Paris

Locuri familiare, revizitate:

 

Interviu cu Nicolas Cavaillès

  

 „Cioran a devenit pentru mine o referinţă permanentă“ 

Interviu cu scriitorul şi traducătorul Nicolas Cavaillès

Nicolas Cavaillès este scriitor şi traducător din limba română, dar şi directorul (fondator al) unei mici edituri de poezie, hochroth-Paris. A tradus în franceză scriitori români contemporani de prim-plan: Gabriela Adameşteanu (Situation provisoire), Mircea Cărtărescu (Le Levant), Norman Manea (Les Tiroirs de l’exil. Dialogue avec Leon Volovici), Matei Vişniec (Syndrome de panique dans la Ville lumière), Dumitru Ţepeneag (Le Camion bulgare), Ileana Mălăncioiu etc., şi are în lucru o nouă traducere în franceză a lui Urmuz. A îngrijit ediţia monumentală a operei lui Cioran în colecţia « Bibliothèque de la Pléiade » a Editurii Gallimard (2011). Venit la Bucureşti în mai, cu ocazia sesiunii aniversare Norman Manea de la Biblioteca Academiei Române, am profitat de ocazie pentru a sta de vorbă despre activitatea sa profesională şi despre legăturile sale cu România. (A.D.)

Domnule Nicolas Cavaillès, aveţi deja în „portofoliul“ de traducător scriitori români contemporani de prim-plan: Gabriela Adameşteanu, Mircea Cărtărescu, Norman Manea, Matei Vişniec, Ileana Mălăncioiu, Dumitru Ţepeneag. Cum aţi învăţat româneşte şi cum aţi ajuns traducător din română în franceză?

Am învăţat limba română pe parcursul studiilor mele, la Bucureşti, fără să mă gîndesc neapărat că voi deveni traducător: Cioran este cel care m-a adus înspre România şi limba română. Destul de repede mi s-a propus prima traducere, apoi a doua... Sper că acest lucru va continua. Literatura română şi exerciţiul de traducere propriu-zis mi-au adus multe cîştiguri în viaţa mea profesională.

V-aţi  ocupat de editarea în colecţia „Bibliothèque de la Pléiade“ (Éditions Gallimard, 2011) a operei în limba franceză a lui E.M. Cioran (1728 p.). Aş dori să vă întreb dacă acest efort uriaş are la bază o pasiune pentru Cioran. Aţi scris şi un eseu despre Cioran, Cioran malgré lui. Écrire à l’encontre de soi, 2011 (la origine teză de doctorat, dacă nu mă înşel). Ce reprezintă Cioran pentru dvs.? Îl percepeţi diferit faţă de compatrioţii dvs., dat fiind că ştiţi limba română, aveţi acces la textele sale româneşti şi sînteţi conştient de „amprenta“ pe care limba (maternă) o lasă, în cele din urmă, asupra stilului şi modului de a gîndi al scriitorului?

Prima mea lectură din Cioran datează din perioada adolescenţei – dar chiar şi după ce i-am consacrat zece ani din viaţa mea, continui să-l citesc; tot ce am învăţat despre el şi despre opera lui mi-a modificat atenţia asupra lumii, şi în plus a devenit pentru mine o referinţă permanentă, în tot soiul de întrebări, de dileme literare şi personale. (Alexandru Sincu mi-a mărturisit într-o zi că şi el face la fel: deschide în mod regulat Caietele lui Cioran, la întîmplare, cînd are nevoie de un sfat, de un sprijin – şi le găseşte acolo întotdeauna.)

Chiar dacă întreaga operă a lui Cioran scrisă în română a fost tradusă, adevărul e că francezii privilegiază mereu opera lui scrisă în franceză. Evident, e întotdeauna de preferat să citeşti un text al lui Cioran avînd în minte întreaga lui operă – fie că e vorba de prodigioasele sale eseuri şi aforisme în franceză sau de textele sale la înalte cote de intensitate, de exaltare, scrise în România. La urma urmelor, eu fac parte din categoria celor caută unitatea operei sale, în ciuda scindării radicale produse de trecerea la o altă limbă de expresie. E, într-o oarecare măsură, ca şi cum am refuza sau am şterge cumva jocul heteronimic al unui Pessoa, de pildă.

Aţi tradus Levantul de Mircea Cărtărescu, un amplu poem extrem de dificil, intertextual, livresc, plin de referinţe la istoria poeziei româneşti. Cum a fost traducerea acestei cărţi, cum v-aţi descurcat cu intertextualitatea ei, cu parafrazele după literatura veche românească?

Mircea Cărtărescu este cel care a efectuat partea cea mai grea a acestei munci: plecînd de la această capodoperă intraductibilă care este Levantul, el a alcătuit o versiune „simplificată“, în proză modernă, destinată traducerii în diverse limbi. A trebuit să renunţe la o parte din jocurile lingvistico-poetice posibile numai în interiorul limbii române – dar, făcînd acest lucru, el le-a oferit personajelor epopeii sale o nouă viaţă, în afara României. În ce mă priveşte, am avut toată libertatea de a mă juca cu codurile literare invocate şi de a căuta noi rime plecînd de la această tramă foarte generoasă. Istoria poeziei româneşti, începînd cu secolul al XIX-lea, se întîlneşte, în multe locuri, cu cea a poeziei franceze şi europene, în aşa fel încît cititorul francez poate, într-adevăr, să sesizeze diferitele mize ale acestei opere foarte speciale, pornind numai de la stil, de la variaţiile stilistice, fără să cunoască neapărat numele unor poeţi ca Ion Barbu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga ori Nichita Stănescu.

Aţi tradus, de asemenea, romanul Gabrielei Adameşteanu, Provizorat/ Situation provisoire, Éditions Gallimard, 2013. Ce imagine aveţi dvs. – după traducerea acestei cărţi – despre comunismul românesc? A trebuit să faceţi cercetări în mod special pentru a înţelege realităţile sociale şi politice la care se referă cartea?

Am putea citi toate cărţile de istorie pe care am vrea să le citim, dar fără mare folos, pentru că există mereu acele imponderabile, senzaţii, sentimente care ne revelează o epocă şi la care nu putem avea acces decît prin intermediul romanului – e ceea ce explică, în parte, stupefianta vitalitate a acestui gen literar, dar şi succesul romanului Provizorat/ Situation provisoire, în care planul intim şi cel politic se îmbină cu o mare virtuozitate – la nivel narativ –, şi cu o mare expresivitate. Gabriela Adameşteanu nu este un istoric care scrie romane, nici o romancieră care ar fi interesată de istorie – tot aşa cum ar putea fi interesată de orice altceva –, ci un scriitor total, capabil – ca Proust în vremea lui – să „redea“ o epocă în toate dimensiunile sale, superficiale şi profunde, fără să sacrifice individul în evocarea generaţionistă.

Cum vă alegeţi autorii pe care-i traduceţi? Ţineţi cumva cont şi de cerinţele pieţei de carte franceze? Care sînt, de pildă, cerinţele pieţei de carte franceze în ce priveşte literatura română şi, în genere, literatura ţărilor estice, ce tip de scriitori din această zonă îi interesează mai mult pe francezi?

Nu cred că editurile franceze (bune) sînt în căutarea unui „tip“ anume de scriitor; de fapt, în materie de literatură autentică, nu mai putem vorbi de „tipuri“ de scriitori, ci de singularităţi. Aşteptările şi speranţele pe care lumea literară românească le poate proiecta asupra Parisului sînt flatante, dar şi puţin excesive, în opinia mea: „a fi tradus“ nu echivalează cu o consacrare, nici cu un scop în sine; există multe cărţi proaste care se traduc în franceză, ca şi în nenumărate alte limbi străine... Se poate foarte bine să pătrunzi în această reţea, în acest sistem literaro-comercial, fără să fii un bun scriitor; şi se întîmplă şi mai adesea ca scriitori buni să rămînă în marginea acestui sistem. Aşa cum spune Norman Manea, în critica pe care o face spaţiului cultural american, dimensiunea comercială a sistemului actual constituie o formă de cenzură şi n-ar fi aşa de sigur că această cenzură este mai puţin eficientă decît cenzura care funcţiona, de pildă, în perioada comunistă.

Sînteţi, la rîndul dvs., şi scriitor, aţi obţinut în 2014 Prix Goncourt de la Nouvelle pentru Vie de Monsieur Leguat (Éditions du Sonneur, apărut în limba română la Editura Humanitas, e-book, traducere de Emanoil Marcu). În ce raport se află literatura, ficţiunea pe care o scrieţi cu activitatea de traducător, o influenţează una pe cealaltă?

În mintea mea, ca şi în activitatea cotidiană, cele două activităţi sînt perfect distincte – poate că aş fi scris despre România şi despre Bucureşti, de exemplu, şi dacă n-aş fi activat ca traducător din română. Nu cred că operele pe care le-am tradus mi-au influenţat propriul scris. Acestea fiind spuse, ceea ce îţi aduce traducerea unei cărţi bune se plasează dincolo de limbă şi de literatură. În acest caz, mă gîndesc în special la romancierul şi prietenul Radu Aldulescu, care înseamnă mult pentru mine, atît prin cărţile sale excelente, cît şi prin exemplum-ul pe care îl reprezintă el însuşi (se ştie ce viaţă de boemă dramatică duce). Profit de ocazie pentru a-l saluta, prin intermediul revistei dvs., pe care ştiu că o citeşte regulat.

Din  2013, conduceţi les éditions Hochroth-Paris, o (mică) editură consacrată poeziei. Vorbiţi-ne puţin despre acest proiect.

Hochroth-Paris este o „microeditură“ care aparţine reţelei europene hochroth, fondate în 2008 de Marco Beckendorf; această reţea are şi alte filiale în Germania, Austria, la Budapesta, în Olanda, şi cred că un proiect „hochroth-Bucureşti“ este pe cale de a se realiza – sper că acest lucru se va întîmpla cît de curînd. Publicăm antologii scurte de poezie, din toate secolele şi din toate limbile. Printre apariţiile noastre recente, sîntem mîndri să propunem o mică antologie de poeme de Ileana Mălăncioiu, în colecţia noastră de literatură română, „sine die“ (ceilalţi autori publicaţi în această colecţie sînt Emil Botta, Ada Milea, Irina Mavrodin şi, în curînd, Constantin Acosmei şi Mircea Cărtărescu).

Ştiu că, în momentul de faţă, lucraţi la o nouă traducere în franceză a lui Urmuz. Ce ne puteţi spune despre ea? Veţi încerca să-l faceţi mai cunoscut în Franţa pe Urmuz, un extraordinar precursor al avangardei?

Forţa distructivă, subversivă a lui Urmuz rămîne intactă şi astăzi, şi ea ar putea face mult bine literaturii franceze... Urmuz a fost, sigur, tradus de mai multe ori în franceză, dar textele sale fac parte din categoria acelor opere care vor fi mereu reeditate şi retraduse, la infinit, ca Stamate învîrtindu-se întruna în căruciorul cu manivelă...

 Apărut în Observator cultural nr. 831/ 14-20 iulie 2016

Viaţa „repovestită de o străină gură“

De curând, la Editura Univers a fost lansată o bine-venită colecţie de literatură română contemporană (intitulată „Scriitori români”), care propune – deocamdată – trei titluri foarte bune: Salutări lui Troţki de Dumitru Crudu (proză scurtă, realist-ironică) , Clavecinul domnului Daumier de Cati Giurgiu (proză scurtă, fantastic-eliadescă) şi Cît mai aproape de tine de Vlad Roman (roman de debut). Mă opresc aici asupra romanului de debut al lui Vlad Roman – o adevărată revelaţie, unul dintre cele mai bune debuturi în proză de la noi, din ultimii ani, un roman sofisticat, analitic şi psihologic, pe linia acelui flux al conştiinţei adus în proza occidentală de Virginia Woolf. Absolvent de filologie la Cluj, fost redactor-şef al revistei Echinox (2002-2006), Vlad Roman (n. 1981) este deja un prozator matur, pe deplin format, care-şi controlează pe deplin efectele stilistice. Posesor al unei scriituri rafinate, şlefuite  – care trimite adesea, prin efectele picturale, plastice, descriptive, la Radu Petrescu, dar şi la clujeanul Alexandru Vlad –, Vlad Roman construieşte, în acelaşi timp, o tramă nelipsită de suspans, livrînd pas cu pas elementele necesare pentru a reconstitui ansamblul narativ. Înainte de a detalia puţin scheletul narativ (destul de sumar, de altfel) şi mai ales acest joc subtil al fluxului conştiinţei, trebuie spus că ambele reprezintă, în cele din urmă, un pretext pentru un joc al temelor şi un joc al scriiturii înseşi – de un rafinament (al citărilor livreşti) şi de un farmec pe care cu greu, şi foarte rar, le găseşti în proza unui debutant. Dar Vlad Roman ştie meserie, şi are mult talent, aşa încît – de la prima pagină, hipnotică, de imersiune pe fundul mării, sau al conştiinţei, dacă vreţi –, romanul său, Cît mai aproape de tine, marchează un debut de excepţie, inclusiv prin tipul de proză practicată, analitică şi psihologică, livrescă şi stratificată, în răspăr cu proza realist-minimalistă care continuă să fie tendinţa dominantă a momentului.

Romanul este construit ca o lungă scrisoare, la persoana a II-a, adresată de David – cercetător specialist în peştii ketoa (specie inventată de autor!) – Anei, prietena de familie a lui şi a soţiei sale, Marta (aşa cum deducem pe parcurs), şi care, în urma unui accident (pe care-l vom afla abia la final şi în care e implicat prietenul ei, Robert), ajunge amnezică. În vreme ce Marta se duce să o sprijine în lungul proces de recuperare într-o clinică din Praga, David îi trimite Anei această scrisoare  în care-i povesteşte propriul ei trecut, uitat acum – un pretext pentru un splendid discurs fantasmatic, un discurs îndrăgostit, care-l ţine captiv pe cititor de la prima la ultima pagină. Romanul atacă – într-o scriitură perfect controlată, subtilă şi hipnotică, şi uzînd de ambiguităţi deliberate în ceea ce priveşte raporturile existente între cele două cupluri (David-Marta, Ana-Robert) – temele mari ale memoriei (amneziei), identităţii şi iubirii, legate toate, în fond, de problematica sensului vieţii, a ceea ce face sens în viaţă (şi în scris, aş adăuga). David îi repovesteşte prietenei amnezice propria ei viaţă – şi asta îmi aminteşte de Melancolia eminesciană, oferindu-i o versiune – vorba poetului: „încet repovestită de o străină gură,/ Ca şi cînd n-ar fi viaţa-mi, ca şi cînd n-aş fi fost“.

Întreţinînd ambiguitatea relaţiilor dintre David şi Ana, dar şi dintre David şi Robert (cei doi se ştiu înainte ca Ana să-l cunoască pe Robert, care e cumnatul Martei, şi au în comun o poveste secretă, asupra căreia Ana refuză să pună întrebări), romancierul îl pune pe David să-i refacă Anei – ca o voce a alterităţii sau a unei conştiinţe care ia distanţă de ea însăşi – povestea de iubire pe care a trăit-o, de la prima întîlnire, cu Robert, dar pe care, în urma amneziei, a uitat-o complet (ca şi pe Robert, de altfel): „Vezi, sînt multe detalii despre care nu ştii nimic, iar despre unele dintre ele nu vei mai auzi niciodată. O să-mi spui că nici nu există pentru tine şi poate ai dreptate, deşi am îndoielile mele. Dar trebuie să-ţi povestesc despre Robert. Şi despre el, mai puţin sau mai segmentat, şi, mai în amănunt, despre cum ţi-a fost ţie cu el, despre ce s-a întîmplat acolo“ (p. 21). Şi mai jos, o fină analiză a îndrăgostirii... on the road, în mediul etanş al maşinii: „Este o dovadă de grijă, crezi tu, să fii atent la figurile intimităţii atunci cînd încă nu există obişnuinţa, şi în acest caz era vorba de o intimitate anume, tot mai fină şi mai lipsită de derute, deşi derutele dădeau tîrcoale maşinii asemenea păsărilor care alunecau pe înaintarea rapidă a parbrizului sau asemenea insectelor ucise în grilajul radiatorului. Este un impact necunoscut vouă, străin acestei situaţii din raţiuni pe care nu le poţi explica, dar le simţi. Singurul argument pe care ţi l-ai putut construi în timp în legătură cu asta este că între lumea din maşină şi lumea de afară este un contrast prea mare ca impactul să poată fi suportat de vreuna dintre ele“ (pp. 21-22). 

Iar secvenţa analitică – după care urmează o secvenţă de dialog (lui Vlad Roman îi reuşesc foarte bine şi  dialogurile) – se încheie cu acest superb pasaj, care aduce din nou, discret, tema trecutului, a înţelegerii, a sensului evenimentelor – şi a ordinii cu care operează memoria în toată această materie. Memoria proprie (echivalentă aici cu lipsa ei, cu amnezia) şi memoria celuilalt (l’autre), care vine să-ţi spună propria poveste – şi care poate fi, la limită, la fel de bine propria ta memorie, dedublată, funcţionînd după legi la fel de greu de înţeles, la fel de aleatorii. Iată pasajul: „Şi cum simţi cucerirea unui oraş abia atunci cînd îl părăseşti, ai simţit că ceea ce lăsai în urmă era stabil şi uşor de înţeles, deşi nu era, dar aşa ai simţit. Şi cum trecutul nu se adună în urmă, ci se curbează ademenind  (cel puţin trecutul tău, uneori), în spatele maşinii au rămas un munte de nelinişte şi cîteva puncte ale căror culori se vor intensifica în timp într-o formă necunoscută“ (p. 23). Acest traseu al maşinii, în care se creează o poveste de iubire şi de cuplu, corespunde pe orizontală scufundării în adîncuri pe care o practică zilnic David, ajuns la Odessa (de unde îi scrie Anei) pentru un stagiu de cercetare a peştilor ketoa. Sînt verticala şi orizontala unui schimb de poveşti şi de identităţi.

Rescriind viaţa Anei, David plonjează, de fapt, în propria lui conştiinţă, în abisul propriului său discurs fantasmatic; de unde şi scriitura continuă, nesegmentată în capitole, şi ignorarea cronologiei faptelor, digresiunea în funcţie de memoria involuntară (proustiană): „Ce decid eu, îi scrie el la un moment dat, e mai mult în inima mea decît în trecutul tău“ (p. 43). David îi figurează, de altfel, foarte plastic acest proces al amintirilor, al rememorării, în care vorbeşte în acelaşi timp pentru ea, dar şi pentru el: „Dar îţi propun un joc (...): ia un pumn de pietre mici şi aruncă-le în aer. Pînă cad jos, încearcă să prinzi cîteva, să te fereşti de celelalte, să le numeri culorile, să le numeri pe ele, să faci un grafic cu distanţele dintre ele şi cu distanţele posibile la care pot ajunge, să le ordonezi în minte după mărime (...) Mi-e frică de tine. Mi-e frică de momentul în care toate pietrele vor fi ajuns pe pămînt. De ce o să zici atunci. Nu e prima oară în viaţa mea cînd fac asta. Şi tot mi-e frică de tine“ (p. 39). Naraţiunea se tot depliază, în straturi şi straturi – David mărturiseşte a avea o experienţă a amneziei, din primii ani ai copilăriei, şi acelaşi David a trecut, pare-se, printr-o dureroasă experienţă de acest gen legată de mama lui, care a şi murit, şi despre care refuză să vorbească. Ce sens (mai) are iubirea în lipsa memoriei? În ce fel defineşte memoria identitatea unei persoane? Cum te poţi raporta la propria identitate, cum se construieşte şi cum se dizolvă ea? Avem de-a face cu un joc abil pus în scenă al acestor (mari) teme, în „discursul îndrăgostit“ (pentru a-l cita pe Barthes), hipnotic, al lui David.

Acest flou al conştiinţei, care trece de la o identitate la alta, de la gol (golul amnezic) la plin, de la David la Ana – implicîndu-i în permanenţă şi pe parteneri, Marta, respectiv Robert, într-o permanentă ambiguitate erotică – este manevrat în fraze precise şi controlate, cu măiestria unui Mircea Nedelciu. Şi nu l-am pomenit întîmplător pe Nedelciu, fiindcă naraţiunea la persoana a II-a nu trimite numai la convenţia clasică a destinatarului unei scrisori, ci şi – provocator – la naraţiunea la persoana a II-a, de avangardă, practicată de optzecişti (în frunte cu Nedelciu) pe modelul prozatorilor Nouveau Roman (naraţiune cu efect de dramatizare, de punere în scenă). Proza lui Vlad Roman este o stranie combinaţie de Virginia Woolf şi Mircea Nedelciu (cel din urmă abordează şi el, obsesiv, tema identităţii), trecînd prin rafinamentul pictural şi descriptiv al lui Radu Petrescu; iar erotismul ambiguu, cu vagi conotaţii etice, ca şi analitismul, imersia psihologică trimit la romanul postum (2015) al lui Alexandru Vlad, Omul de la fereastră, care tratează o iubire incestuoasă, dar într-un context socio-politic mult mai pronunţat (comunism şi postcomunism).

Cît mai aproape de tine e un roman al multor detalii şi straturi livreşti, descripţii fine de atmosferă şi de psihologie (vezi superba descripţie a livezii din amintire, la pp. 54-55): printre ele, paginile dedicate scufundărilor marine (din nou mă gîndesc la... scafandrul lui Mircea Nedelciu şi la metafora presiunii din romanul său neterminat) şi peştilor, cele care vorbesc despre meseria Martei (lingvistă, specialistă în limbile slave de vest), despre felul în care profesia îţi modelează structura interioară şi modul de a gîndi (vezi discuţiile savuroase în cuplu despre raţionalism şi relativism, ori discuţia lui David cu Ana despre „a trăi cu neînţelegerea“, „a trăi cu ceva ce nu poţi înţelege“ ) ori traversările de spaţii (Cehia, fiindcă Robert e ceh, dar călătoreşte mult, ca angajat al unei multinaţionale, Bulgaria, România, Odessa) ş.a.m.d.

Vlad Roman mizează pînă la capăt pe ambiguitatea relaţiilor dintre personaje, o scrisoare misterioasă şi greu inteligibilă a lui Robert către David sugerează o sinucidere cu barca pe lac (care m-a făcut să mă gîndesc – mutatis mutandis, şi ironic – la O tragedie americană...); în orice caz, în urma accidentului, Ana devine amnezică. Finalul însuşi al scrisorii lui David (urmat de un scurt epilog, răspunsul Anei) e plin de o poezie ambiguă, splendidă, un final simetric începutului, în care scrisoarea se dovedeşte, de fapt, o confesiune, o „dezlegare“ „de tine şi de voi“ şi un apel la... uitare („sper că o să poţi uita toate astea“): „E linişte în faţa mea, multă derută în spate, iar moartea vine lîngă un şoim de aer, eu nu ştiu cum am ajuns într-un asemenea punct. Poate că, spunîndu-ţi toate astea, am îmbătrînit puţin. Poate că nu“. Roman rafinat, construit în straturi şi saturat de livresc, Cît mai aproape de tine de Vlad Roman marchează un debut de excepţie, al unui scriitor matur, care-şi controlează perfect mijloacele de expresie. 

Vlad Roman, Cît mai aproape de tine, Editura Univers, Bucureşti, 2016, 176 p.

 Apărut în Observator cultural nr. 829/ 01.07.2016