Sărbători fericite! La mulţi ani 2014!

                                                              Cu echipa Bookaholic :)

                                                  

                                                     
                                                                                         Cu colega mea, Silvia Dumitrache

                                                                      

                                                                     La mulţi ani în 2014!

Foto: Uncle Jeb
Via Bookaholic

O poveste din Ferentari

Adrian Schiop (n. 1973) a debutat în revista Fracturi (în 2002) şi a publicat romanelepe bune/ pe invers (Polirom, 2004) şi Zero grade Kelvin (Polirom, 2009). La Gaudeamus a fost lansat cel de-al treilea roman al său, Soldaţii (Polirom, 2013) – un roman care se pare că a stîrnit deja controverse: şi nu e vorba numai de povestea de dragoste homosexuală (cu multe scene de sex), dar şi de alte aşa-zise acuze, de rasism, misoginie ori homofobie. Din punctul meu de vedere – deşi controversele nu fac rău unei cărţi, ci mai degrabă îi fac publicitate –, nu e nimic din toate acestea (mai puţin homosexualitatea) în Soldaţii. E vorba doar de o „poveste din Ferentari“ scrisă pe şleau, de tip autoficţiune, într-un limbaj care merge de la colocvial pînă la argou updatat, argoul celor mai celebri manelişti ai locului (motto-ul cărţii e, de altfel, din... Babi Minune). Povestea e scrisă bine, cu nerv şi suspans, are un personaj viu, puşcăriaşul Alberto, a cărui evoluţie – din perspectiva naratorului, iubitul său – surprinde pe parcurs, iar finalul e construit şi el cu atenţie, pregătit prin secvenţe narative descendente ca tonalitate, încadrate de scurte şi ironic- grave notaţii de natură (climă, peisaj) care consonează, de fapt, cu depresia naratorului, instalată odată cu despărţirea.

Pe coperta a treia, Adrian Schiop punctează cele două aspecte importante ale cărţii: proza socială, de medii, pe de o parte (cum făceau, în alte vremuri, mutatis mutandis, un Nicolae Filimon sau un Mateiu Caragiale), şi, pe de altă parte, istoria amoroasă – cu sinuozităţi, treceri insesizabile de nivel în raportul de putere al partenerilor şi răsturnarea finală de situaţie: „Cartea mea e despre Ferentari, locul unde s-a inventat şmecheria, iar idolii multor puşti sînt Nuţu Cămătaru, Gigi Becali şi Florin Salam. Mai e despre iubirea – interesată? dezinteresată? – dintre un scriitor aterizat în cel mai sărac cartier al Bucureştiului şi un fost puşcăriaş care s-a învăţat să-i placă şi bărbaţii, fiindcă avea 15 ani la prima condamnare, iar prin sex se cumpără cel mai ieftin protecţie. E despre cum s-o scoţi la capăt în libertate cînd te-ai născut într-o familie mîndră de interlopi, dar la pîrnaie – timp de 14 ani – te-ai obişnuit pe invers. Toate astea sînt fapte despre care dă seama cartea mea; altfel, îmi place să cred că e despre loialitate şi trădare“.

În ce priveşte trama, romanul e centrat pe o poveste de dragoste (homosexuală, dar nu importă, semnificaţia ei este tot universală), iar relaţia dintre cei doi parteneri este – cum spune, de data aceasta, naratorul (un narator omonim, Adi) – o relaţie de putere, inegală. Or, suspansul cărţii tocmai pe asta mizează, pe răsturnarea relaţiei de putere iniţiale dintre cei doi parteneri. 

La începutul cărţii, naratorul – ziaristul şi doctorandul în manele instalat în Ferentari – pare a fi dominat de Alberto, fostul puşcăriaş de vreo 30 şi ceva de ani, întîlnit în crîşma Zeicani, şi de care se simte atras. Alberto e, cum spuneam, un personaj greu de uitat: „[…] Alberto arată într-adevăr fioros, cu voce răguşită şi groasă, o matahală care miroase a puşcărie, cu piramida nazală spartă ca foştii boxeri, tatuaj pe gît sau freză old school cu păr dat peste cap şi făcut cu ulei, ca mafioţii italieni; mă rog, poate asta nu e important, ci atitudinea de smardoi, de rîs spart care se poate converti impredictibil în furie“. La rîndul său, naratorul (Adi) este un tip la 40 de ani, ieşit dintr-o relaţie eşuată cu o femeie, Ana (antropolog, o femeie „soldat“, spune el), şi care e atras, de fapt, de bărbaţii hetero (gay-i îi repugnă). În acelaşi timp, el e interesant prin poziţia ocupată în raport cu mediul în care se petrece povestea: outsider (om cu studii, jurnalist şi doctorand cu bursă), cunoaşte, totuşi, din interior Ferentarii, tipologiile, mentalităţile, inclusiv argoul locului. Meritul scriitorului este, în acest sens, acela de a surprinde, printr-o galerie pitorească de personaje, legile şi psihologiile unui spaţiu marginal, semighetoizat al Bucureştiului, dominat de mafioţi locali, preamăriţi, contra cost (sume exorbitante), de manelişti.

Iată cum arată cartierul şi legile sale, din perspectiva naratorului „aclimatizat“: „Sînt două reguli de bază în Ferentari – pe care leam auzit repetate pînă la saţietate: prima e cam paranoică, să nu-ţi dai numele real şi mai ales să nu arăţi buletinul nimănui (de altfel, toţi se cunosc după porecle), iar a doua – să nu-ţi dai adresa exactă şi să nu bagi în casă oameni cunoscuţi la o bere. Prima regulă am cam ignorat-o, însă de a doua m-am ţinut. Pînă în seara aia. Eram beat, n-am mai rezistat presiunilor şi am zis hai la mine, luăm un pet şi mai vedem ce facem. […] Cînd iau taxiul nu spun niciodată de la început că stau pe strada asta, ci indic altă zonă – şi abia pe drum, după ce mă împrietenesc cu taximetristul, îi spun ţinta reală a călătoriei. Estetic vorbind, contrastul dintre cele două zone e splendid, fără cusur: într-o parte parcă un bombardament nuclear a distrus oraşul şi supravieţuitorii sălbăticiţi şi-au făcut culcuş acolo; în cealaltă, la 15 metri distanţă, şi-a făcut loc o civilizaţie stîngace cu miros muncitoresc – vezi geamuri de termopan alb, interfoane, chiar aparate de aer condiţionat, plus o mulţime de plopi care ocupă spaţiul dintre blocuri“.

Putem vorbi, aşadar, de un realism al mediului – bine redat –, dar şi de un realism izvorît dintr-o conştiinţă vinovată (în perspectiva finalului poveştii amoroase), care îl împinge pe narator să reconstituie faptele „aşa cum au fost“. Fiorosul Alberto (care-i sperie şi-i îndepărtează pe prietenii lui Adi, inclusiv pe colocatarul său) pare a deţine, iniţial, controlul în relaţia lor: e intempestiv, irascibil şi-i cheltuie banii lui Adi la păcănele. Pleacă de la vărul lui, mafiotul Borcan, şi se mută în apartamentul închiriat de Adi. Dezinteresat sau nu, se înfiripează între cei doi o intimitate afectivă care are „semnalmentele“ dragostei: „Apoi el (Alberto, n.m.) se întorcea în sufragerie, la TV – dar, cînd tristeţea devenea prea apăsătoare, venea înapoi în dormitor, unde eu frecam absent facebook-ul, şi se întindea în pat, zicînd nu mai pot de spate, fămi un masaj; sau, dacă nu venea, mă duceam eu în sufragerie şi mă întindeam în pat, sămi îngrop faţa în pielea dintre coastele lui. Şi mă gîndeam melancolic că se construise o intimitate acolo, între noi; nu ştiu dacă putea fi numită dragoste, n-am termen de comparaţie decît în cărţi sau filme – dar intimitate era cu siguranţă şi, în lipsa unui termen de comparaţie ancorat în carnea vieţii mele, îmi era suficient“.

Idila durează cîtă vreme ţin banii lui Adi, proveniţi din bursa de doctorat, după care Alberto e retrimis la Borcan, iar naratorul se refugiază la ţară, la părinţi, spre a-şi scrie teza – şi unde se luptă cu depresia postdespărţire şi spaima de singurătate. Mă opresc aici cu rezumarea evenimentelor. Romanul este scris alert, are tensiune, limbaj autentic şi personaje vii, iar partea finală, cum spuneam, e bine condusă.

Schiop practică un soi de proză pulp – de cartier, de ghetou –, pe linia lui Dan Sociu (model, dacă nu mă înşel, pentru un personaj din carte, prieten al naratorului), dar mult mai puternică, mai substanţială, mai de impact decît a lui Sociu (cel din Combinaţia, de pildă). Pe de altă parte, există în carte şi o cazuistică amoroasă, de-a dreptul clasică, dacă facem abstracţie de decorul „exotic“ şi de imaginea la fel de „exotică“ a partenerului: naratorul e măcinat de remuşcări, de faptul că l-a amăgit pe Alberto promiţîndu-i un buletin şi un job, dar şi o viaţă de cuplu, de afecţiune, şi în fond nu i-a oferit nimic din toate acestea, ba chiar i-a făcut mai mult rău luîndu-l din „custodia“ dură, dar safe a vărului Borcan. În aparenţă, cel slab şi vulnerabil din relaţie, Adi se dovedeşte, de fapt, cel puternic şi cel care „trădează“; dîndu-i lui Alberto bani pe mînă (pe care nu ştie să-i ges - tioneze), hrănindu-i speranţele, promiţîndu-i o ridicare din condiţia lui (puşcăriaş eliberat, după 14 ani, fără buletin şi drept de muncă, dependent de mafiotul Borcan), el nu face decît să-l afunde şi mai tare, să-l întoarcă în stradă.

Acestea sînt faptele, vorba lui Schiop; între ele se insinuează o ţesătură mai complexă de emoţii, vibraţii, ataşamente care ţin de registrul dragostei, cu interesele şi trădările ei. Aş mai face o precizare: e adevărat, naratorul e un tip inteligent, cu studii, în vreme ce pe Alberto nu-l duce prea tare capul şi nici experienţă de viaţă nu are, căci şi-a trăit anii de formare mai mult prin puşcărie. Cu toate acestea şi în ciuda unor reacţii (ale cititorilor), nu mi se pare că cel dintîi îşi dispreţuieşte ori îşi tratează de sus partenerul; însă gestul de a-l retrimite la Borcan cu 1.000 de lei în buzunar (în condiţiile în care ştie că Alberto nu poate păstra multă vreme nici o sumă de bani) e o cruzime şi un mod de a-şi amăgi conştiinţa vinovată. În fine, toate astea ţin de cazuistica amoroasă, iar nu de vreo discriminare (de rasă, gen, inteligenţă etc.). Există, de altfel, secvenţe de tandreţe în povestea aceasta dură de dragoste, iar Alberto ni se impune iremediabil, ca un personaj de neuitat – un uriaş fioros ca înfăţişare fizică, dar în fond un inocent, un copil mare, dornic de afecţiune, nestricat de anii lungi de puşcărie.

În afara cîtorva paranteze metatextuale (în care naratorul pomeneşte de postmodernism şi alte trucuri textuale) care ar fi putut lipsi, cartea e scrisă alert şi cursiv, cu talent; ca dovadă a priceperii textuale a autorului, ea propune şi un laitmotiv, al „soldaţilor“ („soldaţi“ sînt puşcăriaşii, „femeie soldat“ e Ana ş.a.m.d. – imagine a unei rigidităţi, durităţi, dar şi a unei masculinităţi exclusive). Romanul are şi ingredientele unei cărţi de succes (ghetou, homosexualitate, marginali, poveste de iubire), evident cu riscurile de rigoare (reacţii, acuze, controverse). Alături de Lunetistul de Marin Mălaicu-Hondrari, Soldaţii lui Adrian Schiop reprezintă, în ce mă priveşte, una dintre cele mai bune cărţi de proză ale anului care se încheie.

Adrian Schiop, Soldaţii. Poveste din Ferentari, Colecţia „Ego. Proză“, Editura Polirom, 2013, 256 p.

Apărut în Observator cultural nr. 704/ 20.12.2013

Poezia cinică şi horror a realităţii (virtuale)

Vlad Drăgoi (n. 1987, Codlea) aparţine, probabil, celei mai recente „generaţii” de poeţi. El a publicat în 2013, la Casa de Editură Max Blecher, volumul Metode (al doilea său volum de poezie). „Metodele” poetice ale lui Vlad Drăgoi sunt o serie de poeme care s-ar putea rezuma astfel: minimalism (în sensul de reprezentare a cotidianului, dar şi, mai ales, a unor gesturi minimale), umor negru, cinism, secvenţe trucate şi violente ca în filmele horror. Textele poetice sunt interesante prin sound-ul lor aparte, prin umorul negru şi butaforia macabră, prin toate aceste scenarii crude de viaţă, dar complet virtuale, ca desprinse din filme (horror, thriller etc.) şi jocuri pe calculator – interesante, aşadar, pentru o întreagă tânără generaţie „consumeristă”, cinică şi branşată non-stop la Internet, la căşti etc., aşadar la o întreagă realitate virtuală –, însă ele prezintă şi un risc considerabil: manierismul. Concentrate sau mai ample, „micrometode” sau, după caz „macrometode” (cum singur le numeşte autorul), poemele urmează aceeaşi reţetă de construcţie, care mizează pe umor negru, pe poantă, pe „violentarea” cititorului fie prin imaginile crude (decapitări, dezmembrări ş.a.m.d.), fie prin detaliile scabroase. Un exemplu (primul din cele opt texte din „Macrometode”, scrise după aceeaşi formulă):

„stau la coadă să-mi iau bilet. în faţa mea o fe/ meie îşi face abonament. Din cauza asta coa/ da se lungeşte tot mai mult troleele pleacă nu/ stau după noi. mă gândesc că întârzii la curs ies/ din rând mă duc la femeie şi îi dau un pumn în/ urechea dreaptă buf. cade pe cărămizile octo/ gonale şi îşi rupe o mână trosc încep să îi dau/ cu picioarele în gură până se umple de sânge şi/ nu se mai mişcă deloc. mă uit puţin la ea dau să/ mă întorc la coadă dar alunec pe balta proaspă/ tă de sânge şi cad lângă cadavru buf. cineva în/ cearcă să mă ajute să mă ridic îmi întinde o mâ/ nă eu îi fac semn că nu că dacă îi dau şi eu mâna/ ne mânjim amândoi şi mai bine nu. mă şterg de/ pantaloni mă uit la degete şi la palmă zic se pu/ tea şi mai bine dar asta e. după cinci minute sau/ mai mult nu ştiu sigur mă ridic îmi iau bilet şi sar/ în troleu. sunt fericit că ajung la timp”.

„Micrometodele” – cele treizeci de poeme scurte cu care începe volumul – sunt concentrate, iar ingredientele amintite deja sunt cât se poate de transparente: umor negru, macabru, violenţă, cinism, scabros. Ele merg pe principiul – beckettian, aş zice – al reducerii la zero, la actele minimale, dar în registrul umorului negru (adaugă şi un strop de urmuz, în stil horror şi comedie neagră): „ce faci bine tu bine te mai doare mâna nu/ acum e bine ba nu e am adus/ un ferăstrău ţi-am tăiat-o nu/ mai ai mână de ce ai făcut asta” (10). Sau: „se iau melci se bagă/ în pungă se calcă se arată/ conţinutul unei mame cu păr alb/ scurt zâmbetul pe care îl/ vei primi e pentru un copil bun tu eşti un copil/ bun să nu uiţi asta” (24).

Scenariile virtuale – pe modelul secvenţelor de film (horror) – sunt mixate cu secvenţele cotidiene şi minimaliste în stil optzecist şi douămiist (autorul apare în texte cu numele propriu); există, pare-se, şi „câteva poveşti foarte frumoase de dragoste”, cum ne avertizează ironic poetul, pe coperta a patra, dar ele au acelaşi aer urmuzian updatat, în registru mai negru: „aşa şi noi, nopţile de august/ cu cearşaful strâns în braţe/ ca un pui de focă inert, perfect acomodat/ climei care în mod normal/ ar fi trebuit să-i facă rău/ de pe braţul cu cioc de fier urmărim/ cum braţul cu cioc de fier/ şi tone presiune sfarmă pereţii locului...” (dragoste frumoasă).

Volumul se încheie – culmea – într-o notă autentică, nu trucată, aşa cum ne-am fi aşteptat după tot acest şir de poeme. În ultimele două texte, indigorupt, respectiv şi vlad a pierdut – din ciclul „ultimele poveşti frumoase cu vlad” – se face simţită o tristeţe amară, cât se poate de nejucată, alcătuită din alt soi de ingrediente, precum singurătatea, prezentul gol (şi vlad a pierdut) sau lucrurile trecute, pierdute, „ca o cochilie incasabilă/ făcută din tristeţe humă/ & noroi”: „şi, în fine, dacă aţi putea cumva/ să credeţi – nu toţi, măcar unii din voi – că toate/ lucrurile pe care le pierd se lipesc/ de mine ca o cochilie incasabilă/ făcută din tristeţe humă/ & noroi, ar fi bine/ foarte bine” (indigorupt).

Vlad Drăgoi aduce în poezie o zonă nouă, a realităţii „horror”, a realităţii virtuale, pigmentate de umor negru –, dar şi o dezabuzare cinică şi un soi de manierism, de formulă poetică repetată la nesfârşit; ultimul este riscant în poezie pentru că, de regulă, închide o buclă, închide un drum şi o formulă poetică.

Vlad Drăgoi, Metode, Casa de Editură Max Blecher, Bistriţa, 2013, 80 p.

Apărut în România literară, decembrie 2013

De weekend

FILB VI – un festival relaxat şi convivial

 

Săptămîna trecută (4-6 decembrie) a avut loc cea de-a VI-a ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură Bucureşti (FILB) – încă o ediţie foarte vie şi foarte bună, aşa cum ne-au obişnuit organizatorii, Oana Boca, Ioana Gruenwald, Bogdan-Alexandru Stănescu şi Vasile Ernu. FILB a fost, cred, una dintre primele iniţiative de acest gen (festival internaţional), o iniţiativă privată şi, iată, foarte reuşită, dovadă că FILB „rezistă“ şi ediţiile sînt – în fiecare an – foarte bune. Pentru mine, atuurile festivalului sînt următoarele: atmosferă relaxată, convivială şi colocvială – pe scenă, dar şi în sală (publicul fiind unul din zona literară, un public fidel, tînăr şi tineresc) –, şi interacţiunea firească dintre scriitorii români şi cei străini. În privinţa celei din urmă, trebuie spus că am avut de multe ori impresia că scriitorii străini au un discurs mai onest şi mai asumat în ceea ce priveşte literatura pe care o practică; cu timpul însă – văzînd şi făcînd –, lucrurile s-au schimbat şi în cazul scriitorilor români (în genere), aşa încît atmosfera FILB-ului, ca schimb relaxat de experienţe literare, este una foarte plăcută şi inconfundabilă.

Anul acesta, vedetele festivalului au fost cunoscuta scriitoare israeliană Zeruya Shalev şi scriitoarea britanică Sarah Dunant, ambele prezente în prima seară a festivalului.

Sarah Dunant (n. 1950), cu studii de istorie la Newnham College, Cambridge, este o scriitoare de succes în Europa şi în SUA mai ales datorită romanelor sale istorice (inspirate de Renaşterea italiană). Sânge şi splendoare. Un roman despre familia Borgia a fost publicat recent la Editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei“, şi a fost lansat marţi, în ziua 0 a festivalului, chiar în prezenţa autoarei (la Librăria Humanitas Cişmigiu). Tot în ziua 0 a Festivalului, la Cafe Cărtureşti Verona, a avut loc întîlnirea, să-i spunem, „informală“ „Soţ şi soţie – un dialog între două cupluri de scriitori“ – e vorba de Zeruya Shalev & Eyal Megged (Israel) şi de Cecilia Ştefănescu şi Florin Iaru (România) –, întîlnire moderată tot de un cuplu de scriitori, Adela Greceanu şi Matei Martin (România).

În ziua 1, miercuri, 4 decembrie, invitaţii au fost, aşadar, Sarah Dunant (Marea Britanie), Zeruya Shalev şi soţul ei, Eyal Megged (Israel), Andrea Tompa (Ungaria). Discuţia a fost moderată de Marius Chivu.

Pentru mine, am mai spus-o, prezenţa cea mai puternică – mai charismatică, mai hipnotică – a serii a fost Zeruya Shalev (o figură à la Modigliani, care a şi pozat, de altfel, ca model pentru pictori, cum a mărturisit), pe care am văzut-o şi cu o seară înainte, alături de soţul ei, Eyal Megged, la întîlnirea de la Cărtureşti Verona. Născută în 1959, în kibbutzul Kinneret din Israel, cu un masterat în Studii biblice, Zeruya Shalev este autoarea trilogiei (de mare succes în întreaga lume) Viaţa amoroasă (1997), Soţ şi soţie (2000) şi Thera (2005) şi e, probabil, cea mai cunoscută şi mai apreciată scriitoare israeliană a momentului. La FILB, ea a citit în ebraică (lectură urmată de versiunea în română) un fragment din cea mai recentă carte, apărută în limba română la Editura Polirom, cu titlul Fărîme de viaţă.

Sarah Dunant, profesoară de creative writing la Faber Academy din Londra şi realizatoare de emisiuni radio-TV, a avut, la rîndul ei, o prezenţă foarte scenică (dramatică), vivace şi simpatică (se cunoaşte meseria!). Pentru ea, pariul a fost – scriind romane istorice – să aducă la viaţă, într-o poveste antrenantă, o altă epocă (şi personajele ei celebre), să obţină autenticitate într-un plan istoric.

A doua seară FILB, joi, 5 decembrie, i-a avut ca invitaţi pe prozatorii Srđan Srdić (Serbia), Marin Mălaicu-Hondrari şi Corina Sabău (România); cel de-al patrulea invitat, Marinko Koščec (Croaţia), nu a mai reuşit să ajungă la Bucureşti. Discuţia a fost moderată de colega noastră Silvia Dumitrache.

Iar în cea de-a treia seară, vineri, 6 decembrie, invitaţii au fost: Robert Perišić (Croaţia), Kei Miller (Jamaica/ Marea Britanie), Adrian Schiop şi Andrei Dόsa (România). Am­fitrioana serii: Luiza Vasiliu. Poetul (dar şi prozatorul) Kei Miller (n. 1978) – britanic şi jamaican – nu a reuşit să ajungă la ediţia de anul trecut (din pricina condiţiilor meteo), dar iată că a venit acum şi ne-a delectat cu o poezie incantatorie, magică, învăluitoare. „Cu­vintele sînt sunete... şi un poem care nu se ridică de pe pagină... este, de fapt, un poem mort“, consideră el şi, în cazul său, chiar aşa se întîmplă.

FILB s-a încheiat în aceeaşi notă convivială, cu o mică petrecere, cu nostalgia ediţiilor trecute şi cu nerăbdarea ediţiei/ediţiilor viitoare. Felicitări organizatorilor şi ne vedem la ediţia următoare. 

Observator cultural nr. 703/ 13.12.2013

FILB (4-6 decembrie) s-a încheiat

Ediţia a VI-a (4-6 decembrie) a Festivalului Internaţional de Literatură Bucureşti (FILB) s-a încheiat aseară (cu vin roşu şi plăcintă cu brânză :) ); a fost foarte fain, atmosferă grozavă, relaxată, şi scriitori (străini şi români) buni, ca de obicei. Vedetele ediţiei: Zeruya Shalev şi Sarah Dunant. Despre primele două seri am făcut relatări pe Bookaholic: aici şi aici. Iată şi o poză din ultima seară, pentru atmosferă :)

Bravo organizatorilor (Oana Boca, Ioana Gruenwald, Bogdan-Alexandru Stănescu, Vasile Ernu) şi aştept ediţia următoare!

De weekend

Interviu cu Andreï Makine

„Ecaterina cea Mare e o femeie unică, rară, care a încercat totul”

Interviu cu Andreï Makine

Cunoscutul scriitor francez Andreï Makine, laureat al Premiului Goncourt (1995), a fost la Bucureşti între 22-24 octombrie, la Târgul de Carte Gaudeamus, cu ocazia publicării în limba română a ultimului său roman, Une femme aimée (Seuil, 2013)/ O femeie iubită (Polirom, 2013), o carte despre Ecaterina a II-a a Rusiei. Am avut prilejul de a sta de vorbă despre viaţă, cărţi, istorie cu un scriitor de mare forţă. O prezenţă impresionantă.

Aţi plecat din Uniunea Sovietică în 1987. În Franţa, unde aţi trăit la început în condiţii dificile, v-aţi impus abia în 1995, cu romanul Le Testament français/ Testamentul francez (care a obţinut Prix Goncourt, Prix Médicis). În cărţile dumneavoastră există adesea acest balans Est-Vest, Franţa-Uniunea Sovietică (Rusia, ulterior). Spuneţi-ne pe scurt în ce condiţii s-a produs exilul dumneavoastră şi care ar fi, în cele din urmă, identitatea dumneavoastră, ca scriitor?

Am vorbit adesea despre aceste lucruri în cărţile mele, de pildă în Recviem pentru Est sau în Testamentul francez, şi revin mereu, mai mult sau mai puţin, la tema aceasta în romanele mele. M-am văzut confruntat cu două Rusii, eu am trăit doar în Rusia sovietică, o Rusie care nu era deloc ideală, dar care propunea oamenilor un vis: un vis în care am crezut destul de mult când eram tânăr, deşi nu eram propriu-zis un comunist, nu eram membru de partid. Ceea ce mă atrăgea era acel ideal de fraternitate universală. În Al Doilea Război Mondial, au murit 25 de milioane de ruşi. Eu m-am născut la 12 ani de la Al Doilea Război Mondial, dar semnele lui încă se vedeau peste tot: în copilărie, vedeam adesea pe stradă oameni mutilaţi, fără un braţ sau fără un picior; auzeam deseori zgomotul pe care îl făceau pe asfalt oamenii care aveau un picior de lemn, zgomotul acela specific mi-a marcat copilăria. Pe la 15-16 ani, nu am mai auzit zgomotul acela pe străzi: ce se întîmplase? Pur şi simplu, oamenii aceia muriseră – deşi erau oameni tineri, dar mutilaţi de război. Eram cu toţii marcaţi de catastrofele războiului şi am fost atraşi de visul acesta al unei fraternităţi universale. Visul s-a prăbuşit odată cu căderea comunismului, şi a fost o deziluzie teribilă, nu numai economică şi politică. M-am aflat atunci în faţa acestei Rusii sovietice prăbuşite, iar eu nu cunoşteam alta. O Rusie nouă, prea puţin solidară şi foarte violentă în instinctele ei de posesiune, nimeni nu mai vorbea de „a fi”, ci de „a avea”. Trebuia să „ai” pentru „a fi”. Toate acestea îmi repugnau; am ales Franţa ca exil, patria mea spirituală, patria limbii mele şi a strămoşilor mei îndepărtaţi; această Atlantidă mitică era singura ţară în care mă puteam simţi acasă.

Azilul politic vi s-a acordat uşor? (În România, în epocă, era foarte greu să obţii azil politic.)

De regulă nu evoc în interviuri motivele pentru care mi s-a acordat azilul politic, dar sunt motive foarte serioase, având în  vedere că am avut un parcurs de militar în Afganistan. Astăzi sunt sute de mii de tineri care obţin azil în Franţa, e o ţară destul de deschisă în această privinţă. Evocaţi dificultăţile ulterioare obţinerii azilului: dar de ce viaţa unui scriitor, ca şi a oricărui alt străin, ar fi uşoară la sosirea în Paris? Imaginaţi-vă, de pildă, un tânăr francez care vine să se stabilească la Paris: el ar întâlni aceleaşi dificultăţi. În Franţa se tot bate monedă pe tema asta: ce greu este pentru un imigrant la Paris. Dar imaginaţi-vă ce greu este şi pentru un tânăr spaniol ajuns la Madrid să găsească un job, un apartament, să supravieţuiască. Eu n-aş vrea să tot insist asupra acestor dificultăţi: viaţa prezintă dificultăţi pentru toată lumea, francezi sau imigranţi.

Dar se spune că străinii sunt discriminaţi.

Nu cred că e adevărat, francezii nu sunt deloc rasişti, sunt deschişi, dar condiţia este următoarea: trebuie să te comporţi cum trebuie. E ceea ce unii nu înţeleg: la Roma trebuie să te porţi ca un roman. Dacă, însă, ajung în Franţa şi vor să trăiască acolo precum musulmanii din Arabia Saudită, francezii nu pot accepta: „Dacă vreţi să trăiţi ca nişte musulmani, atunci mergeţi în Arabia Saudită”. Cred că acest tip de discurs net şi strict este cel mai bun cadou care poate fi făcut străinilor, spunându-le: „Avem tradiţiile noastre, care sunt extrem de deschise, de primitoare, dar nu trebuie să încălcaţi limitele”. Şi faptul că francezii nu mai îndrăznesc să aibă acest discurs foarte strict face ca, din când în când, să izbucnească revolte teribile în suburbiile pariziene şi ca, la un moment dat, un tânăr arab să pătrundă într-o şcoală franceză şi să ucidă copii, doar pentru că sunt evrei. Se face simţită o ură (spunându-se că străinii sunt discriminaţi) şi ea provine tocmai din acest discurs lax, falacios, la adresa imigranţilor. Dar trebuie spus, încă o dată, că şi francezii, portughezii – de Grecia să nu mai vorbim – au aceleaşi dificultăţi. Dar când scriu despre asemenea lucruri în cărţile mele, precum în Cette France qu'on oublie d'aimer (2006), presa nu suflă o vorbă, pentru că e un discurs politic incorect.

Ultimul dumneavoastră roman, O femeie iubită (2013), e structurat pe două planuri: un plan istoric, perioada Ecaterinei a II-a a Rusiei, ţarina luminată care a modernizat imperiul rus, şi un plan al prezentului lui Oleg Erdmann, tânărul regizor rus care vrea să facă un film despre Ecaterina. Oleg e născut în anii ’50 şi trăieşte inclusiv căderea Uniunii Sovietice, în anii ’90. Care este raportul dintre cele două planuri, e vorba de un contrast, de o continuitate?

Planul istoric e mai degrabă unul metaforic, pentru că Ecaterina e un soi de metaforă pentru el, o prismă, un telescop prin intermediul căruia poate vedea şi judeca prezentul. Pentru că ea a trăit şi a încercat absolut totul, iată ce e interesant la femeia aceasta. Inclusiv în privinţa existenţei sale personale, private: era o femeie exuberantă, în plan sentimental, senzual, sexual. În ce priveşte iubirile sale, se poate spune că a trăit tot ce se putea trăi. La fel în plan politic: e o tânără nemţoaică ajunsă în fruntea unui imperiu imens şi care ştie să conducă! Care ştie să guverneze fără să ucidă: pe vremea aceea, nu exista gulag şi pedeapsa cu moartea fusese abolită, pe când în cea mai mare democraţie a lumii, SUA, ea există, de pildă, astăzi. Or ea a scris câteva articole în sensul acesta – fiindcă era şi o jurnalistă, a fondat publicaţii şi a scris chiar ea în ele.

Se spune că aceasta este influenţa iluminismului occidental, francez.

Sigur că da, e vorba de iluminismul francez, dar ea a mers mult mai departe, pentru că autori precum Voltaire, Rousseau, Diderot îşi scriau liniştiţi cărţile, în timp ce Ecaterina le-a pus în practică ideile. E cu totul şi cu totul altceva. Diderot, care a venit la Sankt Petersburg şi care purta adesea conversaţii cu ea, a primit acest răspuns de la ea: „Uneori îmi vorbeşte un înţelept, un profet, dar alteori parcă îmi vorbeşte un copil de zece ani. Atunci când îmi spuneţi: e foarte simplu, eliberaţi sclavii, faceţi asta, faceţi cealaltă. Dar e simplu numai pe hârtie”. Aşa cum i-a spus ea lui Diderot: „Dragă prietene, dumneata scrii pe hârtie, iar hârtia suportă orice; însă eu lucrez pe pielea oamenilor, care este mult mai sensibilă şi mai susceptibilă”. Şi a fost adesea dezamăgită de vorbele şi de ideile frumoase ale iluminiştilor, care erau greu de pus în practică. Iată de ce Oleg Erdmann e interesat de această femeie: pentru că metafora reprezentată de Ecaterina îi permite să vadă lumea în totalitatea ei. E o femeie unică, rară, care a încercat totul. Au existat, desigur, şi altele: Madame Pompadour, Diane de Poitiers şi alte mari curtezane, foarte influente în epoca lor, însă Ecaterina era mai mult de atât: ea guverna un imperiu. Îşi forma favoriţii, a făcut din ei oameni de stat; dar a fost şi o femeie profund nefericită, pentru că, în ciuda aventurilor amoroase, n-a cunoscut dragostea până la vârsta de 50 de ani. E teribil pentru o femeie, să nu fie iubită. Desigur, avea amanţii ei, totul se petrecea bine în pat, dar simţea că nu e iubită – nu poţi înşela o femeie! Întâlneşte această iubire târziu, după 50 de ani.

Da, faceţi referire la acest episod în carte, la relaţia ei cu ofiţerul Alexandr Lanskoi. De aceea intitulaţi romanul O femeie iubită?

Da, Ecaterina este, în sfârşit, o femeie iubită, însă iubirea aceasta va dura puţin: patru ani. E puţin, dar este şi foarte mult: vă imaginaţi, pentru o femeie, patru ani de iubire adevărată. E foarte mult: sunt multe femei care n-au fost iubite niciodată ca ea, sau au fost iubite într-un fel mai banal, or ea a fost iubită la modul veritabil, iar dovada e că bărbatul acesta nu i-a cerut niciodată nimic în schimb. A iubit-o pentru ea însăşi, nu pentru glorie sau avere, şi de aceea Ecaterina a fost la un pas de a-şi părăsi tronul şi de a pleca împreună cu el. Amândoi erau dispuşi să abandoneze totul, avere şi poziţie şi să părăsească Rusia. La data aceea,imperiul rus mergea de la sine, Pavel I, fiul Ecaterinei şi moştenitorul tronului avea 30-40 de ani, ar fi putut guverna. Însă Lanskoi moare – moartea lui nu e clară, se spune că ar fi fost otrăvit, dar nu vom şti niciodată.

Se poate spune, aşadar, că marea istorie sacrifică istoria privată, că puterea sacrifică iubirea?

Logica romanului istoric este destul de simplă: el povesteşte, în baza unei documentaţii, un eveniment istoric, într-o manieră agreabilă, pentru că un alt scop al romanului istoric e şi acela de a-şi delecta publicul.

Şi să romanţeze evenimentele istorice.

Da, să le comenteze întrucâtva, dar rămânând mereu sclavul unei versiuni istorice (pentru că, în fond, nimeni nu deţine adevărul asupra a ceea ce s-a întâmplat). Dar scriitorul are acest privilegiu, prin indicii indirecte, să pătrundă în inima unei femei. E aproape ca un transfer psihanalitic: Ecaterina îmi vorbeşte şi, graţie rezonanţei în psihicul meu, încep să o înţeleg mai bine. Nu vreau să sune freudian, dar e ceva în acest sens: scriitorul e ca o cutie de rezonanţă, utilizează această rezonanţă în scrisul său. Sunt semnale care vin şi pleacă şi, prin intermediul lor, sondează interiorul personajului (istoric). Graţie acestor semnale, sondez interiorul Ecaterinei, trimit, la rândul meu semnale, căci, graţie experienţei mele sentimentale, o pot sonda eu însumi. În felul acesta, creez un personaj care, la limită, nu e interesant pentru romanul istoric, fiindcă în romanul istoric interesează să construieşti o intrigă captivantă şi să delectezi publicul: trebuie să arăţi comedia umană. În schimb, în romanul meu aş spune că e vorba mai degrabă de o încarnare istorică: Ecaterina se „încarnează” într-un personaj adevărat – aşa cum suntem şi noi –, pe care-l vedem trăind.

Impresia mea este că, în romanul dvs, insistaţi pe vag, implicit, pe atmosferă – s-a şi spus, de altfel, că aveţi o scriitură poetică.

Nu e nimic vag acolo, în schimb este ceva indicibil, ceva care nu a trecut prin „sita” cuvintelor. Cuvintele sunt simple, totul a fost spus: Ecaterina era o nimfomană, i se cunosc prea bine furia uterină, vaginul insaţiabil etc. Sau, din cealaltă perspectivă: ce strateg magnific! etc. Între cei doi termeni, nu există nimic: deci nu este deloc vag, dimpotrivă, aici se află tot ceea ce scapă caracterizărilor primare care au însoţit imaginea acestei femei. Ceea ce rămâne este sufletul (l’âme) Ecaterinei. Şi dacă vi se pare un teritoriu vag, imprecis, asta se întâmplă pentru că poeţii, scriitorii nu au aşezat aici cuvintele potrivite. Eu caut tocmai acest lucru, să-mi aşez cuvintele în acest spaţiu indicibil al vieţii Ecaterinei. Pentru romanul meu, mi-am regăsit notele de lectură de acum 15-17 ani. Am fost dintotdeauna fascinat de personajul acesta, dar am început să-mi adnotez lecturile acum vreo 15 ani.

Aţi scris foarte multe romane, peste 20. De cele mai multe ori revin tema iubirii, tema trecerii timpului – cum treceţi de la o carte la alta, ce anume vă inspiră, cum vă găsiţi subiectele?

Cred că trăiesc în această realitate romanescă, nu m-am simţit niciodată exterior în raport cu ceea ce scriu. Romanul nu e un obiect pentru mine, dimpotrivă, eu sunt subiect în ceea ce scriu, în atmosfera pe care o creez. În fiecare zi observ, privesc în jur, frontiera dintre viaţă şi scriitură e foarte subţire pentru mine. Subiectele mi se impun, pur şi simplu, la fel s-a întâmplat şi cu Ecaterina. Scriitorul e înainte de toate un observator: când creează un personaj, nu-l creează din neant, din propriul său creier, ci din experienţa lui de observator.

Aţi scris patru romane sub pseudonimul Gabriel Osmonde – în 2011 aţi dezvăluit că Gabriel Osmonde sunteţi dumneavoastră. E o diferenţă de scriitură, de viziune între romanele semnate Andreï Makine şi cele semnate Gabriel Osmonde?

În 2011 am fost „trădat” de două ori, de jurnalişti, dar şi de universitari. Editorul meu e cel care a dezvăluit identitatea lui Gabriel Osmonde; apoi am fost contactat de jurnaliştii de la Le Figaro, şi am renunţat să mă mai ascund. Pe de altă parte, au mai fost şi universitarii – cititorii profesionişti, cei mai atenţi – care observaseră similitudinile de stil. Ei au spus că, deşi romanele semnate Makine se referă la istorie, la Rusia etc., iar cele semnate Osmonde sunt preocupate mai degrabă de ontologie, de metafizică, de temporalitate etc., există totuşi un paralelism stilistic între ele.

Dar de ce aţi simţit nevoia unui pseudonim?

Pentru că sunt cărţi complet diferite. Şi apoi spun adesea: în filozofia şi în literatura chineză veche exista adesea obiceiul acesta: când un autor atingea o anumită celebritate, îşi schimba numele. Pentru a nu-şi influenţa cititorii, pentru a beneficia din nou de acea prospeţime de lectură. Ştiţi cum se întâmplă: trăim într-o economie de piaţă, Makine a devenit deja o marcă; eu voiam să-i debarasez pe cititori de percepţia aceasta. Şi e adevărat că, graţie lui Osmonde, am descoperit un alt public, mult mai tânăr şi foarte diferit de cel al lui Makine. E un public mai universitar, mai reflexiv, pentru că pe Makine oamenii îl citesc adesea pentru trama istorică. Pseudonimul mi-a permis să am un alt raport cu cititorii mei. O cititoare (jurnalistă, de altfel) a lui Osmonde mi-a spus că, după ce a citit romanele sale, viaţa ei nu a mai fost la fel. Or, o asemenea transfigurare nu mi-a fost povestită niciodată în cazul romanelor semnate Makine, pentru care oamenii mă complimentau etc. În cazul lui Osmonde, spre deosebire de Makine, avem de-a face cu un personaj complet „nud” în faţa vieţii, eliberat de istorie, de morală, de etică, de problemele psihologice, un om eliberat, ca într-o a doua naştere, de toate anvelopele, ecranele sociale care ascund faptul că el este, în fond,o fiinţă muritoare. Această protecţie îl îndepărtează de condiţia primară, a noastră a tuturor: că ne-am născut şi trebuie să murim – în 20.000 de zile, cum spune Osmonde. E un roman mult mai direct din punct de vedere metafizic şi ne pune în faţa problemelor esenţiale ale vieţii: fragilitatea ontologică şi lipsa de autenticitate în comunicarea umană.

Un roman mai existenţialist?

Existenţial, nu existenţialist, pentru că, în opinia mea, scriitorii francezi existenţialişti nu au făcut decât să transfere în cărţile lor, cu rezultate îndoielnice, şcoala de gândire heideggeriană.

Locuiţi la Paris: cum se vede, din perspectiva dumneavoastră, peisajul literar francez actual?

Peisajul artistic francez e foarte variat şi foarte bogat, vital. În fiecare an se publică 700 de romane în Franţa! Nu poţi spune că nu-ţi place literatura franceză contemporană, pentru că ai citit două romane şi nu ţi-au plăcut! Există, într-adevăr, o regresie a importanţei cuvântului în epoca noastră, dar nu e vina scriitorului, ci a mediilor, a Internetului etc. Dar există, în acelaşi timp, o vitalitate extraordinară a mediului literar în Franţa – există cititori, librari pasionaţi, câţiva jurnalişti literari, puţini, dar excelenţi; plus o zonă francofonă la fel de efervescentă, în Belgia, Elveţia, în Québec. Franceza literară se poartă foarte bine, deşi e atacată din toate părţile, e evident. E o bătălie de dus, de aceea serviciile culturale ale ambasadelor sunt foarte importante. E o bătălie pentru păstrarea spiritului.

Apărut pe Bookaholic

Andreï Makine – schiţă de portret

Înalt şi osos, cu o permanentă lavalieră bleu cu motive mărunte, Andreï Makine te fixează fără încetare cu privirea albastră, intensă. E curtenitor şi amabil, dispus să răspundă cu răbdare la întrebări, pe parcurs se lasă prins –a câta oară? – de precizările, mărturisirile pe care le face interlocutorului. Ajuns în Paris în 1987 (a obţinut azilul politic), el a devenit cunoscut în întreaga lume odată cu romanul Le Testament français (1995)/ Testamentul francez, pentru care a obţinut în acelaşi timp Goncourt şi Médicis (plus Goncourt des Lycéens). Makine e autorul a peste 20 de romane, dintre care 4 sunt semnate sub pseudonimul Gabriel Osmonde. Romancier prolific, spune că viaţa lui se identifică cu scrisul – la drept vorbind, cele două vieţi, căci mărturiseşte că romanele scrise sub pseudonim sunt, în ciuda stilului, cu totul diferite – ca mod de raportare la viaţă şi la scris.

Şi totuşi... nu este deloc prototipul autorului de succes. Câte ceva din biografia lui se întrezăreşte în cărţi, în Testamentul francez sau în Recviem pentru Est, în care suferinţa e convertită cumva într-un soi de patetism stilistic, de lirism discret. Crescut în orfelinat, trecut prin experienţa războiului (am înţeles că are experienţă de soldat – deşi a spus că nu declară în interviuri motivele pentru care a obţinut azilul politic), Makine are, în alură, în toată înfăţişarea lui, o anumită rigiditate (şi stângăcie) cazonă, dublată de aerul unui om care a suferit mult. O anumită rigiditate, suferinţă, însingurare se degajă copleşitor din prezenţa lui fizică, iar fixitatea albastră, hipnotică a privirii le accentuează. E un om care impresionează prin toate astea, nu prea zâmbeşte, nu prea râde – deşi e amabil –, nu e un causeur à la française, deşi nu e zgârcit la vorbă, nu are nici nonşalanţa ori frivolitatea francezilor. Vorbeşte franceza cu un puternic accent slav, aş zice, sau italian. E ceva contrariant la el: acest amestec de rigiditate, de inflexibilitate soldăţească şi de suferinţă, de patetism (în stil).

S-a chinuit rău în primii ani la Paris (a stat într-un cavou în Père Lachaise!, apoi într-o cămăruţă în Montmartre), a scris destule cărţi până a devenit celebru. M-a surprins, totuşi, să constat că e foarte francez în atitudine şi în opinii: crede că orice imigrant la Paris are aceleaşi dificultăţi precum un tânăr francez sau spaniol (la el acasă), crede că orice imigrant trebuie să se poarte în Franţa după regulile locului, fără concesii, crede că literatura franceză (inclusiv francofonă) se poartă foarte bine, deşi e criticată din toate părţile.

Mai multe – în curând în interviul pe care mi l-a acordat cu ocazia prezenţei sale la Bucureşti, la Târgul de Carte Gaudeamus, în zilele de 22-24 noiembrie.

Mărturiile contemporanilor despre Eminescu

În colecţia „Convorbiri. Corespondenţă. Portrete“, a apărut în 2013, la Editura Humanitas, un amplu – şi elegant – volum consacrat receptării de către contemporani a poetului Mihai Eminescu. E vorba de Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani, selecţie, note, cronologie şi prefaţă de Cătălin Cioabă. Volumul nu aduce nimic nou, dar este util într-un mod didactic, prin faptul că pune cap la cap – într-o ediţie voluminoasă şi, cum spuneam, elegantă, cu ilustraţii la final, bibliografie (lista de texte antologate şi lista de lucrări din care sînt extrase evocările: antologii, studii, dicţionare, cronologii) şi note despre autorii mărturiilor – o serie de texte risipite în diverse locuri. Gestul acesta are însă şi o semnificaţie aparte, interesantă în sine: fără să facă nici o referire la numărul nr. 265/1998 – deja celebru – al Dilemei (vechi), cel care propunea, la finele deceniului 9 – stîrnind un adevărat scandal –, demitizarea „poetului naţional“, scuturarea de groasele clişee de receptare critică şi şcolară, Cătălin Cioabă invită, în prefaţa cărţii („Portret din cuvinte“) la o anumită relativizare a imaginii lui Eminescu în conştiinţa publică şi în general la receptarea cu circumspecţie a mărturiilor despre poet ale contemporanilor. Lucru care arată că, în sfîrşit, în 2013, la destui ani distanţă – timp în care celebrările encomiastice şi complet defazate ale poetului continuă în diverse manifestări instituţionale (de regulă provinciale) –, demitizarea postdecembristă iniţiată de Dilema este acceptată de mainstream şi considerată ca atare.

În fond, cînd Mircea Cărtărescu – în dosarulDilemei – insista, scandalos atunci, pe înfăţişarea fizică a „poetului naţional“ (scund, masiv, păros etc.), care contravenea clişeelor romantice şi romanţioase perpetuate cultural, el nu făcea decît să citeze nişte mărturii contemporane, de pildă chiar ale fratelui său, Matei – pagini cu care debutează chiar antologia realizată de Cătălin Cioabă („Memoriu asupra familiei Eminescu“): „Ca fizic, Mihai era mai scurt ca mine, eu am talia 1,68, el era cu vreo 2-3 centimetri, poate şi patru, mai scurt, avea o musculatură herculeană, piciorul la scobitura talpei era plin (Platfuss, cum zice neamţul), însă nu-l jena deloc la mers. Păr negru ca corbul, faţa, un brun alb. Pălăria lui favorită era semi-joben, mergea totdeauna privind în pămînt, cu capul puţin aplecat în jos, şi mai totdeauna gînditor. Somnul îi era neregulat, aci citea de cu seară pînă răsărea soarele, aci dormea de cu seară pînă la amiază şi uneori şi pînă la 1 şi 2 p.m. Piciorul şi mîinile mici, ca ale mamei, dinţi regulaţi şi de culoare gălbuie, cînd rîdea cu mare poftă, şi rîs sincer. [...] Făcea abuz de tutun şi de cafele negre, de băut, bea ţapăn, însă numai vin, rachiuri nu, bea ţapăn de la vîrsta de 14 ani. [...] Revenind la fizic. Era foarte păros Mihai, pe pulpele şi cele de jos, şi cele de sus, credeai de-i omul lui Darwin“.

Evocări cu parfum de epocă

Caleidoscopul de imagini ale lui Eminescu propuse de contemporani nu e lipsit, aşadar, dincolo de parfumul de epocă, de anumite picanterii, de detalii de viaţă, de fizic, de trăsături de caracter recurente (în mărturiile contemporanilor) care pot reususcita curiozitatea cititorului de astăzi. Probabil că mărturia cea mai impresionantă, în acest sens, este – aşa cum notează şi Cătălin Cioabă în prefaţă – pierderea, cu sincope, a discernămîntului, din pricina bolii; şi asta avînd în vedere că Eminescu deţinea, conform multor mărturii, o vie inteligenţă discriminatorie şi un exigent spirit speculativ. Pe de altă parte, dincolo de recurenţa, în mărturii, a anumitor trăsături de personalitate, toate aceste evocări trebuie citite la modul relativ, pentru că nu există un „înţeles ultim“ al unei vieţi. Cred că publicul cititor – marele public – a ajuns, totuşi, în ultimul deceniu, la această prudenţă, precauţie. Cătălin Cioabă scrie, în prefaţa citată: „Şi totuşi, nu despre scăpările memoriei e vorba aici, ci despre varietatea de imagini în care se transcrie o viaţă de om. Cititorul va avea, pe lîngă interesul real pe care îl stîrnesc aceste texte, senzaţia că ceva «îi scapă», că nu poate pătrunde dincolo de această varietate deconcertantă. Va rămîne, poate, cu resemnarea pe care trebuie s-o avem mereu faţă de înţelesul ultim al oricărei vieţi omeneşti. Resemnare pe care Eminescu însuşi o exprimă în două versuri din Scrisoarea I: «Şi cînd propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,/ Or să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?»“. Trebuie să semnalez, însă, că prefaţatorul şi îngrijitorul ediţiei are el însuşi unele scăpări de la această precauţie relativizantă, vorbind, esenţialist şi pe alocuri patetic, despre un „dat esenţial al firii sale – deci trăsătura cu cel mai adînc firesc“ („blîndeţea, bunătatea“ – trăsătură decupată în virtutea recurenţelor ei în evocările contemporanilor). Cătălin Cioabă foloseşte acelaşi limbaj esenţialist atunci cînd vorbeşte despre „fiecare oglindire a chipului său adevărat în textele contemporanilor“ sau despre „acele mărturii autentice, vii“ din „noianul de scrieri“ evocatoare. În ce mă priveşte, cred că termenii de relevanţă a mărturiei sau de recurenţă a unor trăsături, într-un asemenea teritoriu relativ al evocărilor, sînt mult mai adecvaţi pentru a face selecţii (şi nu ierarhii).

În orice caz, ediţia – amplă – este bine-venită şi utilă: ea strînge la un loc mărturii „clasice“ precum cele ale colegilor de şcoală Ioan Slavici (coleg cu Eminescu la Viena) şi Teodor V. Ştefanelli (coleg de liceu la Cernăuţi şi apoi de universitate, la Viena), ale lui Titu Maiorescu, George Panu sau Iacob Negruzzi (a se vedea cu deosebire amintirile de la cenaclul Junimea), ale lui Alexandru Vlahuţă, I.L. Caragiale, Ioan Al. Brătescu-Voineşti, Mite Kremnitz etc. Alături de acestea – o mulţime de alte mărturii, semnate de autori ale căror nume ne sînt astăzi necunoscute. Volumul este structurat, cronologic, în cinci mari secţiuni, „I. Copilăria şi peregrinările tinereţii“, „II. Anii de maturitate“, „III. Anii tîrzii. Boala“, „IV. Evocări din anul morţii“ şi „V. Povestiri, anecdote, imagini“.

Încă o dată, publicarea acestui volum cred că înseamnă, în cele din urmă, o recunoaştere mainstream a imaginii caleidocopice, relativiste, demitizante a poetului, o imagine aşadar critică. La această imagine contribuie şi scrisorile inedite Mihai Eminescu – Veronica Micle, publicate în 2000 la Editura Polirom, Corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle. Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. (Tot la Editura Humanitas, criticul Dan C. Mihăilescu a publicat, în 2009, în urma corespondenţei inedite, cartea Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu.) A vorbi astăzi despre Eminescu este, într-adevăr, dificil, dar cred că un pas important în demitizarea imaginii „poetului naţional“ a fost deja făcut. Pluriperspectivismul şi contextualizarea sînt absolut necesare într-un asemenea demers, inclusiv în cazul studiilor care se ocupă de receptarea, în epocă sau ulterioară, a poetului. (O carte foarte bună în privinţa receptării în epocă a lui Eminescu se intitulează simptomatic Eminescu. Negocierea unei imagini, Cartea Românească, 2008, şi e semnată de Iulian Costache.) Între timp, a apărut şi o receptare pop a lui Eminescu, atitudinile s-au mai relaxat; frontul pe care rămîne, totuşi, de „luptat“ este receptarea şcolară, unde interesul pentru clasicii literaturii române (şi pentru cultură în general) – în ciuda programelor – s-a „relaxat“, ca să spun astfel, mult prea mult.

O ediţie amplă şi elegantă, precum cea de faţă, ar putea avea, de aceea, un rol didactic, permiţînd umanizarea,y compris anecdotică, a personajului şi stimulînd interesul pentru poet, plecînd de la pura curiozitate. Iată, de pildă, la final, cîteva secvenţe evocatoare ce contravin – mai mult sau mai puţin savuros – imaginii-clişeu a poetului romantic, interiorizat, abstras din real, cu care sîntem familiarizaţi, mai toţi, din şcoală. Ioan Slavici evocă un Eminescu angajat şi pragmatic, atent la cei din jur: „Adevărul e că el era om care trăieşte mai mult pentru alţii decît pentru sine însuşi, vede toate cele ce se petrec împrejurul lui, judecă drept, se bucură de cele bune şi stăruie cu îndărătnicie pentru înlăturarea celor rele, deci nu numai poet şi cugetător cu vederi bine lămurite, ci totodată şi om de acţiune înzestrat cu bun-simţ practic, care ştie să-şi aleagă mijloacele şi e totdeauna gata să-nfrunte greutăţile de orişice fel“ („Eminescu la Viena“). Şi tot Slavici despre un Eminescu – om de autoritate prin ascendentul culturii şi puterea argumentelor: „Eminescu, deşi cel mai tînăr dintre toţi, chiar din primele şedinţe (ale Societăţii Literare de la Viena, n.m.) la care a luat parte a început să conducă discuţiunile, căci nu numai că se bucura de multe simpatii, ci avea totodată şi autoritate, ca unul ce ştia multe şi călca sigur“. 

Eminescu şi „sexul frumos“

La capitolul interesului lui Eminescu pentru „sexul frumos“ sînt de găsit, probabil, paginile cele mai savuroase, mai picante, mai anecdotice ale antologiei. Tot Slavici scrie altundeva: „În ceea ce priveşte viaţa sexuală, el era de o sobrietate extraordinară. Niciodată el nu vorbea despre femei decît avînd în vedere partea ideală a fiinţei lor şi despreţuia pe oamenii care aleargă după «fuste» ori vorbesc despre afaceri scandaloase. Slăbiciunile lui erau cu desăvîrşire platonice, lucruri despre care se vorbeşte numai cu un fel de religiozitate, şi numai ademenit şi răpus putea el să aibă şi legături, care nu sînt scurte, cum erau în cele din urmă cele cu Veronica Micle [...]“ („Eminescu – omul“). Sobrietatea, ca şi această imagine ideală despre femeie a lui eminescu sînt confirmate şi de colegul său de liceu şi de studii la Viena, Teodor V. Ştefanelli, care nu scapă, totuşi, prilejul de a povesti două istorii anecdotice cu iz amoros: „[...] el ţinea mult nu la femei, ci la femeie (s.a.). Femeia era pentru dînsul idealul creaţiunii, a frumuseţii şi a perfecţiunii chipului omenesc. [...] Eminescu nu fugea de societatea femeilor, dar nici nu o căuta. Dacă din întîmplare se afla într-o astfel de societate, el nu era retras sau ursuz, ci politicos, glumeţ şi voios“. Cele două anecdote evocate se referă, pe de o parte, la tînăra actriţă Eufrosina Popescu, pentru care pare-se că fugise de la liceul din Cernăuţi cu trupa de actori a lui Mihai Pascaly, iar cealaltă – la frumoasa „blondină“ Eliza de la Viena, o tînără şi bogată văduvă austriacă pe care, într-o seară, Eminescu şi Ştefanelli o salvează de la un atac de stradă (împreună cu mătuşa ei, cu zece ani mai vîrstnică). Cocheta Eliza, cu părul ei blond şi ochii albaştri, cu braţele „rotunde şi albe ca marmora“, care-l fermecase pe studentul Eminescu (dar şi pe colegul său!), pare să fie, spune Ştefanelli, modelul pentru idealul de frumuseţe feminină din poemele sale: „acest înger cu păr blond (s.a.) i-a servit adesea ca model în poeziile sale“.

Mite Kremnitz, la rîndul ei, are cîteva notaţii savuroase – complet anticlişeu –, care arată cumva, la prima lor întîlnire, un simptomatic decalaj civilizaţional (un Eminescu neglijent igienic şi vestimentar, nerafinat, cu preferinţe rurale, însă vital, cunoscător de vinuri, nu mizerabilist): „A doua zi plecă, şi nu înţelegeam de ce se vorbise aşa de mult despre Eminescu, persoana lui părîndu-mi-se de rînd, ţinînd de o clasă socială pentru care nu puteam avea nici un interes, pentru că necioplirea ei mă jignea, iar poezia sărăciei, care îmi trezeşte aşa de nemăsurat mila, nu ieşea aci la iveală. El nu părea nici muritor de foame, nici melancolic. La masă se arăta ca un bun cunoscător de vinuri, vorbea cu ochii jumătate închişi despre calitatea unui vin de Drăgăşani, aşa că nu simţeam nimic din melancolia sa; rîsese mult şi povestise glume din viaţa ţărănească cu mare poftă“. Treptat, între cei doi, cu ocazia lecţiilor de română oferite lui Mite, se instalează o anumită complicitate cu tentă amoroasă, iar fluctuaţiile în remarcile şi sentimentele lui Mite, încercată de un orgoliu feminin (ca muză a poetului), mai ales în clipa în care află de relaţia lui cu Veronica Micle, sînt şi ele interesante la lectură. Mă opresc aici cu citatele, ele ar fi, în orice caz, inepuizabile, şi nu atît într-un sens anecdotic – deşi nici acesta nu trebuie, în fond, neglijat –, cît într-unul care merge împotriva clişeelor de receptare curente şi insistă pe concret, pe context, pe detaliu. În fond, recuperarea lui Eminescu din unghiul receptării, în contemporaneitate şi nu numai, într-o astfel de direcţie trebuie să meargă, contextuală, relativistă şi pluriperspectivală.

Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani

Selecţie, note, cronologie şi prefaţă de Cătălin Cioabă,
Editura Humanitas, Colecţia „Convorbiri. Corespondenţă. Portrete“, Bucureşti, 2013,   582 p.

Apărut în Observator cultural nr. 700/ 22.11.2013 

De weekend

O poezie cu ingrediente tradiţional-postmoderne

Poetul basarabean Mihail Vakulovski (n. 1972) – traducător din limba rusă şi fondator al revistei on-line TIUK! k-avem kef (tiuk.reea.net), dar şi al CenaKLUbului TIUK! – a revenit cu un nou volum de poezie, Riduri, Editura Casa de pariuri literare, 2013. Autor al unei teze de doctorat despre poezia optzecistă, Portret de grup cu „generaţia optzeci” (Poezia) (Tracus Arte, 2010), Mihail Vakulovski scrie, la rândul său, o poezie înrudită cu optzecismul: o poezie relist-minimalistă, alcătuită din gesturi şi detalii cotidiene, impregnată de biografism, definită de prezenţa unui eu poetic cu accente biografice. Volumul de faţă, Riduri, este un volum aşa-zicînd „de trecere”, un volum melancolic al curgerii timpului, al înaintării în vîrstă, al întoarcerii – periodice, ritualice (în fiecare an, la ziua de naştere) – în casa părintească, de evocare a părinţilor, mai ales a tatălui, dispărut prea devreme. E interesant, în felul acesta, modul în care temele clasice, tradiţionale, uşor „paseiste”, ale locului natal, casei părinteşti, părinţilor, trecerii timpului se îmbină cu o tratare formală biografistă, „personalistă”, în siajul optzecist.

„timpul te trece de pe malul pe care scrie «viaţă»/ pe celălalt mal/ despre care ştim că/ acolo sunt cei care nu mai există şi cam atât” – notează poetul în poemul omonim (Riduri). Mai departe, în volum, această trecere a timpului face loc prezenţei insidioase a morţii: „viaţa cântă la orga morţii” – se spune în titlul unui poem. Odată cu înaintarea în vârstă şi dispariţia celor dragi – bunicii, apoi tatăl –, viitorul se îngustează, perspectiva morţii capătă consistenţă, iar timpul cel mai „important” – mai sigur, mai preţuit – este „prezentul imediat”:

„când eram foarte tânăr jocul meu preferat era de-a viitorul îndepărtat/ mă jucam de-a vreau să fiu mare de-a şcoala de-a fiul/ am jucat toate sporturile şi am citit toate cărţile/ de la antici la Sorokin şi Houellebecq/ m-am jucat de-a literatura şi de-a tinereţea şi de-a moartea/ şi totul era plin de viaţă chiar dacă/ viaţa îmi sugera zi de zi că nu are viaţă şi moartea nu are moarte/(...)// când eram mai tânăr îmi ziceam că numai viitorul contează/ iar prezentul este cel mai important/ acum trăiesc doar în prezentul imediat/ acum viitorul cântă la orga morţii şi-mi face din ochi/ doar datorită trecutului din care-mi trag seva/ aşa cum moartea se hrăneşte cu suflete/ prefăcând oamenii în scrum” (viaţa cântă la orga morţii). Notele sumbre sunt contrabalansate, însă, de secvenţe anecdotice şi ironice, menţinând un fel de echilibru tonal: „apoi bunicu’ l-a trimis pe fiu-so după medicamente şi/ când s-a întors i-a cerut restul/ de care n-a mai avut însă nevoie niciodată// apoi moartea a avut nevoie de neuitare şi de sânge puternic şi/ l-a luat pe tata din picioare/ exact în ziua în care insistase la telefon să venim eu şi cu frate-meu acasă” (în acelaşi poem).

Cu toate acestea, în ciuda melancoliei, versurile nu sunt lipsite – aşa cum observă Dumitru Crudu în postfaţă („O poezie debordând de vitalitate”) – de o anumită vitalitate, de ideea de luptă, de rezistenţă, de respect al valorilor familiale: „pe 10 august sunt acasă/ (de când m-am născut,oriunde aş locui)/ asta fiind o sărbătoare pentru părinţi/ nu pentru mine/ şi aşa înţeleg eu să le mulţumesc părinţilor pentru că/ exist./ insist./ asist./ rezist” (35). De altfel, în carte există mai multe asemenea poeme „aniversare” (34, 35, 36, 38, 40), care punctează trecerea timpului, amestecul de bucurii familiale (surprinse în poemele dedicate iubitei, intitulate carmine) şi de amărăciune, de „umbră” (vezi, de pildă, ultimul poem, ştiu ce-ai făcut astă viaţă).

Cum spuneam, Mihail Vakulovski scrie o poezie marcată de un amestec inedit de tradiţionalism şi postmodernism: tradiţionalism la nivelul temelor, dar şi al unei atitudini mai generale de respect al valorilor familiale; postmodernism – la nivel formal, al tipului de discurs, adesea amplu, aglutinant, biografist, dar şi în privinţa unui anumit tip de ironie în faţa existenţei, ce răstoarnă în anecdotic accidentele de parcurs, trecerea timpului, pierderea celor dragi. Închei cu o secvenţă dintr-un text din seria poemelor aniversare (36), care conţine toate aceste ingrediente, ironie şi amărăciune, aderare la valori tradiţionale şi ruptură, dar şi câteva imagini poetice foarte plastice, aproape violente: „capul soarelui mânjit de sânge ca un ochi de peşte răpitor smuls/ ca să prinzi alţi peşti/ răsare orbitor peste linia de plutire/ aruncând săgeţi împlântate în apă vie/ pe chipul liniştit al iubitei/ şi pe faţa împăcată a celui mai frumos Isus din lume/ cum a zis tata/ mama-mi întinde un buchet de busuioc de care-i plăcea lui tata/ şi o pereche de bocanci mai mari cu două numere dar/ de care poartă doar gradaţii din armata rusească/ la poartă – un beţiv la care latră Tiuk cu lehamite/ după care se-njură de moarte doi vecini – unchi şi nepot/ copacul meu şi-a mai tras un cerc/ înot încet în lacul în care tata l-a salvat pe bunicu’ de la înec/ şi a fost mândru toată viaţa pentru asta...”.

Mihail Vakulovski, Riduri, Editura Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2013, 80 p.

Apărut în România literară, noiembrie 2013

„ce Ariadnă sunt eu pentru tine?”

Poeta şi traducătoarea Ioana Ieronim a debutat cu volumul de versuri Vară timpurie (Cartea Românească, 1979), aparţinând – dacă luăm în calcul anul debutului – grupării optzeciste. Cu toate acestea, factura poemelor sale este cu totul diferită: texte neomoderniste, preocupate de limbaj şi de raportul dintre limbaj-trup-„fiinţă”. Lucrul acesta este evident în volumul din 2013, Când strugurii se prefac în vin (publicat la aceeaşi editură, Cartea Românească), al cărui ultim poem, Aproape, sună în felul următor: „frunte la frunte/ ochii închişi// atât de aproape încât/ fiinţa ni se aşază desăvârşit/ ca faldurii de mătase/ de lână// în cădere liberă/ trupul nostru/ care ştie atât de mult/ şi atât de mult ştie să uite”. Poemul este un mod de existenţă („poeme ca pâinea”, scrie Ioana Ieronim), iar cuvântul, la rândul său, este „vehiculul” esenţial, care „îmblânzeşte” „bestia”, „tăcerea” ori „golul”: „Poeme ca pâinea, spui/ pâine cum zici acasă/ pâinea departe de casă/ pâinea împărtăşaniei/ a supravieţuirii// pâinea de îmblânzit bestia/ tăcerea// poeme/ de traversat golul” (Poeme ca pâinea). Un alt text (Doar cuvintele dau lumină) poartă un titlu desprins din mottoul semnat de Tristan Tzara, „În întuneric, doar cuvintele dau lumină”.

Cuvântul poate fi înţeles, la Ioana Ieronim, şi în sens biblic, întemeietor – există, de altfel, în poemele sale, o infuzie de motive biblice, dar şi mitologice (precum motivul „firului Ariadnei”, din a doua secţiune – omonimă – a cărţii). Pe filieră întrucâtva argheziană, cuvintele („sămânţa neamului nostru durabil”), cu întreaga lor istorie transpersonală, sunt întemeietoare şi în planul poeziei, mijlocind, în cele din urmă, şi relaţia personală, de iubire, între „eu” şi „tu”: „aceste cuvinte au fost încălzite între palme/ aceste cuvinte au stat sub obrazul meu în somn/ aceste cuvinte s-au rostogolit din căruţa cu coviltir,/ au rătăcit nomade/ şi pretind că nu s-au clintit din loc// am ţinut aceste cuvinte, ca o ţărancă, la piept/ atunci când le-a fost foame le-am hrănit din mers/ aceste cuvinte mi s-au înfăşurat printre glezne/ când trebuia să fiu liberă,/ s-au ridicat de patimă ca armăsarul oprit din galop// (...)/ aceste cuvinte mi-au căzut în poală râzând înfricoşate/ au avut şapte ani slabi şi iar şapte/ au atins otrava iubirii şi morţii cu limba neştiutoare/ (...)/ azi eu sunt aceste cuvinte pentru tine/ azi tu eşti aceste cuvinte pentru mine:/ cuvinte mai umile decât scoicile goale/ înainte să se spulbere în nisip/ cuvintele – tot ce e mai bun/ tot ce e mai rău/ sămânţa neamului nostru durabil// ca agrafa din peplum s-au desfăcut de la mine/ cuvintele/ pe care ţi le trimit” (Cuvinte).

Poeta scrie, pe coperta a treia a cărţii, că acest volum marchează o schimbare de perspectivă, de atitudine poetică, trecerea de la „imaginea poliedrică a lumii” la o „geografie a interiorităţii”. Schimbarea nu este atât de vizibilă, însă se poate, într-adevăr, vorbi aici de o poezie mai personală, mai apropiată de poezia practicată de optzecişti. Aşa se întâmplă, de pildă, în Fashion – unul dintre textele care încearcă să ţină pasul, la nivelul realităţilor, dar şi al limbajului, cu lumea (post)modernă (vezi şi WikiLeaks etc.), dar fără a scăpa complet de o anumită doză de retorism şi abstract: „Cum să mă gătesc pentru tine astăzi?/ În ce adânc de şifonier am lăsat lucrurile/ împăturite-n straturi de tăcere şi timp?/ (...)/ ... Rock/ rock şi iar rock nemuritorul, stiletto/ catifea neagră/ dantelă din fir de înaltă tensiune/ dolce dolente, credinţă eternă/ uşoară ca raza de lună, grea ca maica ţărână,/ mai deasă decât/ bezna cea nepătrunsă, către dimineaţă/ arzând cu flacăra până la cer/ înfometată”.

De reţinut şi secţiunea cu trimiteri mitologice de la finalul cărţii, „Firul Ariadnei”, care conţine câteva texte ce vorbesc despre iubirea trădată – nu la modul personal, ci invocând cuplul mitologic Ariadna-Tezeu. Deşi nici acestea nu sunt propriu-zis poeme ale interiorităţii, ele concentrează, într-adevăr, cum ţinea să precizeze Ioana Ieronim, nichitastănescian, un „timp al sentimentelor”. Figura mitologică a Ariadnei este, în acelaşi timp, o bună metaforă pentru imaginea poetei ca ţesătoare de cuvinte. Sentimentul („sentimentul dinaintea cunoaşterii”) şi preocuparea pentru limbaj marchează două dintre caracteristicile de bază ale poemelor scrise de Ioana Ieronim în volumul de faţă. Iată şi un ultim citat ilustrator: „ce Ariadnă sunt eu pentru tine?/ femeia care a fost mireasa lui Dionysos întâi/ ori după/ în povestea noastră cum o spun alţii?/ Pe când eu a ta am fost mereu – şi timpul,/ timpul, doar el s-a răsucit până/ dincolo de recunoaştere// (...)// Ţesem, toarcem, deşirăm limba pe care/ am învăţat-o laolaltă// (...)// cum ştiu că eşti tu? sentimentul/ dinaintea cunoaşterii// iar tu deodată aproape/ atât de aproape/ în întuneric” (Cine a spus?).

Ioana Ieronim, Când strugurii se prefac în vin, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2013, 72 p.

Apărut în România literară, octombrie 2013