt, intitulat Combinaţia. Roman realist şi în acelaşi timp roman trucat, roman senzaţionalist şi roman argotic, „de cartier” – cum se vede şi din titlul cărţii –, Combinaţia se vrea un soi de proză pulp (termenul apare ca atare şi în carte, la un moment dat) şi de pulp fiction à la Tarantino, plin de gaguri, de „combinaţii” conduse, de altfel, cu pricepere şi precizie în spaţiul concentrat al celor 100 de pagini. Autorul e hârşit şi textul său nu e inocent, el îşi conţine şi punerea în abis, face cu ochiul cititorului avizat etc., continuând în acelaşi timp să-l prindă şi pe cititorul inocent, avid de poveste, de senzaţional.

Se vede, însă, de la o poştă că Dan Sociu se distrează copios inventând această poveste plasată cu vreo câţiva ani peste 2012, într-o perioadă în care imaginează „schisma UE”, înmormântarea lui Ion Iliescu, jelit ca Ştefan cel Mare, de întreaga Moldovă, moartea lui Vadim Tudor înecat cu propria vomă (ca, altădată, un Marin Preda), plecarea de la conducere a lui Traian Băsescu, naţionalismul înfloritor în urma căruia se creează, de pildă, un lagăr de muncă pentru romi în apropierea Bacăului sau apar numeroase organizaţii extremiste („Con­ven­ţia Română, Umanist-Creştină Europea­nă“ – CRUCE, „Urmaşii lui Traian“ – Traian trimiţând aici la... Traian Băsescu). Autorul e, aşadar, unul ironic şi face cu ochiul cititorului, realizând în cele 100 de pagini exact ceea ce-şi propune personajul lui: să scrie un reportaj de impact, cu „sânge”, în urma căruia să câştige nişte bani. Combinaţia e, mutatis mutandis, un astfel de „reportaj”, o proză scrisă pentru a „lua faţa”, pentru a avea succes, o proză de impact scrisă ca şi la comandă. Atât şi, totuşi, nimic mai mult.

Care e povestea?

Personajul-narator (care păstrează ceva din personajul autoficţiunilor sale anterioare, Urbancolia şi Nevoi speciale) e un tip de 37 de ani care trăieşte, împreună cu Dana, iubita lui de 27 de ani, la modul „mizerabilist”, de azi pe mâine, din expediente, din joburi efemere (ultimul e administrarea unui site). Iată şi elogiul pulp, savuros, al net-ului şi al jobului de acasă, la laptop: „Zăcusem prea mult în casă, la laptop. Mă roteam pe aceleaşi site-uri ca un uliu bătut în cap de soare. Nu că nu-mi place, stau trei sferturi de zi pe laptop şi nu-mi vine să cred ce noroc a dat peste viaţa mea. Nu există, după analgezice, invenţie mai adevărată ca asta.

Să te trezeşti dimineaţa, să-ţi bei cafeaua la laptop şi până seara să rămâi acolo, cu pauze de tot felul, dar şi-n pauze acolo cu capul. Să-ţi umpli timpul citind şi uitîndu-te la clipuri şi poze şi scriind cîte ceva, când te taie, şi să faci şi bani din toate astea (s.a.). (...) Nu, frate, pe canapea, cu laptopul şi ţigările, apa şi foarfecele de tăiat canabisul, într-un cot. Obosit de căldură şi lătratul câinilor, de izolare şi de becul ăla lat pe care mi-l bag ore în şir în ochi, de parcă m-aş ancheta, dar în rest cocoloşit ca purecele-n blană. (...) În plus, nu-mi trebuiau haine de birou, găteam şi mâncam acasă, cea mai mare cheltuială era cartela de net, în rest, boierie”.

Pentru a face un ban, are ideea acelui reportaj senzaţional: aflând de existenţa unui grup extremist care-şi spune Lupii suri, format din taximetrişti ce se întâlnesc la Mall Vitan, şi coordonat de Laurenţiu, şeful lor supranumit Metrorex (aflăm de ce la final!), personajul-narator se decide să se infiltreze între ei, luându-şi o identitate falsă: Radu Goia, numele pe care îl văzuse tatuat, mare, „pe spinarea cafenie a unei ţigănci tinere”, în autobuz. Or, ţinând cont că Lupii suri se ocupau, ca grup organizat, tocmai cu cafteala ţiganilor, e lesne de înţeles umorul negru auctorial. În fine, povestea are toate ingredientele de scandal: proxenetism, droguri, camuflate de comercializarea cutiilor de cremă antiîmbătrânire Gerovital (mie personal, secvenţa cu cremele anti-aging Gerovital mi-a adus aminte, intertextual şi ironic, de pasajele din prozele lui Mircea Nedelciu, din anii ’80, care evocau clinicile cu produse Gerovital frecventate în comunism de turistele străine...) – toate astea sintetizate în persoana vărului Danei, Marian, supranumit Procuroru (altfel, tip la vreo 40 de ani care trăieşte mai mult la maică-sa). Ei bine, „combinaţia” la care se gândesc cei doi tineri e următoarea: îl livrează pe Procuror bătăuşilor extremişti ai lui Metrorex (conduşi din umbră de socrul acestuia, Tevalciuc), pretextând că el e Sultanu, un ţigan furnizor de droguri, care, chipurile, i-ar fi furat iubita lui Radu Goia. Numai că incidentul chiar se lasă cu sânge (deşi ei nu se gândiseră la asta), Procuroru moare, iar cei doi tineri se aleg cu „marfa” ascunsă în casa acestuia, pe care o vând cu vreo 15.000 de euro, bani cu care pleacă din ţară, la Berlin, cum îşi dorea Dana. Adaug la lista ingredientelor şi „coarda sensibilă” a poveştii, iubirea dintre cei doi, protagonistul şi Dana, plus scenele de sex, dar... cu „sentiment” (şi complicaţia inevitabilă: Dana rămâne însărcinată).

Micul roman începe şi se încheie circular, la Berlin,  cu o aluzie la halucinaţiile pe care le are protagonistul, în care-l vede pe Marian, cel omorât în bătaie de Lupii suri. Se întinde, fireşte, asupra povestirii, o umbră de vinovăţie, de complicitate la crimă a celor doi tineri.

Una peste alta, povestea e bine scrisă şi savuroasă în umorul ei negru (şi în limbajul argotic pe măsură), însă mi se pare, la urma urmelor, o poveste facilă, trucată, o poveste plină de gaguri, vag atinse de acea umbră de culpabilitate a personajelor. Dan Sociu pare să se fi amuzat scriind-o, să fi răspuns unei comenzi sau unui pariu, ori să fi reuşit un „reportaj” vandabil, aşa cum şi-ar fi dorit personajul său, aplicat la mediul local, bucureştean. Sper că, în timpul acesta, autorul lucrează la altceva, la o nouă carte.

Apărut pe Bookaholic