Asociaţia Română a Traducătorilor Literari (ARTLIT)

Ca traducător, salut şi mă alătur iniţiativei de înfiinţare - în sfârşit - a Asociaţiei Române a Traducătorilor Literari (ARTLIT), care să apere drepturile traducătorilor literari din România. Drept urmare, preiau mai jos şi transmit mai departe scrisoarea iniţiatorilor ARTLIT, primită pe mail:

Dragi traducătoare şi traducători,

În urma dezbaterii despre problemele traducătorilor literari din România – dezbatere organizată pe 14 martie 2013 de Goethe-Institut Bucureşti, la care unii dintre Dvs. au participat – şi a unor consultări ulterioare, subsemnaţii am decis să constituim un grup de iniţiativă care să conducă la formarea unei asociaţii sindicale a traducătorilor literari din România. Noua asociaţie se va numi Asociaţia Română a Traducătorilor Literari (ARTLIT).

Decizia este consecinţa constatării de neevitat că în acest moment nu există în ţara noastră o asociaţie care să apere în mod real drepturile traducătorilor literari, ci doar asociaţii care se ocupă de aspectele cultural-profesionale ale acestei ocupaţii.

Prin urmare, dorim să înfiinţăm o asemenea asociaţie cu scopul principal de a apăra eficient toate drepturile traducătorilor literari, dar în special pe cele patrimoniale. Astfel, principala noastră preocupare vizează nivelul tarifelor, dar şi celelalte condiţii de plată şi reglementarea întregului proces de negociere şi de colaborare dintre traducători şi editori.

Succesul unei astfel de asociaţii depinde în mod direct de numărul membrilor ei. Modelul european care funcţionează şi care le asigură condiţii relativ bune de lucru traducătorilor se bazează pe reunirea cvasi-totalităţii celor care practică această ocupaţie. Aceste condiţii lipsesc în România, unde problema nu este doar nivelul tarifului, ci şi faptul că, uneori, editurile nu plătesc deloc sau doar după insistenţe îndelungi.

Prin urmare, îndemnăm toţi traducătorii literari să se alăture acestui grup de iniţiativă şi să devină membri ai viitoarei asociaţii. Doar împreună putem obţine condiţiile decente de lucru care ne lipsesc atît de mult acum.

Vă rugăm să distribuiţi acest mesaj, mai ales în cazul în care cunoaşteţi traducători literari care ar putea fi interesaţi.

P. S.: „Traducători literari“ se referă la toţi traducătorii de fiction sau non-fiction (excluzând domenii specializate, ca dreptul sau ingineria) şi care lucrează mai degrabă în regim de freelancing cu editurile decît în regim de angajaţi permanenţi ai altor tipuri de companii.

Grupul de iniţiativă pentru constituirea unei asociaţii sindicale a traducătorilor literari din România:

Andrei Anastasescu

Cerasela Barbone

Dragoş Dodu

Florentina Hojbotă

Ciprian Şiulea

O antologie de autor – Liviu Antonesei

De curând, cunoscutul intelectual ieşean Liviu Antonesei şi-a adunat toate volumele de poezie într-o antologie „lirică” de autor, Un taur în vitrina de piatră (antologie lirică, 1977-2012), Editura Adenium, 2013.

Eseist şi poet optzecist – absolvent de psihologie-sociologie la Iaşi, a ţinut, în timpul studenţiei, o rubrică de sociologie în cadrul revistei Dialog şi a fost redactor şef-adjunct la Opinia studenţească, reviste adesea îndrăzneţe, în epocă, prin idei şi teme abordate –, Liviu Antonesei a debutat în 1988, cu cartea de eseuri Semnele timpului (Editura Junimea) şi trebuie spus că el rămâne, în mod esenţial, un eseist chiar şi în poezie, deşi, de-a lungul timpului, formulele poetice încercate variază considerabil. Adesea păstrând – fie şi asumat sau ludic – formule poetice învechite, cu strofe, rimă sau ritm, Liviu Antonesei pune, de fapt, accentul pe ceea ce se numeşte „conţinut”, pe mesaj, reprezentat de cele mai multe ori de idei filozofice, pe temele general-umane: iubire, moarte, melancolie, meditaţie etc.

Optzecist prin perioada de formaţie, prin activitatea la revistele studenţeşti Dialog şi Opinia studenţească, prin rezistenţa – în cazul lui şi una politică, prin Grupul de la Iaşi, din care mai făceau parte Dan Petrescu, Tereza Culianu-Petrescu, Luca Piţu, Al. Călinescu, Liviu Cangeopol –, Liviu Antonesei nu scrie, totuşi, o poezie optzecistă aşa cum a fost ea definită de grupul „central” (bucureştean) de poeţi afirmaţi la Cenaclul de Luni, condus în epocă de criticul Nicolae Manolescu, şi anume acea poezie a cotidianului, livresc-ironică şi biografică. De fapt, el şi-a căutat mai multă vreme o formulă poetică, trecând de la una la cealaltă, contopind diverse influenţe literare aşa-zicând clasice: de la Eminescu şi Bacovia la poezia românească şaizecistă şi şaptezecistă – adică trecând de la (neo)romantism şi simbolism la ceea ce numim poezia modernistă, axată pe problematica limbajului, a cuvântului. Poemele sale de la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80 – deşi primul volum al său de poezie a apărut, înjumătăţit de cenzură, abia în 1989, cu titlul Pharmakon (Editura Cartea Românească) – topeşte toate aceste căutări şi influenţe în poeme de regulă ample, discursive, adesea cu un intertext explicit (în dedicaţia poemului). În 1990, autorul publică volumul Căutarea căutării (Editura Junimea), ce reia forma iniţială, nemodificată de cenzură, a manuscrisului de debut, depus la editură în primăvara lui 1988 (dar care fusese predat spre publicare, într-o primă versiune, încă din 1979-1980!). Antologia din 2013 începe, aşadar, cu acest volum, Căutarea căutării, din 1990.

Poemul care deschide acest volum, scris „în memoria lui Radu Petrescu”, e un text discursiv, cu frazare lungă, un poem livresc şi preţios, elegant şi evocator, imaginativ şi bovaric à la Belle Époque: „Ca şi cum ar fi coborât valea aceea lutoasă/ cu poalele rochiei în mâini şi cu mici perle/ lichide lunecând pe suprafaţa obrazului/ (de o consistenţă puţin ciudată totuşi această/ imagine care revine adesea, dimineaţa, din memorie/ şi care-şi instaurează cu superbie suveranitatea/ imediat la intrarea în starea de trezire, ca şi cum/ un film vechi, din perioada Câinelui Andaluz, s-ar/ alcătui din lungi fâşii de negru intens/(...)/ Şi, poate, totul nu este decât o naivă, disperată/ încercare de a defini, de a exorciza bovarismul...”.

În poemul dedicat memoriei poetului sinucis Rolf Bossert (membru al Actionsgruppe Banat), frazarea se schimbă total: versuri scurte, directe, brutale, o deziluzie (socială, politică) fără măştile livrescului: „... nicăieri nu ai găsit pământul făgăduinţei,/ nicăieri liniştea, decât într-o prăbuşire adâncă,/ într-un zbor fără aripi./ O pată de sânge pe asfalt cât o sahară lichidă,/ o tăcere aiuritoare./ Pretutindenea la fel. Nicăieri un loc al/ cântecului,/ niciodată un cântecel al speranţei/ (...)/ (...) O zi, o zi/ ce-o credeam nesfârşită, în care-am visat/ că ne salva poezia. Odihneşte în pace./ Sub astre, nici un vis, nici o speranţă./ Nimic, niciodată” (În amintirea...). În Amintire din copilărie, nostalgia este una sentenţioasă, impersonală, cu accente de meditaţie abstractă, filozofică: „Ca un vierme în măr, îndoiala!/ Cel care a tăcut, el, să mai tacă. Dar ce să/ facem cu el, ce să facem? Marginile lucrurilor/ sunt vinete – strălucesc în lumina rece ca o rază/ necunoscută, ca un lichid renăscut dinlăuntru”. Pentru ca, alături, într-un Pastel scris „în memoria lui A.E. Baconsky”, versul să se schimbe din nou, într-unul mai alert, cu ecouri simbolist-citadine şi cu o invocare retorică a poetului, a uneltelor sale şi a poeziei: „Zăpada enormă strălucea violaceu în/ lumina neoanelor,/ pulsaţia rapidă a sângelui lapidând arterele.../ O, plin de poeme este poetul, pixul, condeiul,/ plin de imagini fulgurante, impertinente, bizare”.

Poeme de facturi diverse, (neo)romantice şi moderniste – dedicate,pe lângă autorii români citaţi mai sus, unor Hölderlin, Rilke, Poe etc. –, adeseori discursive, retorice, ample, textele volumului Căutarea căutării aş zice să sunt cameleonice, compozite. În căutarea unei formule anume, ele jonglează însă, întotdeauna, foarte bine cu tiparele poetice împrumutate de la clasici şi moderni.

Pe Liviu Antonesei îl găsim cel mai bine în volumele publicate după ’90 (dar parte din ele scrise în anii ’80), Apariţia Eonei şi celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnozei (1986-1999) (apărut în 1999), Dispariţia şi eternitatea Eonei (1999-2006), dar şi în volumul apărut în 2011, Poveşti filosofice cretane şi alte poezii din insule, poeme „inedite”, scrise între 2008 şi 2011 în insula grecească Creta, în „ostroavele Azore” ale Portugaliei şi, în fine, în Londra insularei Anglii. Câteva poeme de dragoste anunţau deja Apariţia Eonei..., şi apoi Dispariţia şi eternitatea Eonei, volume în care poezia filozofică, eseistică, sentenţioasă se combină cu senzualitatea erotică, într-o notă specifică. Autor al unui eseu Despre dragoste. Anatomia unui sentiment (2000), Liviu Antonesei scrie şi o poezie erotică, o poezie nu atât personală, cât din nou în siaj modernist, metaforică şi simbolică – Eona e un fel de zeitate feminină tutelară a iubirii –, dar şi o poezie erotică „în dulcele stil clasic”, cu strofă şi rimă, cu limbaj îndrăzneţ şi ecouri din literatura populară. „Uvertura” la Apariţia Eonei... începe melancolic şi într-o perspectivă a finalului, plasând iubirea în curgerea iremediabilă a timpului: „Şi după ce totul va fi spus. Şi după ce vom fi/ trăit totul. Şi după ce nu va mai rămâne nimic/ înaintea noastră, iubita mea care eşti singurul/ său semn. Şi...” (Apariţia Eonei. O uvertură). În arhipelag e un poem care anticipează „poeziile din insule” şi care merge pe acelaşi tipar specific, meditaţie filozofică – în speţă, aici, o anume seninătate „clasică”, grecească – şi senzualitate erotică: „pe puntea vaporului, către Corfu.../ păsările sunt peşti, copacii valuri/ nesfârşite şi răcoroase. Ca o biserică/ noaptea – lumea ne cuprinde cu totul./ Noi o cuprindem. Pe plajă, pe plajă la Corfu,/ ne vom iubi pân’ la capătul/ ultim al lumii. Între stâncile goale,/ lângă apele verzi-albăstrui,/ corpuri fosforescente luminând pe nisipuri./ Tat twam asi – chiar asta noi/ suntem!”.

În trecerea universală, în perspectiva morţii şi în meditaţia melancolică asupra existenţei – constante ale poemelor lui Liviu Antonesei, luminate uneori, mai ales în Poveşti filosofice cretane..., de o acceptare senină a curgerii, stimulată de splendoarea peisajului insular –, iubirea este, aşadar, ultimul bastion, şi cel mai puternic: „Zăpada se prăbuşea peste noi/ în valuri enorme, fosforescente/ din lumina căzută a nordului./ Nu ştiam deosebirea dintre unu şi doi,/ copii ai Domnului ţinându-se stingher/ mână în mână. Tandri şi goi,/ cu sexele strălucitoare la umbra podului” (Pastel nordic, din volumul Dispariţia şi eternitatea Eonei). Erotismul e, de altfel, asociat şi cu un anumit sentiment religios – mai sus apare chiar o imagine biblică a cuplului primordial –, iar asta se poate vedea şi în cei trei „psalmi”, scrişi de poet direct în franceză şi redaţi ca atare în antologie (Psaumes, 2004 – psalmul ca „poème du désir”, „poème du plaisir”, pe urmele Cântării Cântărilor).

Poeme de călătorie, sapienţiale, meditativ-umaniste, „poeziile din insule” aduc din nou în prim-plan pământul insular al Greciei. Peisaje greceşti înspumate, aspre şi orbitoare, unde relaţia omului cu lumea e nemijlocită, fără a mai fi nevoie de cuvinte, şi care conduc la o acceptare calmă a existenţei efemere şi totuşi universale: „Întinderi blând clocotitoare de ape/ Şi puţinul pământ concentrat,/ Incasabil ca metalele dure./ Smocurile verzi, de un verde intens/ Răzbind piatra parcă împotriva firii –/ Deşi după firea vieţii merg toate./ Între mine şi aceste aspre frumuseţi,/ Totul e simplu, nu e nevoie de cuvinte” (poemul 3 din „Alte douăsprezece poveşti filosofice cretane”).

Volum de autor, Un taur în vitrina de piatră creează, aşadar, o imagine completă a poetului Liviu Antonesei – poet filozof, dar şi poet al iubirii, poet al melancoliei şi trecerii universale, dar şi autor de texte sapienţiale. Un poet grav, dar şi unul ludic (în poemele ludic-erotice), experimentator de diverse formule poetice, el rămâne, spre deosebire de colegii săi optzecişti bucureşteni, un umanist şi un modernist.

Apărut în Observator cultural nr. 680/ 05.07.2013

De weekend

Boris Vian a lăsat un fermecător Manuel de Saint-Germain-des-Prés, scris în anii ’50, iniţial un ghid turistic pur şi simplu, dar transformat apoi într-un text de autor, inconfundabil, amestec de serios şi amuzament, în care intră multă inteligenţă, ironie, umor. O cărticică ce reînvie atmosfera artistică (literatură, şansonetă, teatru şi jazz) efervescentă a cartierului mitic de pe rive gauche, înfăţişînd profilul oamenilor, cafenelelor (printre ele celebra Flore), străzilor sale: de la Jean-Paul Sartre şi Simone de Beauvoir la cântăreţe precum Juliette Gréco, Mireille Mathieu şi actriţe precum Simone Signoret.

Iată, de pildă, portretul lui Tristan Tzara (traducerea îmi aparţine):

Tristan Tzara

Fără îndoială că ar trebui să-l definim drept un Protohippus, căci a fost tatăl mişcării Dada. Toată lumea îşi aminteşte de activitatea turbulentă şi suprarealistă a acestui poet, iar contrastul dintre imaginea aceasta dinamică şi cea de obişnuit paşnic al cartierului Saint-Germain, în care s-a transformat, este destul de tulburător. Îi place să stea la taclale în compania lui Cossery şi a numeroşilor săi amici, dintre cei puţini care au păstrat în cartier tradiţia discuţiilor serioase.

La înfăţişare de înălţime medie, cu tenul închis la culoare, ochelari, părul grizonat, îmbrăcat într-un etern impermeabil gri-bej, are un aer foarte amabil.

A se citi în compania şansonetei lui Juliette Gréco (vezi foto, alături de Boris Vian):

Dandysmul, un fenomen fascinant

În 1995, Adriana Babeţi, cunoscuta eseistă şi scriitoare timişoreană, profesoară de literatură comparată la Universitatea de Vest, a publicat, în traducere românească, la Editura Polirom, sub titlul Dandysmul, două texte semnate de Barbey d’Aurevilly, Despre dandysm şi despre George Brummell şi Un precursor al dandysmului, pe care le-a însoţit de un studiu introductiv consistent, Dandy Ltd., dar şi de o – la fel de substanţială – addenda (aproape jumătate din paginile volumului), care adună şi alte texte sine qua non din bibliografia dandysmului (printre autori se numără Thomas Carlyle, Charles Baudelaire, Huysmans, Oscar Wilde, Marcel Proust, Albert Camus, Roland Barthes, Giuseppe Scaraffia ş.a.). În 2004, rod al unor ample cercetări de istorie literară şi culturală începute cu acest volum, Adriana Babeţi va reveni cu Dandysmul. O istorie, o carte nu numai obligatorie pentru bibliografia şi istoria fenomenului, dar şi fermecătoare.

Ce este, aşadar, dandysmul? Adriana Babeţi atrage atenţia, din capul locului, în studiul său introductiv, că cercetătorii (scriitori, filozofi, istorici şi critici literari, o parte din ei antologaţi chiar în volumul de faţă) cad de acord asupra dublului sens al termenului: pe de o parte, un sens istoric, definind un fenomen strict istoric, cu rădăcini într-un timp şi spaţiu anume (Anglia sfârşitului de veac XVIII), iar pe de altă parte o accepţie stilistică, definind, practic, un stil atemporal. Traducătoarea lui Barbey d’Aurevilly – scriitorul francez (un aristocrat cu nostalgii revoluţionare) care se ocupă de figura lui George Brummell, un prototip al dandyului din chiar Anglia de la sfârşitul secolului XVIII – mai notează, în preliminarii, că dandysmul e un fenomen exclusiv masculin – deşi joacă pe o ambiguitate de gen caracteristică – şi marginal, dar cu atât mai fascinant cu cât mizează pe contraste şi paradoxuri.

În orice caz, pentru literatură şi arte – vezi scriitorii şi artiştii-dandy – el este un fenomen fascinant şi atemporal.

Ca fenomen istoric, scrie Adriana Babeţi, „dandysmul apare – spun istoricii şi sociologii – în plină ascensiune a clasei burgheze, la finele veacului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea. Tinerii noştri, proveniţi din familii relativ modeste, se află într-un interval tensionat. Nu sunt aristocraţi, dar aderă, măcar parţial, la valorile de castă ale nobilimii şi vor să fie acceptaţi în cercurile ei închise. Însă cu un singur scop: de a o perturba din interior, de a-i răsturna canoanele, de a o scoate din amorţire şi inerţie. O vor face cu orgoliu, trufie (generate, cel mai adesea, de un complex de inferioritate), dând dovadă de o inteligenţă abilă, ieşită din comun.” Antiegalitari, elitişti, respingând morala burgheză din rândul căreia se trag (proiectele de prosperitate şi ascensiune socială), dandy-i aceştia întreţin relaţii cu aristocraţii, prinţii şi regii, complăcându-se în a-i seduce, a-i contraria, a sfida normele castei nobiliare. Iar sfidarea – şi, implicit, seducţia – se face prin vestimentaţie, atitudine, conversaţie.

Calităţile unui dandy sunt, pentru Baudelaire – el însuşi un dandy, un burghez care-şi cheltuie averea moştenită – în mod esenţial de ordin spiritual: „O mână de bărbaţi declasaţi, dezgustaţi, fără rost, dar având cu toţii bogăţia unei forţe înnăscute, pot să făurească planul de a întemeia un nou fel de aristocraţie, cu atât mai greu de înlăturat cu cât va fi bazată pe cele mai preţioase şi indestructibile calităţi şi pe darurile celeste, pe care nici munca şi nici banii nu le pot conferi”.

Baudelaire avansează aici o idee importantă pentru cea de-a doua categorie de dandy, a artiştilor dandy: e vorba de aristocraţia spirituală, „un nou fel de aristocraţie”, o nouă castă, imaginară în fond, dată de valorile spiritului. La această castă va adera – cu morga, dar şi complexele de rigoare –, la noi, şi autorul Crailor de Curtea-Veche, Mateiu Caragiale, fiul bastard al lui I.L. Caragiale. Şi Baudelaire (e vorba de articolele din Pictorul vieţii moderne şi alte curiozităţi, Meridiane, 1992, ediţie de Radu Toma, din care Adriana Babeţi antologhează aici un fragment) mai spune un lucru important: dandysmul este şi o formă de decadentism, e „ultima zvâcnire de eroism în vremuri de decadenţă”. Asta pentru că, deşi o „instituţie în afara legilor”, dandysmul îşi are propriile legi, „riguroase”, menite a pune în evidenţă întotdeauna „superioritatea aristocratică a spiritului” apartenenţilor săi. Adriana Babeţi vorbeşte astfel despre o etică (narcisică, a singularităţii şi singurătăţii, a negativităţii) şi despre o estetică dandy, despre dubla doctrină, a diferenţei şi a aparenţei, ca şi despre strategia de seducţie pe care le pune în scenă dandysmul.

Cât despre artiştii şi scriitorii dandy, despre care se poate vorbi începând cu secolul al XIX-lea, Adriana Babeţi notează, sprijinindu-se pe afirmaţiile lui Sartre din studiul consacrat lui Baudelaire: „În momentul declinului acesteia (al nobilimii, n.m.), nemaiputând fi protejat, întreţinut, scriitorul se vede retrimis brutal la condiţia sa iniţială, aceea de burghez care ar trebui să se conformeze principiilor lumii din care provine: hărnicia acumulardă de bani”. Împotriva pierderii independenţei şi, deci, al creativităţii, scriitorul nu are decât câteva opţiuni (enumerate de Sartre): „opţiunea pentru o singurătate şi indeoendenţă absolute, cu toate riscurile asumate (Lautréamont, Van Gogh, Rimbaud), intrarea în graţiile şi favorurile unei aristocraţii de mâna a doua (fraţii Goncourt, Prosper Mérimée), declasarea simbolică, voluntară, printr-o ruptură mitică de clasa care i-a generat şi recuperarea în consecinţă a unui elitarism, prin ceea ce Durkheim numeşte «solidaritatea mecanică», «familia marilor scriitori» (e cazul lui Flaubert sau Gautier)”.

Lăsând deoparte consideraţiile de ordin istoric şi social, e de spus, încă o dată, că dandysmul rămâne un fenomen atemporal, o seducătoare „aristocraţie” de stil şi de spirit, în care se regăsesc scriitori şi artişti din diverse epoci. El e un melanj de elitism şi frondă, de rigoare şi nonconformism, un joc al păstrării distanţei şi al cultivării aparenţelor – cu o atenţie la corporalitate şi vestimentaţie care anunţă obsesiile epocii noastre – cu un succes garantat. Din galeria marilor dandy, cei care îşi fac din viaţă o operă de artă fac parte, de pildă, Lord Byron, Alfred de Musset, Stendhal, Oscar Wilde, Th. Gautier, Baudelaire, Huysmans, Marcel Proust, Alfred Jarry, Tzara ş.a. (incluşi în dicţionarul dandy-ilor alcătuit de G. Scaraffia). În zilele noastre, mari eleganţi, dandy, ar putea fi consideraţi un David Bowie sau un Jeremy Irons. Iar de pe la noi, pomenitul Mateiu Caragiale, dar şi Alex. Leo Şerban, criticul de film, scriitorul şi eseistul dispărut dintre noi în urmă cu doi ani.

Apărut pe Bookaholic

Reflecţiile despre poezie ale lui Alexandru Muşina

Debutat – alături de Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin – în volumul colectiv Cinci (Editura Litera, 1982, reeditat în formatul original în 2011, la Editura Tracus Arte), poetul, eseistul şi – mai nou (prin romanul Nepotul lui Dracula, Editura Aula, 2012) – prozatorul optzecist Alexandru Muşina şi-a adunat în 2008 textele sale teoretice despre poezie în volumul Poezia: teze, ipoteze, explorări, publicat la propria-i editură, Editura Aula. Absolvent al Filologiei bucureştene ca şi Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Mariana Marin, Traian T. Coşovei şi alţi colegi generaţionişti – alături de care frecventa, în anii ’80, Cenaclul de Luni condus de Nicolae Manolescu –, stabilit ulterior la Braşov (unde este profesor universitar), Alexandru Muşina este unul dintre poeţii optzecişti de prim-plan şi un bun cunoscător de poezie şi teoretician al ei.

Volumul Poezia: teze, ipoteze, explorări adună laolaltă texte mai vechi şi mai noi despre poezie, articole din anii ’80, dar şi din anii 2000, într-un soi de carte-şantier, plină de sugestii pentru cei interesaţi de poezie, dar chiar şi pentru poeţii à venir, căci eseurile sunt mereu orientate către viitor, aşa cum ţine să arate autorul. Poezia e un teritoriu fragil, niciodată foarte popular şi necesitând mai întotdeauna o anume iniţiere, o anume cultură în domeniu, dacă nu şi o sensibilitate aparte. Cu toate acestea, ea este indispensabilă lumii umane şi sociale, ba chiar mai mult – scrie Alexandru Muşina în secvenţe convingătoare – ea îi este esenţială:

„Niciodată poetul nu a fost necesar. El a devenit necesar. Nici acum (pare că) nu e necesar; poate deveni necesar. Încerc să-mi imaginez o lume fără poeţi, fără poezie: ar fi o lume încremenită. Progresul (cu sau fără ghilimele) are un impuls, o energie motrice de natură fantasmatică. Dar aceasta se epuizează, se sleieşte fără sursa ei: acea tensiune, acea plasmă din care se naşte şi poezia. Întotdeauna, chiar cînd – la suprafaţă şi violent – e dispreţuită, acuzată, alungată din cetate, poezia e, simultan, resimţită ca esenţială. Nu neapărat centrală, cât esenţială” (Poezia lucrurilor de care ne pasă (un studiu diagonal)).

Încercând – pe urmele multora – să definească poezia, Alexandru Muşina nu invocă limbajul literar – diferit, conform poeticii clasice, de limbajul cotidian – sau aglomerarea de tropi (figuri de stil) din textele poetice (limbajul cotidian, comun este el însuşi un limbaj ce conţine tropi, metafore, metonimii etc.), ci vorbeşte despre  o tensiune specifică poeziei, despre un „joc al forţelor sufleteşti” aparte, despre „intensitatea trăirii fantasmatice” proprie poeziei, ca şi despre o anumită solidificare, coagulare – de unde caracterul artificial – a ceea ce numim obiectul poetic, desprins din continuumul vieţii:

„Poezia nu e materială, ci plasmatică, nu e atât un obiect, cât un câmp de tensiune. Care devine «materie», «obiect» în şi prin actul lecturii: «materie sentimentală», fantasmatică, «obiect» cultural sau cum vreţi să-i zicem.

Dincolo de meşteşug, ceea ce dă calitate unei poezii este tensiunea din ea, jocul forţelor sufleteşti care nasc şi susţin «plasma» ei”. Şi ceva mai departe, în acelaşi excelent eseu introductiv, din care am citat mai sus (Poezia lucrurilor de care ne pasă (un studiu diagonal)):

„La o adică, am putea spune că poezia e acea zonă a comunicării (continue, cotidiene), acel fluid care la un moment dat «cristalizează», se solidifică, devine obiect «plasmatic» (inclusiv obiect de Muzeu). Un obiect paradoxal: inexistent, dar emoţionant, care ne obsedează.

Că poezia e un concentrat, un accelerator de emoţie, de trăire. Un simulator de emoţii şi de trăiri (uneori extreme). Caracterul artificial (de artefact) al poeziei de aici provine. Poezia (obiectul poetic) e limitată şi repetabilă, nu e un continuum care se consumă pe măsură ce se produce, ca trăirea «vieţii», ca reportajul. Poezia e impersonală (şi repetabilă), reportajul (trăirea vieţii) e personal (şi ireversibil)”.

Pe lângă textele cu miză teoretică (dintre cele mai substanţiale texte despre poezie scrise la noi în postdecembrism, alături de cartea lui Gheorghe Crăciun, de pildă, Aisbergul poeziei moderne), volumul conţine şi articole polemice: cele mai vechi sunt luările de poziţie din anii ’80 în favoarea unui nou tip de poezie, „poezia cotidianului” sau aceea a unui „nou antropocentrism”; cele mai noi, de după ’90, iau atitudine împotriva mult invocatului postmodernism românesc, promovat, încă din anii ’80, de chiar colegii săi de generaţie optzecistă (Muşina vorbeşte polemic, după ’90, despre un „postmodernism socialist” sau despre un „postmodernism la Porţile Orientului”).

În anii ’80, poezia propusă – şi practicată – de Muşina & co, altfel spus poezia optzecistă citită la Cenaclul de Luni condus de Nicolae Manolescu, e o poezie polemică la adresa celei scrise de generaţiile în vogă, ’60 şi ’70, relativ integrate în sistem şi adesea conformiste ideologic. E o poezie directă, axată pe evenimentele cotidianului şi pe eul biografic, dar în acelaşi timp impregnată de trimiteri livreşti, fiindcă are, în fond, un model cultural american, poezia beatnicilor din anii ’50-’60 – primă manifestare a ceea ce s-a numit ulterior postmodernism în literatură, importat de tinerii optzecişti români, peste mări şi ţări, ca un mod de delimitare polemică literară, dar şi politic-ideologică, în anii ’80 ai comunismului.

Închei cu un citat din articolul Noul antropocentrism (1982), un text teoretic important atât pentru poezia optzecistă, cât şi pentru evoluţia poeziei româneşti postbelice şi contemporane în genere:

„Într-adevăr, poezia postbelică, eliberată de academisme şi reţineri de tot felul (inclusiv lexicale), în urma nesfârşitelor «revoluţii poetice» ale începutului de secol, cu o nouă conştiinţă de sine, cu o «perfectă» stăpânire a limbajului, a expresiei, se reapropie de viaţa noastră cea de toate zilele. Poeţii redescoperă valoarea propriei biografii, a micilor întâmplări cotidiene, a sentimentelor nesofisticate, a senzaţiilor «nemediate», a «privirii directe». Resurecţia obiectivismului american după 1950 e mai mult decât semnificativă. Privirea trebuie să fie «obiectivă», în sensul că între ea şi realitate nu trebuie să se interpună lentilele diverselor teorii, ideologii, mitologii, clişee culturale etc. (...)

Această poezie, post-modernistă, aş îndrăzni să o numesc poezia noului antropocentrism. Trăsăturile ei esenţiale mi se par a fi – simplificând mult, şi sub beneficiul de concluzie provizorie: centrarea pe fiinţa umană, în datele ei concrete, fizic-senzoriale, pe existenţa noastră de aici şi de acum şi o anumită «claritate a privirii»”.

 Publicat pe Bookaholic

Cronică la volumul rezultat în urma colocviului "Gh. Crăciun", Braşov, iulie 2012

Despre trup şi literă în opera lui Gheorghe Crăciun

Raul Popescu

În 2012 s-au împlinit deja cinci ani de la dispariţia prematură a prozatorului şi teoreticianului literar Gheorghe Crăciun. În iulie 2012, la Braşov, colegii de catedră ai lui Gheorghe Crăciun de la Facultatea de Litere a Universităţii „Transilvania“ au organizat, la cinci ani distanţă de prima ediţie, cea de a doua ediţie a Conferinţei Naţionale Gheor­ghe Crăciun – viaţa şi opera.  Participanţii nu au fost puţini. Numai gazda, adică Facultatea de Litere din Braşov, a fost reprezentată de aproximativ 15 persoane – profesori, doctoranzi, studenţi: Caius Dobrescu, Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Adrian Lăcătuş, Virgil Podoabă, Ruxandra Ivăncescu, Georgeta Moarcăs, Rodica Ilie, Romulus Bucur, Naomi Ionică, Ioana-Paula Armăsar, Dan-George Botezatu, Alexandra Ungureanu-Atănăsoaie, Ramona Hărşan, Ovidiu Brînză.

Din partea altor centre universitare au participat: Carmen Muşat (Universitatea din Bucureşti), Adina Diniţoiu (Universitatea din Bucureşti), Liliana Truţă (Universitatea Creş­tină „Partium“ Oradea), Laura Cornea (Uni­versitatea Tehnică din Cluj), Florica Teodoriuc (Universitatea „Ştefan cel Mare“, Suceava), Elena-Cristina Ştefîrcă (Universitatea „Ştefan cel Mare“, Suceava), Mircea A. Diaconu (Universitatea „Ştefan cel Mare“, Suceava), Iulian Boldea (Universitatea „Petru Maior“, Tîrgu Mureş), Paul Cernat (Universitatea din Bucureşti), Cezar Gheorghe (Universitatea din Bucureşti). În urma conferinţei, a rezultat un volum cu textele participanţilor, Trupul şi litera. Explorări critice în biografia şi opera lui Gheorghe Crăciun (coordonatori: Andrei Bodiu şi Georgeta Moarcăs, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2012). Este vorba despre un op dens, consistent, cu texte de calitate, în care opera literară şi teoretică a lui Gheorghe Crăciun beneficiază de diverse unghiuri de abordare mai mult sau mai puţin surprinzătoare.

Plasat printre textele de început ale volumului, eseul lui Caius Dobrescu, deşi poate prea puţin interconectat cu opera lui Gheorghe Crăciun, se distinge prin ideea oarecum insolită pe care o propune, şi anume: între criticii generaţiei ’60 şi generaţia de scriitori afirmată în anii ’80 ai secolului trecut, există o legătură evidentă: „plăcerea de a gîndi“. După un scurt istoric al apariţiei fenomenului numit în prezent „critică literară“, cu origini în conversaţia de salon, autorul ne lămureşte ce-i cu această „plăcere de a gîndi“: criticii anilor ’60 ai secolului trecut, spre deosebire de scriitorii aceleiaşi perioade, au avut o viziune cosmopolită asupra lumii şi a sinelui, au dovedit nu de puţine ori, în textele lor, luciditate şi scepticism, două caracteristici indispensabile „plăcerii de a gîndi“, regăsibile, peste ani, cu asupra de măsură şi la scriitorii optzecişti, aşadar şi la Gheorghe Crăciun, unde trupul este cel care participă la această „plăcere de a gîndi“.

 

În eseul său, care deschide prima parte a volumului, Alexandru Muşina invocă şase concepte-cheie pentru textele lui Gheorghe Crăciun: sintaxa (care face referire la o sintaxă a realităţii, una, prin urmare, transgramaticală), fotografia (ca decupaj din realitate, semantica fotografiei de artă – care nu-i era străină nici lui Mircea Nedelciu – stînd la baza prozei din Acte originale, copii legalizate), rescrierea (resemantizarea) şi corpul (Dafnis şi Chloe de Longos fiind rescris, resemantizat, în proza Epură pentru Longos, unde Gheorghe Crăciun „explorează «ultima frontieră» a post­modernităţii: corpul, cu anatomia, fiziologia, stările şi senzaţiile lui“), autorul şi singurătatea (tema principală din Pupa russa). Remarca de final a lui Alexandru Muşina merită şi ea reţinută: „Aventura scripturală a lui Gheoghe Crăciun începe cu căutarea unei noi sintaxe – a realităţii şi a «refacerii» ei în text – şi se sfîrşeşte cu explorarea şi ficţionalizarea singurătăţii ontologice a omului postmodern“.

Tot în prima parte a volumului – acesta fiind împărţit în două mari capitole tematice: „I. Gheorghe Crăciun, prozator şi autor de jurnal“ şi „II. Gheorghe Crăciun teoretician, eseist şi critic literar“ –, în eseulGheorghe Crăciun şi versantul negativ, saphico-bataillean, al erosului, Virgil Podoabă propune o viziune fenomenologică asupra unui singur text semnat de Crăciun, prozopoemul, după cum îl numeşte Virgil Podoabă,Epură pentru Longos. Solid argumentat, eseul afirmă legătura dintre prozopoemul tocmai menţionat al lui Crăciun şi erotica lui Sapho, un tip de erotism reluat apoi, la începutul secolului al XX-lea, sub o formă teoretică, de Georges Bataille. Erotica lui Sapho, ne informează Virgil Podoabă, surprinde „atît momentul de exuberanţă senzorial-vitală, cît şi pe cel de negativitate mortală din fenomenul erotic“, un erotism prezent şi în Epură pentru Longos, unde Crăciun introduce clipa mortală, safică, „în însuşi miezul dragostei dintre personaje“, resemantizînd astfel, ca să folosim unul dintre termenii-cheie propuşi de Alexandru Muşina, proza lui Longos.

Prozator experimental, Gheorghe Crăciun mizează pe un anumit tip de realism care are în centru trupul cu anatomia şi senzaţiile sale, un trup al cărui erotism pendulează, safic, după cum s-a văzut, între senzualitate şi moarte, un trup care caută disperat exprimarea prin cuvînt, exteriorizarea şi, în consecinţă, epuizarea textuală – consecinţa credinţei în valoarea mîntuitoare a scrisului. Acest aspect a fost foarte bine surprins de Liliana Truţă în eseul său despre ceea ce ea a numit androginie textuală la Gheorghe Crăciun, autor care „adaugă laolaltă principiul masculin şi feminin, corpul şi gîndirea, lumea şi textualitatea“. În Pupa russa, remarcă eseista, intimizarea autor-personaj – în măsura în care autorul încearcă să intre în carnea personajului său, Leontina Guran – vizează „realizarea, prin spaţiul literaturii, a unei androginii textuale“, proiect în mare parte eşuat, motiv pentru care, în final, autorul îşi ucide personajul. Mai exact spus, misteriosul criminal al Le­ontinei Guran este însuşi Gheorghe Crăciun. Despre relaţia trup-text este vorba şi în eseul Adinei Diniţoiu, autoare a unui foarte bun volum despre opera unui alt prozator optzecist, bun prieten cu Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu. Nepu­tinţa cuvintelor în faţa bolii, a morţii, a trupului decrepit, bolnav, este sesizabilă, crede Adina Diniţoiu, la ambii prozatori: „Această dublă pulsiune – de revoltă împotriva limbajului şi a limitelor lui în faţa îmbătrînirii, a bolii, a accidentelor corpului, dar şi de asumare a lui – se întîlneşte şi la Crăciun, ca şi la Mircea Nedelciu“. Dacă Adina Diniţoiu a adus în prim-plan neputinţa, atît la Nedelciu, cît şi la Crăciun, de a lupta împotriva bolii prin cuvînt, prin text, Ramona Hărşan confirmă, la rîndu-i, legătura dintre cei doi prozatori optzecişti, cu referire la volumul lui Gheorghe Crăciun Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei): fragmente cu Radu Petrescu şi Mircea Nedelciu, volum în care Crăciun „a trasat, prin articolele sale critice, cele mai importante direcţii de interpretare ale operei nedelciene“.

 

Partea a doua a cărţii, aşa cum am spus, este dedicată operei teoretice a lui Gheorghe Crăciun. Eseurile sînt, şi aici – nu pot să nu remarc –, bune şi foarte bune. Iulian Boldea, la început de capitol, ceva mai conformist, face o trecere în revistă a volumelor de teorie literară ale lui Gheorghe Crăciun (Cu garda deschisă, 1997, Introducere în teoria literaturii, 1997, În căutarea referinţei, 1998, Aisbergul poeziei moderne, 2002 etc.), remarcînd, pe bună dreptate, că întreaga generaţie ’80 a dovedit o reală aptitudine pentru teoria literară, preocupările teoretice ale acestora stînd, nu de puţine ori, la baza propriilor proze şi poeme. Paul Cernat nu se sfieşte, tot în această a doua parte a volumului, să facă o inedită legătură între textele lui Gheorghe Crăciun şi cele ale lui Cioran – o afinitate evidentă în Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la Pupa russa. 1993-2000, unde abundă citatele din Cioran. Da, se poate afirma că există o legatură între aceşti doi autori, altfel total opuşi, Cioran fiind, la rîndu-i, tot un prizonier al corporalităţii. Tot pe terenul filozofiei mută şi Cezar Gheorghe problematica trupului din textele lui Crăciun şi îl înscrie pe prozatorul optzecist într-o tradiţie filozofică europeană a trupului, unde îi avem, de exemplu, pe Bergson, pe Maurice Merleau-Ponty sau pe Deleuze şi Guattari.

În ultimul eseu al volumului, Carmen Muşat face referire la arhiva Crăciun, care a luat naştere, în mare parte, prin procesul de arhivare din 2006 întreprins de Gheorghe Crăciun însuşi. Internat în 2002, în comă, la spitalul Fundeni, pradă unei agresive hepatite C, prozatorul braşovean va mai primi în 2006 o lovitură de graţie, un diagnostic fatal, ceea ce îl va determina să nu mai amîne o eventuală arhivare a scrierilor sale. Arhiva Crăciun, crede Carmen Muşat, prin modul în care sînt organizate şi reorganizate textele, dă seama de o febrilă căutare de sine, iar o cercetare amănunţită a acesteia, mai ales în cazul unui studiu dedicat prozatorului braşovean, se impune de la sine: „Cu atît mai imperativă este explorarea arhivei, cu cît ea este produsul conştient al voinţei auctoriale. Sînt tentată să spun că în cazul lui Gheorghe Crăciun arhiva este o operă în sine, complicată şi vastă, care nu conţine doar manuscrisele şi variantele cărţilor deja apărute, ci şi un număr foarte mare de volume pregătite pentru tipar, atent proiectate şi construite“. Dintre aceste volume, două au şi văzut lumina tiparului în intervalul 2011-2013, şi anume: Viciile lumii postmoderne (Tracus Arte, Bucureşti, 2011) şi romanul Femei albastre (Polirom, Iaşi, 2013).

AntologiaTrupul şi litera poate fi considerată, fără greş, un foarte bun indicator al modului în care opera lui Gheorghe Crăciun, atît cea teoretică, cît şi proza, este percepută în acest moment, cel puţin de către criticii şi teoreticienii literari, după mai bine de cinci ani de la dispariţia fizică a acestui scriitor. Unele dintre eseurile prezentate în cadrul conferinţei de la Braşov sînt fragmente ale unor teze de doctorat, lucrări care vor lua, nu peste mult timp, aspectul unor tomuri serioase despre opera prozatorului optzecist braşovean. Pînă atunci, Trupul şi litera reprezintă, fără doar şi poate, singurul volum bine documentat, cu perspective dacă nu insolite, cel puţin îndrăzneţe, despre viaţa şi cărţile lui Gheorghe Crăciun.

Apărut în Observator cultural nr. 673/ 17.05.2013

De weekend: Street art Paris

  

Street art Paris, via Classic Copenhagen

O poezie vizionară şi transgresivă

Magda Cârneci, cunoscuta poetă şi prozatoare – prin romanul FEM, apărut în 2011 la Editura Cartea Românească – optzecistă, a publicat în 2012, la Editura Tracus Arte, un mic volum de poeme intitulat Poeme Trans, ilustrat cu fotografii aparţinînd chiar autoarei. Volumul conţine patru poeme ample, dintre care numai două sînt inedite: ciclul Un fel de psalmi, scris între 1995 şi 2005 şi publicat în carte doar parţial (parte din texte au fost publicate anterior, în reviste literare din ţară şi străinătate, cum arată „Precizările“ de la final), şi Poem neuronal, în întregime inedit, scris în 2009 şi reluat în 2012. Primele două poeme, în schimb, Fugă pentru instrumente necunoscute, respectivVoiaj spaţial reprezintă versiuni noi ale unor poeme mai vechi, cel dintîi apărut în volumul de versuri O tăcere asurzitoare (Editura Eminescu, 1984), iar cel de-al doilea – în volumul Haosmos (Editura Cartea Românească, 1992, cu titlul Înmormîntare în cosmos).  

Texte-palimpsest într-un fel, reluate şi prelucrate, Poeme Trans reprezintă, de aceea, un fel de barometru al stărilor poetice succesive şi al schimbărilor survenite în formula poetică practicată de Magda Cârneci.

Poeme romantic-vizionare, cu accente expresioniste

Debutată în 1980 cu volumul Hipermateria (Cartea Românească, o carte semnată cu pseudonimul Magdalena Ghica), Magda Cârneci – fără să fie absolventă de filologie (ci de arte plastice) – a frecventat în epocă Cenaclul de Luni şi a fost, practic, asociată cu poeţii optzecişti de vîrf afirmaţi aici, debutaţi, la rîndul lor, în volumele colective Aer cu diamante, respectiv Cinci (1982). Cu toate acestea, formula poetică practicată de Magda Cârneci e una diferită de „poezia cotidianului“ sau de „noul antropocentrism“ – pentru a cita două dintre sintagmele-cheie propuse în epocă de Alexandru Muşina şi care definesc o tendinţă dominantă a optzecismului poetic bucureştean. Departe de a fi o poezie a concretului, în acelaşi timp biografică şi livrescă, ironică şi ludică, poezia Magdei Cârneci e una solemnă şi gravă, romantic-vizionară cu accente expresioniste, o poezie discursivă, amplă, adesea muzicală (vezi şi aluzia muzicală din titlul primului poem, Fugă pentru instrumente necunoscute, care prelucrează de fapt, peste mode şi timp, „muzica sferelor“ din romantism).

Dintre colegii de generaţie, ea se apropie, poate, mai mult de imaginarul cărtărescian (al prozatorului, nu al poetului, totuşi) – venit şi el pe filieră romantică, eminesciană (există la Magda Cârneci un intertext eminescian, sintagme de tipul „peste vîrfuri“ sau fraze de tip: „Ah, organele sînt sfărîmate“). Poezia Magdei Cârneci e prea puţin personală sau biografică – deşi există şi secvenţe de acest gen, inevitabile în postmodernitate – şi mai mult una vizionară şi chiar transcendentă – dacă luăm în considerare inclusiv ti­tlul volumului, Poeme Trans –, de evocare continuă, cu o anumită monotonie a frazelor lungi, discursive, a micro- şi macrouniversului în care eul poetic – ce-şi caută în permanenţă identitatea („cine sînt eu?“ e o întrebare recurentă) – constituie o oglindă a celor două, un punct de fugă sau un punct de trecere. Se ajunge, de­sigur, şi la invocarea divinităţii, dar, ca şi în cazul trecerilor cu sens dublu de la microcosmos la macrocosmos, divinitatea e simultan interior şi exterior, iar „eu“, eul poetic, îi aparţine, aşa cum se întîmplă într-unul dintre „psalmi“: „Sînt iridescentă, sînt vastă,/ conţin sori şi planete, vortexuri de galaxii şi universuri căzînd în cascade: în adîncul meu tu renaşti, curgi în valuri iubitoare din mine. Omule lăuntric, tu eşti lumile toate! Omule divin, tu eşti EU!“(Omul lăuntric). Sau în ultimul „psalm“, Urcarea: „Am privit înafară, am privit printr-o fereastră rotundă: eram într-o ţeastă, într-un uriaş cap de om./ Priveam printr-un iris, vedeam lumea albastră dintr-un om vast pînă la stele, mult mai cuprinzător ca pămîntul./ Omul acela se privea într-un fel de oglindă. În ea se vedea o femeie ce se priveşte într-o oglindă solară,/ înconjurată de oameni vaşti, transparenţi, de lumină. Din oglindă mă privea surîzînd chiar Eu Însumi [s.a.]“.

Dacă în poemul din 1984, Fugă pentru instrumente necunoscute, apare un eu liric amplificat expresionist, expandat pînă la dimensiunile universului („Îmi trebuie mai multe auzuri,/ îmi trebuie mai multă viziune, miriade de ochi, o mie de guri:/ aud, aud, nu înţeleg tot ce aud, dar aud,/ nu pot înţelege decît cuprinzînd,/ înghiţind acest zgomot imens, această veche dezordine,/ dîndu-i chipul meu, ochii mei, gura mea,/ lăsîndu-mă înghiţită în cele din urmă de tine,/ vastă linişte, vastă iubire“, înVoiaj spaţial (1992) eul poetic pare a fi mai conştient de forţa sa poetică, discursivă şi imaginativă, care (re)creează universul – dar se creează şi pe sine – prin puterea gîndului (e aici o urmă a idealismului romantic, eminescian). Iată o secvenţă care pune în mişcare imagini vizuale splendide: „Dacă aş gîndi universul e orb, universul şi-ar roti în gol/ globii albi, planetele oarbe, dacă aş gîndi universul e o/ magnolie, universul ar înflori roz şi parfumat, uriaşă/ inflorescenţă într-o cupă perlată, dacă aş gîndi universul/ nu e decît un joc de gravitaţii şi sfere, un copil/ s-ar juca fericit cu bile, cuburi şi prisme prin spaţii,/ dacă aş dori: universul e beatrice, o femeie frumoasă/ şi vastă ar înnebuni alte lumi masculine,/ dacă aş striga universul e doar o fantasmă, un hohot de/ plăcere şi groază mi-ar rupe timpanele – universul e o meduză,/ universul e un ceasornic de aur, e dansul de sub tălpile unei/ zeiţe, e o lungime de undă frenetică, un mecanism infernal,/ universul e o vibraţie, e pură vibraţie,/ un gînd mai mare dintr-un gînd mult mai mare/ din lăuntrul unui Gînd“.

„Terminale delicate de Divin“

În ciclul Un fel de psalmi – scris în anii ’90-2000 –, intervine o anume solemnitate (biblică) a discursului, iar accentele „trans“ ale textelor includ şi invocări ale divinităţii: „De ce drumul care urcă spre Tine e atît de tăios, de cumplit? Pentru ce atîtea avalanşe, pus­tiuri, atîtea aspre capcane? Labirintul fără ieşire, distanţa infinită, de ce? Tu totuşi ne vrei. Ne doreşti. Tu ai nevoie de mine. Atunci pentru ce atîta suferinţă, sfîşiere, durere pe calea îngustă care începe în oase, în carne, urcă în creier, coboară în inimă şi sfîrşeşte în întuneric?“(Strigăt feminin/st). E interesant în aceste poeme jocul masculin/feminin, adjectivele feminine alternează cu cele masculine: spre deosebire de romanul FEM, o proză vizionară şi livrescă a ipostazelor feminităţii,  Magda Cârneci are în vedere aici mai degrabă un om generic – o inteligenţă, o sensibilitate umană creatoare (poetică), traversată de divin („Terminale delicate de Divin toţi fiind“, Terminale de divin).

Există, e drept, şi o tematizare a feminităţii (într-un sens ascensional, religios), în „psalmul“ citat mai sus, cu un titlu ilustrativ, Strigăt feminin/st, dar ea se amestecă cu sugestia generică la un „noi“ (un fel de „noi, oamenii“): „M-ai închis în trup de femeie şi doreşti Zeiţă să fiu. Iar eu nu pot înainta înspre Tine decît pe brînci prin noroi, sudoare şi cheaguri de sînge, prin bărbaţi, avortoni şi copii, dezgolită, căzută-n genunchi, crucificată ca o sclavă, o tîrfă, o mamă a tuturora veşnic învinsă, veşnic îndurerată, egală cu praful de pe drumul mare cu cîrpa folosită de toţi fecioară, matroană, vrăjitoare, vestală laolaltă fiind, violată şi adorată, ucisă şi totuşi divinizată, mereu trebuind să cad, să renasc să o iau de la capăt. Ca să urce prin mine înapoi, însîngerată dar pură, scînteia care Te satură, Te hrăneşte“.  

Ultimul poem – şi cel mai recent –, Poem neuronal, e un poem al postmodernităţii, al tehnologiei, biologiei şi geneticii contemporane care mizează pe acelaşi continuum micro- şi macrounivers, reflectate, de data aceasta, de inteligenţă, de „minte“, de „creier“– invadat, ca un receptacul, de „lumea din înăuntru-înafară“, altfel spus de virtualul lumii internautice care concurează, în post­umanitate, divinul, „universul de universuri“: „Inteligenţa nu mai vrea să doarmă, să doară,/ memorii corupte rămîn dezmembrate pe maluri/ Plasma minţii accelerate implodează toate monitoarele/ pe ecranele lor apare un regn delicat, digital/ Imaginile înghit existenţa, o transmută în biţi/ biţii sînt un narcotic eficace, aseptic,/ care deschide ferestre de ferestre în cer/ şi înfloreşte mandale de mandale de mandale// Circuitele minţii se hrănesc cu energie cosmicizată/ Inteligenţa nu mai vrea să fie organică/ nu mai vrea să sufere, să doară, să moară/ îşi caută frenetic un suport regenerabil, peren/ ca să-şi cloneze dezmărginirea// Viaţa vrea să depăşească Pămîntul// [...] Inteligenţa este în sfîrşit liberă/ Să fie egală cu universul de universuri/ Să fie asemeni Divinului// Şi de fapt ştiu de mult: Totul e Conştienţă“.

Textele micului volum sînt, aşadar, poeme vizionare, transgresive, ce traversează epoci diferite, texte ce transcend (aşa cum sugerează titlul) graniţele între interior şi exterior, între micro- şi macrounivers, între eu (identitate) şi lume, şi toate acestea în numele scrisului – un act deopotrivă artistic şi religios: „Fiecare act al meu este artistic, este religios“. 

Apărut în Observator cultural nr. 673/ 17.05.2013

De weekend

Şi puţin liliac

In daylight:

  
In nightlight, şi cu... Patul răvăşit:

Intimitate şi „întunecare a scrisului”

Cunoscuta poetă Angela Marinescu a publicat anul acesta, la Editura Charmides, un mic volum de poezie, intitulat Intimitate (pe care îl semnează cu numele real, Angela Marcovici). Aşa cum o anunţă şi titlul, limbajul poetic se apropie aici mult de o zonă personală, cu accente confesive şi imagini concrete, deşi nu renunţă, totuşi, la un anumit retorism, la imagini abstracte şi la un cinism tăios, tipic Angelei Marinescu. Zona aceasta aşa-zicând intimistă şi confesivă este dominată însă de imaginile sumbre, negative ale bolii, singurătăţii, melancoliei şi morţii. Erotismul însuşi este unul în negativ, erodat de boală, de declinul fizic, iar toate aceste manifestări depresive antrenează şi o pierdere, mărturisită, a puterii de a scrie poezie, o reducere la zero, la „nimic”. Iată, de pildă, poemul Lumina dimineţii, în care negaţia totală (inclusiv a poeziei) din final reprezintă o culminaţie a unui gest de reducere la zero, de decădere (aproape mistică) început în prima strofă: „cel mai mult îmi place, când mă trezesc/ dimineaţa,/ să-mi ţâşnească în faţă mutra albă şi descărnată,/ de călugăr, a peretelui din faţa mea.// (...)// sunt o cădelniţă ce se clatină şi se prăbuşeşte/ în faţa peretelui, adică a tabernacolului/ fulgerat şi trăsnit/ nu mai este nevoie de nici un fel de distorsiune/ sau contorsionare/ totul este atât de alb şi precis/ ca un abur rece al aurorei boreale/ de o frumuseţe pe care nu o pot vedea// aici nu este poezie/ nu este agonie sau moarte/ sau blasfemie/ nu este extaz nu este murdărie/ nu este/ nimic”.

În Insinuare pe lângă o fiinţă ciudată, poeta descrie o mişcare de dedublare, de „delimitare” de sine (delimitarea de o „fiinţă ciudată”) şi o face cu regret, cu revoltă şi chiar cu o violenţă viscerală, mânată de boală şi de „instinctul morţii”: „vorbeam în şoaptă, cu o fiinţă ciudată, nu o puteam/ defini, dimpotrivă, mă delimitam de ea, nu/ voiam/ s-o ating sau măcar s-o privesc,/ eram detaşată, ca un obiect sexual/ ce imploda, chiar atunci, în faţa ei/ şi îi spuneam: «eu merg pe intensitate»,/ adică pe intensitatea masivă şi rece pe care/ ţi-o dă boala// care te urmăreşte de-a lungul timpului, orice ai face,/ fără de care nu se mai poate trăi şi nici respira,/ atât de tare/ încât ţi se face greaţă şi îţi vine să vomezi/ mereu şi trebuie să-ţi bagi degetele în gât.”

Poemele acestui volum surprind, într-adevăr, o ruptură de sine, dureroasă, la limita nebuniei, care îmblânzeşte uneori cinismul şi echivalează, paradoxal, cu o întoarcere, în poezie, către concret şi personal: „pe suprafaţa hainelor mele se joacă,/ într-un clarobscur derizoriu,/ nebunia/ pe dedesubtul hainelor mele, pe piele, mă linge,/ ca un câine turbat, nebunia// «din nebunie nu se mai întorc decât nebunii»// mă gândeam, dacă aş avea un pistol/ m-aş simţi, în sfârşit, în securitate,/ chiar şi în ceea ce mă priveşte//(...)//între mine şi instituţii stă nebunia,/ acest câine al umbrei, al nisipului/ mişcător dintre ape,/ pelerin fără pelerină,/ câine fără să fie câine,/ femeie fără scalp, cu braţele albe,/ femeie fără faţă, violentă cu sine/ nu cu alţii”.

Textele ezită, totuşi, între concreteţea evocată mai sus şi imaginile abstracte, dar şi o anumită frazare/ enumerare retorică tributare poeziei de factură modernistă: „sterilitate, te aştept, am nevoie de tine/ până la epuizare,/ am nevoie de un soare sterilizant,/ dezinfectant, genocid,/ să dispară toţi viruşii, microbii, insectele,/ şobolanii, limbricii, teniile,/ femeile, bărbaţii,copiii curajoşi...”. Asemenea versuri nu sunt lipsite de riscuri, unele poeme au, de pildă, un final ratat, aşa cum se întâmplă şi în cazul acestui poem: „sterilitate, te aştept,/ cu ochii larg deschişi,/ în tufişul antialergic/ din şi dedesubtul/ patului meu” (Alergie).

În volumul Intimitate există o întreagă serie de termeni antitetici, de opoziţii binare, care marchează, aşa cum spuneam, „decadenţa” (cu un termen folosit de poetă) şi decăderea fizică, dar şi, implicit, impasul poeziei, „întunecarea scrisului”: tinereţe vs bătrâneţe, răceală, precizie (sau intensitate rece) vs pasiune, trecut vs viitor, extaz vs depresie ş.a.m.d. În poemul Rude, Angela Marinescu scrie, aşadar, despre procesul „întunecării scrisului/ şi al construcţiei unei poezii/ pe cale de/ dispariţie”, ca şi despre „neputinţa execrabilă/ de a le mai putea atinge”, care îi dă „senzaţii/ de criminal/ decadent”.

Structurat în trei secţiuni, micul volum Intimitate e construit din poeme inegale ca reuşită, în care violenţa de limbaj şi de imagine caracteristică Angelei Marinescu e cumva mai atenuată; în locul ei se insinuează boala, depresia, un erotism şi el erodat şi, în cele din urmă, ideea de „post-poezie” (titlul ultimului poem) – un fel de loc „sublim” al „locurilor indiferente”, ce intervine la capătul mişcărilor dezarticulate, epuizate ale poetei.

Apărut în România literară, aprilie 2013