.
.

marți, 30 decembrie 2014

"Scriitori francezi la Bucureşti: interviuri"- Prefaţă





Am învăţat să fac interviuri pe teren sau la faţa locului – cum se spune. Pentru mine, interviurile cu scriitorii, editorii, jurnaliştii francezi veniţi la Bucureşti, în decursul timpului, au reprezentat nu numai o experienţă profesională, ci şi una personală, umană – întâlniri cu oameni interesanţi pe care îi vezi o dată în viaţă, dar cu care reuşeşti să comunici, să îi simţi, să îi intuieşti vreme de 30-45 de minute, cât ai la dispoziţie pentru un interviu. Minute care se transformă apoi – pentru mine – nu numai în texte pe hârtie sau on-line, dar şi în amintiri preţioase, cu atât mai mult cu cât autorii intervievaţi sunt, deseori, vedete ale spaţiului cultural francez! Redau mai jos, cu câteva secvenţe lipsă, prefaţa care însoţeşte volumul meu de interviuri.






Interviurile cu autori francezi publicate în volumul de faţă au apărut, în decursul timpului – vreme de opt ani – în revista săptămînală Observator cultural[1], la care lucrez cam tot de atîţia ani. Francofonă şi francofilă incurabilă fiind – fără, însă, a renunţa la simţul critic şi la acea distanţă de receptare care mi-au permis mereu să judec cu o anumită detaşare peisajul francez contemporan, nu am ratat aproape nici o ocazie de a sta de vorbă cu scriitorii, criticii, universitarii francezi care au venit la Bucureşti în fiecare an, cu diferite ocazii (tîrgurile de carte, invitaţii din partea Ambasadei Franceze şi a Institutului Francez, invitaţii din partea editurilor româneşti care le-au tradus şi publicat cărţile ş.a.m.d.). Aşa se face că am adunat aici 26 de interviuri cu autori francezi, de regulă scriitori, dar şi critici, jurnalişti, universitari – nume dintre cele mai sonore ale literaturii franceze actuale. (...)

Au venit, aşadar, la Bucureşti, în anii din urmă, nume foarte importante în spaţiul francez, cum ar fi scriitorii Michel Houellebecq şi Andreï Makine, cunoscutul realizator de emisiuni de televiziune Bernard Pivot (al cărui Dictionnaire amoureux du vin a fost tradus recent în română, într-o frumoasă ediţie[2]), Marie Darrieussecq, scriitoarea care a devenit celebră printr-un mic şi percutant roman, Truismes (P.O.L., 1996), apărut şi el în română[3] sau – pentru a nu cita decît pe cîţiva dintre ei – Régis Jauffret, un foarte bun scriitor francez, a cărui cotă a crescut considerabil în ultimii ani[4]. Sau Bertrand Badiou, editorul francez al lui Paul Celan, marele poet de limbă germană născut la Cernăuţi. Ori Christine Angot, o altă celebră autoficţionară (amestecul de biografic şi ficţional specific romanelor sale produce, de fiecare dată, scandal, la apariţia cărţilor ei), alături de Marie Darrieussecq. Pentru a nu mai vorbi de Julia Kristeva, celebra teoreticiană a grupului Tel Quel, un grup teoretic de impact în anii ’60-’70 (fondator al revistei omonime), promotor al structuralismului literar, cu baze lingvistice şi marxiste. În prezent psihanalistă şi romancieră, dar preocupată şi de feminism, Julia Kristeva a venit la Bucureşti în septembrie 2014 (la invitaţia Institutului Francez și a Centrului Sfinții Petru și Andrei), unde a susţinut două conferinţe: La culture dans le projet européen/ Cultura în cadrul proiectului european, respectiv La foi d’une humaniste/ Credința unei umaniste.

În 2006, Michel Crépu, redactorul-şef al celei mai vechi reviste (umaniste) europene, Revue des deux mondes (fondată în 1829), un scriitor şi un critic dintr-o generaţie mai veche (e născut în 1954), autor al unor eseuri despre Charles du Bos, Bossuet ori Sainte-Beuve, aprecia în mod special – în peisajul francez – resurecţia romanului istoric şi înclinaţia romancierilor către recuperarea (relectura) trecutului (cita romanul Ouest de François Vallejo sau Fils unique de Stéphane Audeguy[5]). De notat că, în ultimii ani, tendinţa de recuperare a trecutului – într-un sens, să-i spun, neoumanist – e foarte puternică, în romane recompensate cu Premiul Goncourt (Les Bienveillantes[6] de Jonathan Littell, 2006; Au revoir là-haut[7] de Pierre Lemaître, 2013) sau Goncourt des lycéens ( Le quatrième mur[8] de Sorj Chalandon, 2013, recompensat şi cu Premiul Liste Goncourt – le Choix Roumain (în cărţile citate anterior se face referire la: Al Doilea Război Mondial, Primul Război Mondial, respectiv războiul civil libanez din 1982). (...)

Tot în interviul din 2006, Michel Crépu vorbea şi despre „o tendinţă către autoficţiune” a literaturii franceze: două reprezentante de seamă ale ei au venit la Bucureşti, e vorba de Christine Angot şi de Marie Darrieussecq, autoare cu care am stat, de asemenea, de vorbă (veţi găsi interviurile cu cele două scriitoare în paginile cărţii de faţă). Iată ce declara Christine Angot în interviul pe care mi l-a acordat în 2009, apropo de subiectul romanelor sale, acel „eu” scandalos de apropiat de eul biografic: „De aproape o sută de ani, există în literatură un subiect care a devenit foarte important, eul/ «le je». În secolul al XVIII-lea, eul era deja foarte important, dar era un eu al confesiunii (a se vedea J.J. Rousseau). Între timp, oamenii au înţeles că eul e ceva mult mai complicat, eul confesiv e şi acel «je est un autre» al lui Rimbaud, e şi eul psihanalizei, care, la un moment dat, se desprinde ca un fel de haos inform, un eu subversiv, care se desparte de caricatura sociologică. Din acest motiv, eul e interesant, pentru că-l împiedică pe personaj să încremenească într-o caricatură sociologică şi cred că sîntem într-o epocă în care sociologia e pe cale să anihileze indivizii. Micul burghez, bogatul, bancherul etc., cu toţii sîntem fixaţi în imagini sociologice. Şi totul formează un mic spectacol. Cred că efortul literaturii este de a merge împotriva acestui curent. Cred că eul, dacă este utilizat într-un anumit fel, se poate opune la aşa ceva”.


      Marie Darrieussecq 
                                                                      


Dacă ea încerca să redea prin acel ritm aparte (narcotic) al frazei scrise emoţia limbajului oral („ ceea ce mă interesează cel mai mult este emoţia – emoţia care există în limba vorbită, care este evidentă la fiecare dintre noi cînd comunicăm ceva –, această emoţie, legată de cuvinte, de limbaj, şi care e conţinută chiar de voce, doresc să o transpun în scris”) –, Marie Darrieussecq, în schimb, care activează şi ca psihanalist, desparte, în ceea ce o priveşte, practica orală a psihanalizei de practica scrisului (deşi ambele preocupări pleacă de la acelaşi fond personal „melancolic”, de la o „mare absenţă”, moartea unui frate, în copilărie): „Psihanaliza este o practică a oralului, a oralităţii. Literatura este o practică a scrisului şi nu spunem niciodată acelaşi lucru cînd scriem şi cînd vorbim – în particular, pe un divan. Eu nu ştiu să lucrez decît cu cuvintele”.

Pentru Darrieussecq, literatura e un spaţiu al explorării fantasmelor, al subiectelor „libere” (dispariţia unui soţ, moartea unui copil – subiect tratat în Tom est mort (P.O.L., 2007), şi pentru care a fost acuzată de „plagiat psihic” de către o altă scriitoare, Camille Laurens) sau, aşa cum spune ea în Rapport de police (P.O.L., 2010/ Pandora M, 2010), eseul despre plagiat scris în urma acuzei pe care i-a adresat-o Camille Laurens: „Literatura trasează o linie de orizont care e ca şi desprinsă de cer şi de pămînt. Spaţiu deschis, angoasant şi dezirabil, la capătul căruia nu e nimic, dacă nu un obiect care va lipsi mereu şi a cărui absenţă însăşi face posibil scrisul”. În 2010, în interviul pe care mi l-a acordat, ea se plîngea de un climat de dreapta conservatoare, excesiv de „moral” în planul valorilor: „La putere este o dreaptă foarte conservatoare: climatul este extrem de imoral în plan economic, dar îngrozitor de «moral» în ce priveşte planul valorilor. Nu e deloc confortabil pentru un scriitor ca mine, cu subiecte aşa-zicînd «libere»”.


        Régis Jauffret
                                                                             


Un scriitor foarte interesant este Régis Jauffret, care tratează despre viaţa de cuplu, erotism, drame amoroase într-un stil la limita cruzimii, deşi recunoaşte că nu-l preocupă în mod special problema limbajului ori a stilului (inerent „ca şi amprenta digitală”), ci se situează mai degrabă de partea vieţii în romanele sale: „eu cred că mă situez în întregime de partea vieţii, aşa cum este ea astăzi. Viaţa e mult mai crudă decît credem. Cred că literatura nu are drept vocaţie să povestească lucruri false, deşi o face adesea. Consider că scriitorii ne prezintă adesea o imagine flatantă a vieţii, care nu corespunde realităţii”. Jauffret vedea clar, în 2007, „maladiile psihicului” cu care se confruntă individul în postmodernitate, în societatea capitalistă a corporaţiilor care-ţi cer să fii un om perfect în societate, dar şi în viaţa personală – ele se numesc frustrarea şi angoasa: „Cred că, în anii care vor veni, vor predomina maladiile psihicului, pentru că trăim într-o societate care nu e deloc adaptată la ceea ce sîntem. Ni se spune că această societate e făcută pentru noi şi de fapt ea e creată pentru oameni complet fantasmatici, care nu există – oameni care ar avea capacitatea de a se comporta perfect în lumea muncii şi într-un context social, şi care ar fi, în acelaşi timp, indivizi purtători de dimensiuni suplimentare, de creativitate, în vreme ce viaţa pe care o duc este împotriva acestei împliniri personale. E vorba, în cele din urmă, de un ideal de viaţă imposibil de realizat, pentru că este mult prea contradictoriu. Nu putem fi, în acelaşi timp, în conformitate cu ceea ce ne cere societatea şi realizaţi în plan personal. Fericirea ne este dată astăzi ca o datorie suplimentară. Ni se adaugă în fiecare moment, an după an, noi datorii sociale, care creează angoasa. Caracteristica principală a epocii noastre este angoasa”.
Scriitorul francez, care şi-a găsit publicul – şi recunoaşterea – foarte tîrziu pledează pentru o etică a literaturii, constînd în „împingerea” unei cărţi pînă la ultimele ei consecinţe, chestiune de rigoare şi de onestitate. Literatura trebuie să fie incomodă, să bulverseze, să exploreze noul, să împingă lucrurile mai departe, iar nu să flateze publicul: „Trebuie să ne ferim întotdeauna de acest respect al cititorilor, pentru că, dacă scriitorii ar fi vrut să placă marelui public, n-ar mai fi existat literatura. N-ar fi existat Proust, Joyce sau Faulkner. A plăcea cititorilor e, finalmente, un ideal mediocru”. (...)

Aşa cum se poate vedea, opţiunile de principiu sau aşa-zicînd „ideologice” ale scriitorilor francezi sînt variate, adesea opuse – chestiune de vîrstă, de formaţie intelectuală, de mediu etc. –, asigurînd „vitalitatea mediului literar” francez de care vorbeşte Andreï Makine[9]. Dacă există o criză a literaturii franceze, nu se poate vorbi, totuşi, de o lipsă de efervescenţă a mediului literar francez – polemic (prin excelenţă), monden, urmaş vital al saloanelor literare de altădată. De altfel, un „tandem” paradoxal venit la Bucureşti în 2012 a fost alcătuit din doi autori-vedetă, foarte opuşi prin tot ceea ce înseamnă ei, dar reprezentînd cumva două faţete foarte diferite ale spiritului francez: Bernard Pivot, realizatorul celebrelor emisiuni culturale Apostrophes şi Bouillon de culture la televiziunea franceză, respectiv Michel Houellebecq, scandalosul autor (de succes internaţional) al romanului Particulele elementare (Les particules élémentaires, Flammarion, 1998/ Polirom, 2006, traducere de Emanoil Marcu), recompensat în 2010 cu Premiul Goncourt pentru Harta şi teritoriul (La carte et le territoire, Flammarion, 2010/ Polirom, 2011, traducere de Daniel Nicolescu).


Bernard Pivot
                                                                                        


Bernard Pivot e francezul tipic – altfel spus de modă veche –, iubitor (şi adevărat connaisseur) de vinuri, de gastronomie, de sport şi, nu în ultimul rînd, de ortografie. Curios, convivial, monden, bun interlocutor, pasionat de literatură şi de cuvinte („des êtres chers”), Pivot crede că şi-a sedus publicul tocmai prin faptul că se afla mai aproape de el prin profilul şi pasiunile sale, căci vorbea (în emisiunile sale) despre literatură nu ca un absolvent de facultate de profil (are studii de jurnalism şi un an de drept), ci de pe o poziţie (modestă) de admiraţie şi curiozitate faţă de celebrii săi invitaţi. A reuşit, în felul acesta, să lanseze şi tineri scriitori, cum ar fi Bernard Henri-Lévi, Le Clézio ori, un scriitor mai tînăr, Philippe Claudel. Cert e că titlurile despre care vorbea Pivot în emisiune deveneau, a doua zi, bestselleruri de librărie! O întreagă (şi apusă) epocă de glorie – am spune – a televiziunii şi a emisiunii literare de televiziune...


Michel Houellebecq
                                                                               


Michel Houellebecq, în schimb, nu e deloc un francez tipic – capricios, solitar, morocănos –, şi multă vreme a avut destulă rezistenţă critică şi intelectuală în Franţa (drept pentru care şi-a cumpărat o casă în Irlanda...). Într-un final, francezii i-au dat Premiul Goncourt, şi probabil că va ajunge să fie studiat şi în universităţi (dacă lucrul nu se întâmplă deja). El însuşi, în timp, şi-a mai domolit discursul public (interviurile date după obţinerea Premiului Goncourt sînt foarte politicoase...), dar şi pe cel romanesc: Harta şi teritoriul, cartea premiată, este un roman dedramatizat, cu accente caricaturale chiar, la adresa mediului literar francez, dar şi a propriei sale persoane (vezi personajul omonim din roman).

Vă invit să citiţi interviurile care urmează cu conştiinţa acestei varietăţi paradoxale a opiniilor despre literatură şi scris, şi cu acea curiozitate de a urmări dinamica dintre felul în care gîndeşte un scriitor şi cel în care scrie, sau altfel spus cu acea curiozitate de a urmări o conştiinţă scriitoricească la lucru.



Adina Diniţoiu


Apărut pe Bookaholic



[1] Cu excepţia interviului pe care mi l-a acordat Andreï Makine, apărut pe site-ul Bookaholic, şi a interviului cu Julia Kristeva, apărut în revista România literară şi pe site-ul Bookaholic (în două secvenţe diferite).
[2] Bernard Pivot, Dicţionar din dragoste de vin, traducere din limba franceză de Marius Constantinescu, prefaţă de Dan C. Mihăilescu, Ed. Baroque Books & Arts, 2013.
[3] Marie Darrieussecq, Schimbarea la trup, , traducere din franceză de Claudiu Constantinescu, prefaţă de Alexandru Matei , Colecţia „Femina”, Editura Pandora M, 2003.
[4] În româneşte s-au tradus Poveste de iubire, Editura Leda (Grupul Editorial Corint; traducere de Dragoş-Ionel Jipa), 2007; Case de nebuni, Editura Rao, 2007 (traducere de Vasile Savin), Microficţiuni, Editura Vellant, 2011 (traducere de Irina Mavrodin).
[5] Apărut în româneşte cu titlul Fratele lui Rousseau, traducere de Claudia Dumitriu, Colecţia „Babel”, Ed. Nemira, 2007.
[6] Jonathan Littell, Binevoitoarele, traducere de Vasile Savin, Colecţia „Rao Class”, Editura Rao, 2009.
[7] Pierre Lemaître, La revedere acolo sus, traducere de Tristana Ir, Colecţia „Fiction Connection”, Ed. Trei, 2014.
[8] Sorj Chalandon, Al patrulea zid, traducere de Doru Mareş, Colecţia „Raftul Denisei”, Ed. Humanitas Fiction, 2014.
[9] În interviul din volumul de faţă.



luni, 22 decembrie 2014

2014 – bilanţul (personal al) cărţilor









Se încheie şi 2014, un an care pentru mine a fost plin – de evenimente culturale, de lecturi, de proiecte –, dar care – poate tocmai din acest motiv – a trecut foarte repede. A venit, aşadar, vemea bilanţului. Pentru că sunt o cititoare „avizată”, cum se spune, profesionistă, pentru că lucrez în domeniul cultural şi activez în interiorul acestuia, multe dintre lecturile din 2014 au fost lecturi profesionale: am încercat să fiu la curent cu tot ce e nou – şi interesant, incitant, promiţător – în zona literaturii române contemporane, proză şi poezie (zona mea de interes predilectă). Aici se amestecă obligaţia profesională cu plăcerea – ultima însemnând, de cele mai multe ori, curiozitatea de a vedea tot timpul mişcările cîmpului nostru cultural, evoluţiile tinerilor scriitori, de la o carte la alta, polemica de idei între scriitori şi critici.

Altfel, îmi rezerv mai rar plăcerea personală – şi solitară – de a lua în mână o carte doar pentru mine, pentru „nevoile” mele (vorba ceea) interioare :) Noroc cu Bookaholic, un spaţiu care mi-a permis să scriu despre ce carte vreau, indiferent de anul apariţiei ei – lăsându-mi astfel libertatea de a mă întoarce, fără constrângerile de actualitate din presa culturală, la câte o carte preţioasă, cu putinţa de a scrie despre ea în clipa relecturii. Nu am mult timp pentru aşa ceva, dar momentele respective sunt cu adevărat preţioase, ca un fel de refugiu personal, de care ai nevoie din când în când – o retragere din lumea „nebună, nebună” a actualităţii, o abstragere în „lux, calm şi voluptate”, o repliere într-o zonă de confort care nu înseamnă literatură lipsită de dramă, ci doar literatură lipsită de presiunea – teribilă – a actualităţii. Cam aşa cum simt nevoia, din cînd în cînd, să văd filme vechi bune, de prefernţă alb-negru, ale căror drame le resimţi voalat numai pentru că sunt protejate de patina timpului care a trecut peste ele. Unul a fost To Have and Have Not (1944) de Howard Hawks, cu splendidul cuplu Humphrey Bogart şi Lauren Baccal (primul film al actriţei), după cartea lui Ernest Hemingway. Altul: Straingers on a train (1951) de Alfred Hitchcock, după un scenariu de Raymond Chandler, un superscenarist de filme (şi scriitor de romane) noir.

În categoria cărţilor de plăcere, aşadar, s-a numărat, pe primul loc, De profundis de Oscar Wilde, despre care am scris chiar aici, pe Bookaholic. Şi s-a mai numărat volumul de povestiri de Roberto Bolano Convorbiri telefonice (Leda, 2011).
Şi volumul versuri de Mircea Ivănescu (Humanitas, 2014 – o ediţie foarte frumoasă).
Şi cărţulia Mătuşi fabuloase a Silviei Colfescu (Vremea, 2013) – despe care am scris, de fiecare dată, pe Bookaholic.
Şi, apărută recent, ediţia Florile răului de Baudelaire – traducere integrală a poemelor lui Baudelaire de către poetul şi prozatorul Octavian Soviany (Institutul Blecher, 2014). O muncă de ani de zile ca un soi de convieţuire cu propriii demoni, şi o reuşită impresionantă.
Îmi permit să-i dau cuvântul traducătorului-poet (un poet şi un prozator de prim rang, la rândul său) aici: „Și le-am spus pe nume la toți demonii mei sufletești, într-o tentativă de exorcizare la care n-aș fi putut să acced niciodată dacă n-aș fi citit Florile răului. Nevoindu-mă către acea rostire desăvârșită cu care se spune pe sine textul baudelairian și care e semnul demnității noastre și în infern. Iar infernul — știu tot de la Baudelaire — te condamnă la o sinceritate superlativă. De asta este Baudelaire tatăl nostru, al tuturor”. De altfel, când vine vorba de sfârşitul secolului al XIX-lea, de decadentismul francez sau englez (cu superbul lor „the esthetic mouvement”), de Baudelaire sau Oscar Wilde, mă simt deîndată în „zona mea de confort” interior, de lectură de plăcere. Şi lectură de plăcere au mai fost Însemnările de căpătâi ale inegalabilei Sei Shonagon, despre care am scris aici.

Revenind acum la literatura română, încep cu volumul memorialistic semnat de Gabriela Adameşteanu, Anii romantici (Polirom, 2014) – un volum care dă seama despre primii ani postdecembrişti şi reconstituie, din perspectiva personală a unui intelectual angajat – însă cu distanţă, eleganţă, civilitate, dar şi fermitate – o întreagă epocă „inaugurală”, „romantică”, a începutului de democraţie românească. E o carte esenţială pentru înţelegerea vieţii intelectuale şi politice a acelor ani (văzută de un intelectual aflat în chiar mijlocul evenimentelor, dar şi cu distanţa critică de peste ani).

La capitolul proză românească mi-a atras atenţia romanul Uranus Park de M. Duţescu (Polirom) – un scriitor tânăr, debutat cu poezie acum câţiva ani. Romanul e bine scris, într-un stil frenetic, plin de suspans de bună calitate, care se potriveşte mănuşă cu personajul principal, arhitectul Horia Petrescu, tânăr talentat şi ambiţios, dornic să urce în ierarhie şi să facă bani, şi pătruns în mafia imobiliară la nivel înalt, în prima jumătate a anilor 2000.
Merită citite şi volumele de proză scurtă Escapada de Lavinia Branişte, şi Boddah speriat de Ionuţ Chiva, apărute în aceeaşi colecţie, „Ego. Proză” a Editurii Polirom, dar şi romanul Marea petrecere de Petre Barbu, Editura Cartea Românească. Nu am citit încă romanul lui Dan Lungu (prozator consacrat deja), Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu (Polirom), dar o voi face cât de curând.

Cred că 2014 a fost un an mai bun pentru poezie decât pentru proză, fiindcă sunt multe volume bune de poezie: Şi cuvintele sînt o provincie de Adela Greceanu (Cartea Românească), Vocea de Domnica Drumea (Charmides), Cusături de Doina Ioanid (Cartea Românească), California pe Someş de Ruxandra Cesereanu (Charmides), AnaBASis de Bogdan-Alexandru Stănescu. E un lucru rar ca, într-un singur an, să apară atât de multe volume bune de poezie.

Aş mai menţiona aici romanul Martei Petreu, Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, citit ceva mai târziu faţă de data apariţiei – şi care s-a dovedit a fi unul dintre cele mai bune romane româneşti apărute în ultimii ani.  Apoi ultima apariţie semnată Herta Müller, Astăzi mai bine nu m-aş fi întîlnit cu mine însămi, (traducere de Corina Bernic, Editura Humanitas Fiction, 2014) – unul dintre cele mai bune romane ale autoarei germane născute în România. Şi o autoare braziliancă pe care am descoperit-o recent, publicată de Editura Univers, şi anume Clarice Lispector, cu romanul Aproape de inima vijelioasă a lumii (traducere de Dan Munteanu-Colan). Şi Foc palid de Vladimir Nabokov (traducere de Veronica D. Niculescu), cel mai recent titlu din seria Nabokov a Editurii Polirom. Şi romanul Nimeni de Gwenaëlle Aubry (traducere de Svetlana Cârstean, Ed. Trei). 
Şi cartea-discurs despre arta contemporană a lui Bogdan Ghiu, Linia de producţie. Lucrând cu arta (Tact, 2014), într-o ediţie cu ilustraţii excelentă.
Iar dacă am adus vorba şi despre cărţile-obiect, am savurat ediţia Baroque Books 101 nopţi (traducere din germană de Alexandru Al. Şahighian), o ediţie de lux a manuscrisului care conţine povestiri mai vechi decât cele din 1001 de nopţi ale Şeherezadei!

La capitolul întâlniri memorabile, se află întâlnirile cu Julia Kristeva, despre care am povestit aici şi cu care am stat de vorbă aici, cu Sorj Chalandon, la Târgul de carte Bookfest (despre cartea lui am scris aici), şi cu scriitorul româno-elveţian Marius Daniel Popescu, venit recent la FILB, unul dintre cei mai buni scriitori (franco-)români actuali, autor al romanelor Simfonia lupului (Humanitas, 2008) şi Culorile rândunicii (Polirom, 2014). Două festivaluri literare importante – la care am putut participa – au permis, şi anul acesta, întâlniri ale publicului din România cu scriitori importanţi din întreaga lume: FILIT, Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi (un festival cu buget impresionant), respectiv FILB, Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti (cu un buget mic, dar invitaţi de calitate).

Last, but not least, anul acesta mi-a apărut cartea de interviuri cu scriitori francezi veniţi, în decursul anilor, la Bucureşti – Scriitori francezi la Bucureşti: interviuri (Vremea, 2014). Aici apare şi interviul cu Julia Kristeva, realizat de mine pentru Bookaholic, respectiv pentru revista România literară. Apare, de asemenea,  interviul cu inegalabilul Andreï Makine, realizat, din nou, pentru Bookaholic. Şi interviurile cu Bernard Pivot, faimosul realizator de emisiuni literare TV, cu Michel Houellebecq şi cu mulţi alţii – interviuri realizate, vreme de opt ani, pentru revista Observator cultural.



 Apărut pe Bookaholic



sâmbătă, 20 decembrie 2014

Cronică la "Scriitori francezi la Bucureşti: interviuri"







Invitaţii la autolecturi

Oana Purice



De curînd, a fost publicat, la Editura Vremea, un volum semnat de Adina Dinţoiu, în care sînt adunate douăzeci şi şase de interviuri realizate, de-a lungul a opt ani, cu oameni de cultură francezi veniţi în România. Cu un titlu care anunţă direct conţinutul, Scriitori francezi la Bucureşti: interviuri, cartea Adinei Diniţoiu este în egală măsură şi tranzitivă, şi reflexivă. Mai întîi, deoarece cuprinde între coperţile sale peste douăzeci de discursuri variate, livrate în momente diferite, începînd cu anul 2006, volumul se prezintă ca o panoramă pe repede-înainte a spaţiului cultural francez, printre intervievaţi aflîndu-se scriitori, critici, publicişti, universitari participanţi activ la dinamica literară a Franţei. Apoi, pentru că o parte a cărţii se constituie din întrebările şi provocările pregătite de Adina Diniţoiu, ea devine mediul în care se reflectă personalitatea critică a autoarei, conturînd o voce egală de-a lungul celor opt ani, deci un profesionist format chiar de la primul interviu.

Deşi textele au fost publicate, în majoritatea lor, în paginile revistei Observator cultural (cu două excepţii, interviurile cu Andreï Makine şi Julia Kristeva apărînd pe Bookaholic.ro, respectiv în România literară), gruparea lor într-un volum face ca activitatea Adinei Diniţoiu să capete o coerenţă vizibilă. Pe de o parte, cartea arată cum se vede cultura franceză din România: mai întîi, prin invitarea propriu-zisă a acestor intelectuali, iar mai apoi, prin întrebările propuse, care trădează un interes specific pentru unele zone din opera şi personalitatea intervievaţilor. Pe de altă parte, este dezvăluită, în unele cazuri, şi maniera în care spaţiul cultural românesc este perceput de autorii francezi. Astfel că, deşi inegal, Adina Diniţoiu reuşeşte să completeze ambele faţete ale relaţiilor franco-române (un demers asemănător, complementar, dar concentrat pe critica literară a realizat Crina Bud, în studiul Literatura română în Franţa. Configurări critice în context european, în care a investigat prezenţele critice româneşti pe malurile Senei).

Numele care se înlănţuie în paginile volumului publicat la Editura Vremea sînt de la cele mai cunoscute la cele mai puţin familiare publicului românesc, dar interesul Adinei Diniţoiu pentru cel cu care poartă un dialog este acelaşi, discursul ei dovedind o bună documentare şi o cunoaştere în detaliu a preocupărilor şi a realizărilor celui din faţa reportofonului. Astfel, fie că e vorba despre Michel Houellebecq, Bernard Pivot, Pascal Bruckner, Régis Jauffret, Michel Crépu sau Guillaume de Fonclare, discuţiile sînt la fel de vii şi concentrate (exemple de „scriitură intensivă“, cum le-a numit Bogdan Ghiu în intervenţia din cadrul lansării de la Gaudeamus). 


Model conversaţional de succes


Cele douăzeci şi şase de interviuri sînt precedate de o prefaţă semnată de Adina Diniţoiu, în care pregăteşte terenul pentru ceea ce va urma, pentru diversitatea şi caracterul uneori contradictoriu al răspunsurilor primite. Adina Diniţoiu plasează această expediţie în sfera crizei culturii franceze acuzate de Donald Morrison în 2007, manifestate prin scăderea impactului pe care aceasta o mai are pe harta mondială. Însă, crede ea, în România, încă mai există un orizont de aşteptare favorabil faţă de producţia culturală franceză, un argument pe care mizează fiind cel discutat de Caius Dobrescu într-un volum relativ recent, publicat la Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române (Plăcerea de a gîndi. Moştenirea intelectuală a criticii literare româneşti); România pare să fie în pas cu noutăţile editoriale ale Franţei, iar această conectare la actualitatea culturală franceză este datorată şi unor „similitudini de practici culturale, printre care se numără şi practica criticii literare jurnalistice (de întîmpinare), urmă, aşa cum scrie undeva Caius Dobrescu, a conversaţiei de salon de altădată“ (p. 6).

Adina Diniţoiu însăşi dovedeşte, în discuţiile purtate cu invitaţii francezi, însuşirea acestor bune practici; întrebările potrivit alese, cunoaşterea subiectelor propuse şi capacitatea de a întreţine atît atenţia intervievatului, cît şi pe cea a cititorilor (avînd curajul unor întrebări care să provoace, dar să nu atingă indiscreţia) sînt dovezi ale unui model conversaţional de succes.

Pentru a nu impune volumului său un spirit datat, prin anumite grupări ale interviurilor în funcţie de criterii ale momentului, Adina Diniţoiu a preferat (aşa cum a menţionat şi la lansarea ce a vut loc pe 21 noiembrie, în cadrul Tîrgului de Carte Gaudeamus) să le organizeze în ordine cronologică, lăsînd ca fluxul istoriei celor opt ani să fie cel care justifică sau explică, deopotrivă, întrebările şi răspunsurile. În acest fel, cititorul poate alege să citească textele succesiv sau să-şi exercite preferinţele sau interesele, nici una dintre lecturi nefiind impusă de autoare (de altfel, chiar titlurile interviurilor sînt tot citate ale celor invitaţi la dialog, Adina Diniţoiu evitînd şi aici să aşeze constrîngeri de interpretare).


 
 „Nu invidiez genul de lucruri care au azi o audienţă mare“


Primul, în ordine cronologică, dintre cele mai interesante interviuri este cel realizat cu Jacques Jouet, în 2006, poet şi prozator făcînd parte din grupul Oulipo. Cu un tempo rapid (întebări scurte şi răspunsuri concentrate), este o discuţie despre poezie şi joc, despre importanţa experimentelor literare, dar şi a constrîngerilor. Vorbind despre cum se scrie şi despre cum se citeşte poezia, Jouet face o afirmaţie care pare cu totul străină spaţiului românesc contaminat de un discurs apocaliptic în ceea ce priveşte poezia care „nu se citeşte“, care „se citeşte insuficient“ şi care „ar trebui citită“; dimpotrivă, Jouet crede că, într-adevăr, „poezia nu are o audienţă mare“, dar „nu văd în asta nici un motiv de a ne plînge. Nu invidiez genul de lucruri care au azi o audienţă mare“ (p. 27). Pe o filieră asemănătoare merge şi interviul cu Jean-Marie Schaeffer, care, temerilor cu privire la moartea literaturii le răspunde cît se poate de lămuritor (şi util pentru modul de gîndire autohnton): „Cînd criticii vorbesc despre moartea literaturii, se referă adesea la faptul că nu mai regăsesc în literatura aflată în circulaţie anumite opere literare pe care le-au valorizat în tinereţe ori la un moment dat ş.a.m.d. Cînd astfel de opere nu mai sînt apreciate de publicul actual, au impresia că întregul cîmp literar se află în pericol. [...] Pericolul real, după mine, este dacă nu cumva literatura nu riscă să se reducă la un obiect al ştiinţelor umane“. Mai mult: „În ziua în care literatura nu va exista decît pentru cei care se ocupă cu studiul ei sau pentru cercetătorii din ştiinţele umane, vom putea vorbi despre sfîrşitul literaturii“ (p. 155).

La fel de interesante sînt interviurile cu Chloé Delaume şi autoficţionarele Christine Angot şi Marie Darrieussecq sau cele consecutive cu Michel Houellebecq şi Bernard Pivot, cum spunea şi Adina Diniţoiu în prefaţă, „două faţete foarte diferite ale spiritului francez“ (p. 12).

Stimulîndu-şi interlocutorii prin întrebări atent gîndite, Adina Diniţoiu le oferă posibilitatea să vorbească ei înşişi despre textele lor, să le facă să prindă viaţă şi să-şi atragă, astfel, noi cititori. Este cazul discuţiei cu Bernard Pivot (care vorbeşte despre cartea sa Le métier de lire – „un patchwork de cuvinte, care mă rezumă“, p. 118) sau al celei cu Andreï Makine, care discută, pe de o parte, despre volumul dedicat Ecaterinei a II-a (O femeie iubită– Polirom) şi, pe de alta, despre cele patru romane semnate cu pseudonimul Gabriel Osmonde (publicate la Editura Univers). Tot în acesta se pune problema importanţei unui pseudonim, răspunsul lui Makine fiind convingător: „Trăim într-o economie de piaţă, Makine a devenit deja o marcă; eu voiam să-i debarasez pe cititori de percepţia aceasta. Şi e adevărat că, graţie lui Osmonde, am descoperit un alt public, mult mai tînăr şi foarte diferit de cel al lui Makine. E un public mai universitar, mai reflexiv“ (p. 144).

Profilul general al interlocutorilor Adinei Diniţoiu este „om de litere francez (sau francofon) contemporan“, dar, pentru fiecare în parte, portretul se diversifică. Autoarea dă dovadă de relaxare şi siguranţă în discurs fie că e vorba despre scriitori (Pascale Roze, Malika Mokkedem, Gilles Leroy), editori (Paul Otchakovsky-Laurens, Jean Mattern), critici şi cercetători (Julia Kristeva, Jean-Marie Schaeffer) sau jurnalişti (Hugo Pradelle, Florence Noiville). Dezacordul intervievaţilor faţă de părerile proprii nu este un prilej de intimidare, ea ştiind să gestioneze diferenţa de opinii (cum se întîmplă în interviul cu Christine Angot – care refuză eticheta de autoficţiune, sau în cel cu Houellebecq).

Conduse discret de Adina Diniţoiu prin întrebări bine alese, traduse astfel încît esenţa discursului viu să nu se piardă, interviurile adunate în Scriitori francezi la Bucureşti sînt, cum le caracteriza Bogdan Ghiu la lansarea de la Gaudeamus, invitaţii la „autolecturi“. 



Adina Diniţoiu, Scriitori francezi la Bucureşti: interviuri, Editura Vremea, 2014, 168 p.