Poezia ca stare extatică

Cunoscuta poetă, prozatoare şi eseistă clujeană Ruxandra Cesereanu, profesoară universitară la Universitatea „Babeş-Bolyai“, a publicat recent două cărţi noi: pe de o parte, e vorba de un roman, Un singur cer deasupra lor (Editura Polirom, 2013), iar pe de alta, de un volum de poezie – California (pe Someş), Editura Charmides, 2014. Despre cel din urmă va fi vorba în rîndurile de mai jos, nu înainte de a spune că cele două cărţi ale prolificei autoare sînt de facturi cu totul diferite: romanul e o proză de tip realist (o proză de recuperare a temei comunismului), în vreme ce volumul de poeme continuă linia suprarealist-onirică cu care ne-a obişnuit deja poeta Ruxandra Cesereanu.

Cu toate acestea, California (pe Someş) este un volum aparte, probabil cel mai bun de pînă acum al poetei, în orice caz un volum ambiţios prin mizele pe care şi le propune: e vorba de un amplu poem – considerat în ansamblu –, spart totuşi în secvenţe distincte, fiecare dintre ele fiind alcătuită din trei straturi diferite (marcate prin corpuri de literă diferite: plain, italic, italic-bold), care urmează un fel de traseu ascendent, iniţiatic (cu accente mistice), la capătul căruia (ni) se revelează poezia. Iată finalul acestui traseu: „Şi am pătruns astfel în cutia toracică a lumii,/ şi am urcat la bucata de carne crudă a inimii,/ apoi am intrat invicţi în Akropolis,/ unde nu mai era diferenţă între oameni, animale, zei.// Poezia era singură”. Volumul se încheie cu versul trupei Eagles: „Welcome to the Hotel California“, care reprezintă, de fapt, declanşatorul acestui amplu text poetic, aşa cum declară chiar autoarea pe coperta a IV-a: „Mă întorceam spre casă – din plimbările cu bicicleta pe malul Someşului (n. m.) –, cînd am auzit un zvon de chitară şi nişte glasuri răzleţe: erau nişte băieţi şi fete care zdrăngăneau melodia Hotel California a trupei Eagles. Zvonul chitării şi glasurile acelea, ba subţiri, ba răguşite, m-au făcut să mă întorc în timp, pe vremea cînd eu însămi eram adolescentă şi cîntam cu prietenele mele de liceu (şi mai apoi cu acelea din facultate) aceeaşi melodie auzită acum, improvizată odinioară cu frenezie, fie pe malul Someşului, fie la diferite petreceri de liceeni ori de studenţi care se credeau buricul pămîntului. De la întoarcerea aceasta în timp a pornit totul, aici a fost declanşatorul unei cărţi întregi alcătuite dintr-un singur poem despre copilărie, adolescenţă, tinereţe şi maturitate. Şi despre credinţa mea în poezie“.

Or aici ni se dezvăluie – plecînd de la momentul proustian declanşator al unui flux al memoriei – cele trei straturi care alcătuiesc poemele: stratul aşa-zicînd real, exterior, cvasidescriptiv, reprezentat de malul Someşului (unde poeta îşi face plimbările crepusculare pe bicicletă); stratul metatextual, al reflecţiilor despre poezie şi un al treilea strat, regresiv, biografic, melancolic – al întoarcerii în timp, în „copilărie, adolescenţă, tinereţe şi maturitate“. De fapt – în ciuda marcării prin corp de literă diferit – cele trei straturi nu sînt etanşe, ele comunică fin, fluid, ca nisipul unei clepsidre, într-un soi de curgere textuală – şi temporală – hipnotică: „Lîngă rîu, celulele omeneşti se lipiseră într-un stup,/ apa era o preacurată groapă comună,/ căptuşită cu limbile iubiţilor./ Sărutul se preschimbase într-o crimă frumoasă,/ inimile îşi deschiseseră floarea de lotus din burtă./ Pe Someş pluteau ghirlande de păpădii,/ bărbaţi cu brîuri portocalii ţipau către un zeu indian:/ oare am ajuns pe Gange şi ne găsim în narcoza lui Shiva?// Febra în care am locuit se furişează sub pietre,/ dar eu o ţin strînsă aici, în pumn, în mijlocul verii./ Poezia e o gară cu multiple săli de aşteptare.// Odinioară, în vremea arşiţei, alergam prin conducte,/ muncitorii scurmau în pămînt pentru canalizare./ Apoi conductele s-au preschimbat într-un tunel pentru poezie./ Am călătorit cu Budila-Express, prin dimineaţa tinerelor doamne,/ într-o carte de iarnă, zgîindu-mă la faruri, vitrine, fotografii./ Ninsoarea era electrică la fanion./ La sfîrşit am găsit blindajul final“ (p. 14).

Trebuie spus că, spre deosebire de volumele anterioare, discursul poetic din California (pe Someş) este bine controlat stilistic, fără derapaje lingvistice, un discurs de impact, construit într-un anumit crescendo către punctul final. Miza lui este tocmai afirmarea – rînd după rînd, poem după poem – a acestei încrederi „tari“ în poezie – poezia care topeşte aluvionar, dar în acelaşi timp şi riguros discursiv, secvenţele descriptive, regresiunile biografice, reflecţiile metatextuale. Specifică poetei Ruxandra Cesereanu este desfiinţarea graniţei dintre exterioritate şi interioritate, topirea ei într-un flux poetic hipnotic. Exterioritatea evocată – malul Someşului – este de fapt tot o interioritate, o interioritate „lichidă“, ca să folosesc un termen frecvent al autoarei. Apa e un element frecvent al poemelor sale, evocînd lichidul amniotic, dar şi o fluiditate, o curgere a imaginilor poetice de tip suprarealist, asociate adesea şi cu „somnul“, plonjarea hipnotică în inconştient: „Scene lichide./ Pieptul nostru fericit de înotători şi perucile hidratate în maşinile salvării./ Pe Someş se găseau foile de cositor în care ne înveleam cerebelul,/ înainte de execuţia somnului de după-amiază./ Paznicii rîului aveau în buzunare sticle de bere,/ petele de pe mîinile lor alcătuiau o hartă a destrămării./ animale de casă se zbăteau în cuşti cu răsuflători“ (p. 11). Tot forme ale interiorităţii, peisaje onirice sînt şi oraşele/ ţările/ locurile evocate în poeme: Veneţia, Grecia, Acropole (Akropolis), California (laitmotivul declanşator al textelor din volum).

Cum spuneam, California (pe Someş) e mai mult decît un volum oniric, suprarealist, hrănit din imersiunea în amintire, în trecut; el este şi unul programatic, care vorbeşte despre poezie ca vocaţie de viaţă şi despre încrederea – din nou mai mult decît literară, existenţială – în poezie. Poemul citat în întregime mai sus conţine, în mod explicit, referinţe livreşti importante pentru propria poezie a Ruxandrei Cesereanu (Alexandru Muşina, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Angela Marinescu), ca şi pentru contextul formator al poetei (comunismul anilor ’80).

În ce priveşte definiţiile date poeziei – văzută la final ca un fel de suflu universal, „unde nu mai era diferenţă între oameni, animale, zei“ –, ea este, rimbaldian, un drog, o stare extatică: „Şi atunci am ştiut:/ poezia e haşiş,/ noi vom mînca păsări de cocaină/ şi vom adormi cu lumina aprinsă“ (p. 16). Fiindcă a venit vorba de Rimbaud, există şi în volumul Ruxandrei Cesereanu aluzia la un „anotimp“ aparte – şi acela e vara, definită la un moment dat ca „metatimp“: arşita, lumina puternică, apa Someşului vara sînt tot atîtea elemente hipnotice care favorizează acest traseu ascensional al volumului către atingerea stării poetice.

California (pe Someş) este, aşadar, un volum puternic şi bine construit, probabil cel mai bun de pînă acum al Ruxandrei Cesereanu. Pe lîngă senzorialitatea şi senzualitatea imaginilor poetice, cu care ne-a obişnuit deja, noi sînt aici experienţa iniţiatică, extatică a stării de poezie/ poeziei, ca şi intenţia programatică de a afirma încrederea în poezie.

Ruxandra Cesereanu, California (pe Someş), Editura Charmides, Bistriţa, 2014, 60 p.

 Apărut în Observator cultural nr. 719/ 18.04.2014

Evocare Alex. Leo Şerban

 

În noaptea de 8 spre 9 aprilie 2011, cunoscutul critic de film Alex. Leo Şerban (a.l.ş. sau Leo, pentru prieteni) – intelectual rafinat şi dandy, eseist, prozator şi poet, traducător şi artist vizual – dispărea brusc (deşi discret) dintre noi, la 52 de ani, în urma unui (rapid) cancer limfatic. Au trecut trei ani deja de la dispariţia sa, dar a.l.ş. – o specie pe cale de dispariţie încă din timpul vieţii – a reuşit, spre norocul nostru, să lase urme culturale puternice şi amintiri frumoase pentru foarte mulţi prieteni – căci, cu politeţea lui elegantă şi ireproşabilă, avea darul de a lega foarte multe prietenii, în cercuri dintre cele mai diverse, şi chiar opuse ideologic.

Miercuri seară, 9 aprilie 2014, la Sala „Elvira Popescu” a Institutului Francez din Bucureşti, a avut loc, aşadar, un eveniment în memoria lui Alex. Leo Şerban, organizat de jurnalista Marina Baconschi. Ocazia specială a fost oferită de lansarea volumului postum al lui Alex. Leo Şerban, scris direct în franceză, La planète Proust: Esquisses d’un journal de lecture, apărut în Franţa la Éditions Non Lieu (la Bucureşti, el se găseşte la Librăria Franceză Kyralina). „Cuvântul înainte” al volumului este semnat de Virgil Tănase.

În 2009-2010, în voiajul său în Argentina (la Buenos Aires, în special), Alex. Leo Şerban a luat cu el integrala Proust În căutarea timpului pierdut, în ediţia într-un singur volum de la Gallimard, 1999. Volumul îl cumpărase de la Cannes, în ultimul an în care participase la celebrul festival de film (a.l.ş abandonase, în ultimii ani, profesiunea de critic de film, dar şi pe aceea de jurnalist, alegând să facă această călătorie în Argentina, de unde trimitea, pentru LiterNet, fotografii ale locurilor vizitate – ele pot fi găsite şi astăzi pe LiterNet). L-a recitit pe Proust la Buenos Aires şi tot acolo a scris acest mic „jurnal de lectură”.

Despre carte au vorbit – la cinematograful „Elvira Popescu” – Horia-Roman Patapievici, Adrian Mihalache (care a tradus pentru cea mai recentă ediţie Lettre internationale fragmente din cartea lui a.l.ş.) şi Mircea Deaca – discursuri situate alături de câteva proiecţii video, printre care două secvenţe din ultimele interviuri acordate de a.l.ş, în emisiunile TVR Cultural şi TVR, realizate de Marius Constantinescu şi Daniel Cristea-Enache, dar şi o secvenţă din conferinţa despre film susţinută de critic în cadrul „Conferinţelor TNB” (în 2010, dacă nu mă înşel). Înaintea vorbitorilor, ataşatul cultural al Ambasadei Franţei şi directorul adjunct al Institutului Francez din Bucureşti, Christophe Pomez, a citit o frumoasă scrisoare-evocare trimisă de Michel Carassou, editorul francez al cărţii.

Aş vrea să mă opresc mai jos doar asupra discursului lui Horia-Roman Patapievici (cel de-al doilea vorbitor, Adrian Mihalache, a marcat un moment foarte bizar al serii, grotesc-amuzant, de care a.l.ş. ar fi râs, cu siguranţă, dar şi cu ceva amărăciune).

Evocarea lui Horia-Roman Patapievici a fost una, la modul declarat, a unui „prieten fidel”, o evocare plină de fineţe intelectuală şi de afecţiune discret exprimată. Prieteni din anii ’70, debutat în presă chiar de a.l.ş. la începutul anilor ’90 (în revista Contrapunct, în 1992), H.-R. Patapievici a vorbit despre trecerea – în ultimii ani – a lui a.l.ş. de la frivolitatea dandy-ului la gravitatea unui intelectual „serios”, de la estetism – ca frumuseţe a suprafeţei – la depăşirea acestuia în direcţia „tragismului”. „Cred că dintre noi doi, el era cel serios – a declarat Horia-Roman Patapievici, cu un zâmbet – deşi multă vreme am crezut că era invers”. Expresia folosită de eseist a fost „dexterităţile exteriorităţii” – incluzând aici toate comportamentele sociale, estetice, intelectuale etc. ale lui a.l.ş.; H.-R. Patapievici a vorbit astfel, cu delicateţe, de ceea ce se ascunde dincolo de ele, numai intuit, la prietenul său. 

Cred că era vorba, într-adevăr, de o interioritate retractilă şi sensibilă, din ce în ce mai exigentă cu vârsta, mai pretenţioasă (v. reacţiile aşa-zicând „de dreapta” pe forumuri şi site-uri, în ultimii săi ani), dar şi mai „serioasă” şi poate – cel puţin în viziunea lui H.-R. Patapievici – mai „tragică”. Aşa cum declara în interviurile amintite mai sus, Leo aştepta să savureze noutatea îmbătrânirii, a bătrâneţii – probabil şi cu o oarecare teamă nemărturisită, dar în orice caz cu mai multă exigenţă, nu numai valorică şi estetică, dar şi morală. Aşa cum tot el declara în acele interviuri, „dietetica” pe care o propune în cartea sa Dietetica lui Robinson (Curtea Veche, 2006) este, în fond, o „morală” – un exerciţiu de reducere la esenţial, de economie a mijloacelor pentru a ajunge la „fericire şi înţelepciune”. Şi asta ne-o spune, la „mijlocul drumului vieţii” (vorba lui Dante) un hedonist rafinat, un om care avea – aşa cum a spus H.-R. Patapievici, citându-l la rândul său pe Oscar Wilde – „geniul vieţii” (iar a.l.ş. era un admirator al lui Oscar Wilde). Am impresia că bătrâneţea aduce cu sine, inevitabil, asemenea lucruri – în cazul unui intelectual autentic: selectivitate, exigenţă, dublarea estetismului de o morală.

Alex. Leo Şerban a avut mulţi prieteni – cum spuneam, din diverse zone intelectuale – şi ceva din spiritul său, din preferinţele, gusturile, observaţiile şi judecăţile sale fulgurante, sclipitoare s-a transmis, într-o formă sau alta, acestor „epigoni”. E bine chiar şi aşa, ca o formă de moştenire culturală, deşi lipsită de rafinamentul, erudiţia şi gustul – inegalabile – ale lui a.l.ş.

La planète Proust: Esquisses d’un journal de lecture este, a spus H.-R. Patapievici, „capodopera” eseistului, scrisă într-o franceză livrescă şi rafinată – o franceză cu totul diferită de franceza vorbită, de franceza contemporană, aşa cum era şi franceza în care şi-a scris cărţile Cioran (Cioran l-a interesat pe a.l.ş., de altfel, ca personaj care şi-a construit într-un anumit fel viaţa, şi ca unul care a fost el însuşi un dandy în tinereţe). Rămâne de verificat afirmaţia lui H.-R. Patapievici, de citit, în orice caz, cartea, lansată în martie anul acesta la Salon du livre de la Paris. În ce mă priveşte, cărţile lui a.l.ş. sunt, întotdeauna, un must – aşa încât vă invit să o căutaţi şi pe aceasta la Librăria Kyralina (str. George Enescu, nr. 8 – www.kyralina.ro).

Am încheiat seara cu un pahar de şampanie bine răcită – aşa cum o făcusem odinioară (în urmă cu vreo... cinci ani), în acelaşi loc, când Alex. Leo Şerban îşi chemase prietenii – numeroşi – să-şi sărbătorească „1/2 secol” de viaţă, invitându-i să vadă, împreună cu el, filmul său preferat, Mon oncle (1958) de Jacques Tati. Iar după aceea, în seara răcoroasă de sfârşit de iunie, după o ploaie torenţială – să schimbe o vorbă cu ei, la un pahar de şampanie rece şi un pişcot. Timpul trece, adeseori şi oamenii – chiar prea repede –, însă cărţile lor – minunate –rămân.

Apărut pe Bookaholic

De weekend

Premiile "Observator cultural" 2014 - în fotografii

Câteva instantanee de la Premiile "Observator cultural" 2014, care s-au decernat luni, 7 aprilie, la Teatrul Odeon (ca în fiecare an):

Cu o parte dintre colegi:

 

 La microfon, prezentându-l pe Ştefan Agopian:

Alături de (savurosul) Ştefan Agopian, premiat acum în calitate de memorialist, pentru volumul Scriitor în comunism (nişte amintiri), Polirom, 2013 - pe care mi-a făcut plăcere să-l prezint pe scenă :)

                                                                                  Fotografii de Silvia Dumitrache

A plecat dintre noi scriitorul Andrei Bodiu (27 aprilie 1965-3 aprilie 2014)

În seara zilei de joi, 3 aprilie, scriitorul Andrei Bodiu a murit fulgerător, la Oradea, în urma unui infarct. Avea 48 de ani – născut pe 27 aprilie 1965, la Baia Mare –, era absolvent şi doctor în litere al Universităţii din Timişoara (cu teza Poezia generaţiei optzeci, 2001). Pierderea lui este una foarte mare pentru spaţiul cultural românesc – pe cât de mare, pe atât de neverosimilă...

Pentru cei care nu-l cunosc, Andrei Bodiu a fost un important poet nouăzecist – în siajul poeziei optzeciste, prieten foarte bun şi coleg de catedră, de altfel, cu Gheorghe Crăciun şi Alexandru Muşina – doi autori optzecişti de prim rang, care au plecat şi ei dintre noi prematur, unul după altul... 

El şi-a început activitatea literară ca membru al grupului de la Braşov, grup format în anii ’80 împreună cu poeţii Simona Popescu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea, şi a fost membru al Cenaclului Universitas din Bucureşti (condus de profesorul Mircea Martin). A debutat în 1991, în volumul colectiv Pauză de respiraţie, publicat în colaborare cu Simona Popescu, Caius Dobrescu și Marius Oprea.

Volume de poezie: Cursa de 24 ore (Editura Marineasa, 1994); Poezii patriotice (Editura Marineasa, 1995); Studii pe viaţă şi pe moarte (Editura Paralela 45, 2000); Oameni obosiţi (Editura Paralela 45, 2008).

Studii critice: Direcţia 80 în poezia română (Editura Paralela 45, 2000); Şapte teme ale romanului postpaşoptist (Editura Paralela 45, 2002); George Coşbuc, micromonografie (Editura Aula, 2002); Mircea Cărtărescu, micromonografie (Editura Aula, 2003).

Romane: Bulevardul Eroilor (Editura Paralela 45, 2004).

Andrei Bodiu a fost, în egală măsură, şi critic literar, dar mai ales un intelectual care lasă în urmă o impresionantă operă de construcţie culturală: el este un iniţiator pasionat al efervescenţei culturale braşovene din ultimii ani, fost decan al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Transilvania din Braşov – o universitate care a devenit un reper al vieţii universitare româneşti graţie lui şi prietenilor săi deja pomeniţi, Gheorghe Crăciun şi Alexandru Muşina. Lui Andrei Bodiu i se datorează organizarea unor evenimente culturale importante şi de anvergură, cum ar fi Bienala Europeană de Poezie sau Conferinţa Naţională Universitară de Literatură Română Contemporană.

L-am cunoscut pe Andrei Bodiu, era un om cald şi deschis, entuziast, inimos, un bun organizator şi întreprinzător, care punea pasiune în tot ceea ce făcea; inima, iată, i-a jucat o festă – şi nouă tuturor, lăsându-ne îndureraţi şi revoltaţi de absurdul unei astfel de dispariţii, pe care mintea n-o poate accepta.

Redau mai jos un poem din volumul colectiv Pauză de respiraţie, ediţia a doua, Tracus Arte, 2011:

Jail-house rock

Există mai multe feluri de a-ţi

arăta indiferenţa.

De exemplu să te strîmbi în mijlocul unei

Şedinţe să fii întrebat dacă ţi-e rău. „Nu”

să răspunzi.

Mă gîndeam la blonda care a trecut prin faţa ferestrei

ar putea semăna cu Jessica Lange

aşa cum am văzut-o eu într-o poză foarte proastă

aşa cum mi-am închipuit-o mai bine spus

dar nu lipită cu sînii de geamul troleului

într-o după-amiază ploioasă în care totuşi

părul ei blond s-ar suprapune perfect

pe decorul întunecat „nu-i aşa?” l-am întrebat

pe prietenul meu.

Era supărat. N-a spus nimic.

A dat doar din umeri. (1991)

Apărut pe Bookaholic

„Această dragoste splendidă de care fiecare dintre noi ar putea fi în stare” – interviu cu poetul Bogdan O. Popescu

 

Poetul Bogdan O. Popescu (n. 1971) a debutat cu volumul La revedere, prinţesă, Editura Vinea, 1995, carte distinsă cu Marele premiu „Ion Vinea” pentru debut literar. A fost prezent în antologia colectivă Marfă (Salut, 1996), alături de Dan Mircea Cipariu, Florin Dumitrescu, Sorin Gherguţ şi Dan Pleşa. Printre volumele publicate se numără: Pisica neagră, pisica moartă (împreună cu Traian T. Coşovei), Editura Crater, 2001; Leul de după extravaganţe, Editura Cartea Românească, 2002; Maşinăria de uitare, Editura Naţional, 2004; Poeme în loc de tutun, Editura Brumar, 2007; Aerobiciclete, Editura Brumar, 2010. În 2011, el a publicat şi un volum de proză scurtă, Viață de aruncat, la Editura Polirom. De curând, Bogdan O. Popescu a publicat un frumos volum de poeme de dragoste, intitulat – simplu – Cartea dragostei (Humanitas, 2014), ocazie cu care a avut amabilitatea de a-mi răspunde la o serie de întrebări privitoare la temele majore pe care le abordează în textele sale la modul ludic (iubire, poezie, iniţiere, viaţa de cuplu etc.).

Cartea dragostei este dedicată Laurei, soţia dvs., căreia i-o oferiţi ca pe o „mică lume în dar”. În ce raport se află volumul cu biografia dvs., este el mai mult decât literatură pentru dvs.?

Cartea dragostei este o carte trăită în totalitate. Nu este nici pe departe numai ficțiune. Sigur, Laura nu îngrijește zilnic un tigru qilin, însă relația noastră reflectă fidel relația celor două personaje din carte. Dragostea dintre noi este echilibrată la fel ca în Cartea dragostei și doar pentru că a existat această relație în realitate a apărut și în plan literar, cu proiecțiile de rigoare ale imaginarului, sigur. Poate că nu îi pomenesc Laurei în fiecare zi de licuricii cu ochi de lapis lazuli, însă interacțiunea noastră verbală este plină de personaje și diminutive, unele care apar și în carte, altele inventate după finalizarea cărții. Așadar, cuvintele și lumea dragostei noastre nu stau pe loc, ci continuă să se dezvolte.

Aţi fost deseori întrebat – nu mă îndoiesc – despre semnificaţia trigramelor și hexagramelor chinezeşti din care v-aţi inspirat pentru structura poemelor din Cartea dragostei. Vă mai întreb şi eu, încă o dată: au o semnificaţie aparte în cadrul poemelor dvs., poate fi vorba de un sens iniţiatic al lor – o iniţiere în iubire, maturizare şi viaţa de cuplu?

Trigramele sunt constituite din linii continue (creativul, Yang, nouă, bărbatul) sau întrerupte (receptivul, Yin, șase, femeia) în diferite combinații, semnificând elementele fundamentale, în număr de opt (apa, pământul, focul, tunetul, lacul, vântul, muntele, paradisul). Din aceste trigrame, prin suprapunerea a câte două, apar cele șaizeci și patru de hexagrame. Eu m-am inspirat din toată această construcție matematică, filozofică și mistică, însă mai ales din așezarea elementelor fundamentale unul deasupra altuia. Spre exemplu, unul din laitmotivele cărții mele, „cerul de deasupra cerului celorlalți”, mi-a fost revelat atunci când meditam asupra suprapunerii paradisului (cerului) peste paradis (cer). Această hexagramă este una dintre cele mai speciale din I Ching, întrucât este alcătuită din șase linii continue suprapuse, adică de șase ori vechiul Yang, creativul. Însă această creație aparține în carte prințesei Luo na, întrucât vechiul Yang (bărbatul) include noul Yin (femeia), și viceversa. Asta înseamnă exact ceea ce încerc să transmit: nu poți iubi pur, desăvârșit decât dacă reușești să trăiești din sufletul și trupul celui pe care îl iubești, nu doar să îl accepți lângă tine. Un alt loc fundamental al Cărții dragostei este „grădina suspendată a dragostei”, pe care o construiește cu sârg prințesa Luo na. Această înălțare se produce prin suprapunerea oricărei alte trigrame peste cea a cerului. Sigur că fiecare hexagramă are un sens inițiatic, la care sper că aceia care vor citi cartea vor avea plăcerea să mediteze. Până la urmă, această carte a mea, deși pare alcătuită complicat, nu face altceva decât să redefinească ceea ce sufletul nostru are sfânt dintotdeauna. Există în text repere culturale și religioase diferite care nu se contrazic câtuși de puțin, tocmai pentru că se referă la aceste trăsături fundamentale și primordiale ale ființei umane.

Nu v-a fost teamă să folosiţi în poeme diminutive precum „prinţesuţă”, „sufleţelul”, „vestuţa (de pluş)” etc. ?

Cred că atunci când suntem infatuați și orgolioși ne temem să folosim diminutive, întrucât ne-am vulnerabiliza în faţa celor care ne ascultă. Cred, de asemenea, că și cel mai de temut balaur sau monstru, atunci când se îndrăgostește cu adevărat de aleasa inimii lui, o alintă cu diminutive. Acestea sunt în natura dragostei, întrucât tot ce e mic, tot ce e pui, e scump. De aceea și diminutivele sunt o dulceață a existenței, pe care trebuie să ne-o permitem când iubim. Nu m-am temut să folosesc sute de diminutive, deși nu a fost ușor să le armonizez în discursul „năvalnic și alergător”. Cu toate astea, cred că această carte a mea se situează în răspăr față de literatura care se scrie acum, care evocă de multe ori disprețul, ura, plictiseala, necredința și ruperea oricăror legături spirituale între oameni sau între oameni și societatea în care trăiesc. De aceea s-ar putea ca o parte din cititorii, autorii sau criticii de azi să nu dorească să trăiască un basm, o feerie sau măcar o poveste dulce, cu diminutivele de rigoare.

Hai să vă provoc acum: dacă eu am un suflețel și dumneavoastră un suflet, chiar vi se pare, după cum sună, că al meu e mai urât și mai puțin virtuos decât al dumneavoastră? Până la urmă, oricum ar fi... am și eu un suflețel, capabil de dragoste.

O ultimă mărturisire legată de această întrebare: dacă încercăm să dediminutivăm, scrierea mea nu mai are niciun fel de coerență stilistică. Așa am gândit-o, într-un registru aparent minor, cu mesaje majore.

Au vreo legătură, în viaţa dvs., meseria de medic cu îndeletnicirea de poet, se ating ele în vreun punct? Ce rol ocupă cea de-a doua?

Recunosc că am răspuns de multe ori la această întrebare. În ființa mea, scriitorul a precedat medicul (am scris primul poem la unsprezece ani, când m-am îndrăgostit prima oară). Cele două profesii au crescut și au conviețuit în mine de la bun început până în ziua de azi. Eu m-am ocupat doar cu adăparea fiecăreia dintre ele. Câinele și pisica, ghepardul și gazela, cerul și pământul se împrietenesc dacă se cunosc de copii. Am trăit fiecare profesie în cadrul ei destul de bine trasat, nu le-am amestecat câtuși de puțin, dar sigur că oarecum se influențează. Pentru că sunt scriitor, în medicină sunt probabil mai comunicativ decât alții. Pentru că sunt medic, în scriitură descopăr probabil mai ușor din ce e alcătuită ființa umană și cum funcționează trupul și sufletul, și speculez asta în plan literar. Poate că sunt un scriitor mai riguros decât dacă nu aș fi fost medic și poate că sunt un medic mai bucuros de reușite și de popularitate decât dacă n-aș fi fost scriitor.

Este  pentru dvs. – ca medic – poezia doar un mod de a evada din real – o lume ficţională, un răsfăţ lingvistic –, sau mai înseamnă şi altceva?

Scuze, poezia nu poate fi doar ceva, orice ar fi, pentru poeții care se iau în serios. Poezia este, bineînțeles, regina reginelor, a artelor, a satisfacțiilor sufletești. Și dacă nu aș fi ajuns medic, poezia era pentru mine aceeași ființă supremă care este și acum. Dar fiind medic, ea este cu atât mai mult o cale prin care se poate reprezenta ființa umană (înțeleasă suplimentar ca medic) și împrejurul ei. Așa cum spuneți, este sigur și un mod de a evada din real și un răsfăț lingvistic. Și mult mai mult: alchimia secretă prin care topesc zile sau ani și fac monezi sau lingouri de aur.

Povestea de dragoste ilustrată în carte de cei doi iubiţi, Luo na și Shangdi di liwu, este una ideală, mitică, extrasă din real (există în poeme un laitmotiv – „grădina suspendată a dragostei”)? Realitatea îi poate face faţă sau literatura (romanescă, mitologică etc.) o înfrumuseţează, de regulă, pe cea dintâi?

Nimeni nu este, de fapt, specialist în realitatea dragostei, e greu să îți asumi o asemenea poziție. Însă, așa cum spuneam, dragostea – așa cum este ea descrisă în carte – există, și eu sunt fericit s-o trăiesc acum și în realitate. De aceea mă bucur că pot ilustra un reper, mai ales de purificare a dragostei, și că încerc să îl așez în fiecare dintre noi. Că nu trăim toată viața așa – e firesc, însă măcar să aflăm că există o asemenea minune. De altfel, cartea vine să spună că e nevoie de lupte încrâncenate, de meditație, de dorință cu totul ieșită din comun și lăsare deoparte a tuturor celorlalți pentru a descoperi în tine ceea ce de la început a fost pus: această dragoste splendidă de care fiecare dintre noi ar putea fi în stare.

Ne puteţi spune câte ceva despre inspiraţia, tabieturile dvs. de poet: când şi cum anume scrieţi poezie?

Aici vă voi dezamăgi, nu am nici o regulă. Cartea dragostei am scris-o într-o lună, muncind de dimineața până noaptea, între zece și paisprezece ore pe zi. Alte cărți de poeme le-am scris în timp, așa, câte unul-două poeme din când în când. În tinerețe am scris și poeme pe șervețele, în restaurante. Nu am o rețetă, când mă vizitează poezia, este bine primită. Când nu, mă ridic eu pe vârfuri și o prind.

O ultimă întrebare, legată de poeţii care v-au format sau v-au servit drept model. Ce poeţi/ poezie citiţi/ iubiţi?

De-a lungul vieții am citit multă poezie, îmi place să citesc poezie. Aș citi poezie în fiecare zi, din păcate nu mai pot ține ritmul acesta acum. Mi-aduc aminte cu emoție cum l-am descoperit pe Walt Withman la cincisprezece ani, în biblioteca de la Liceul „Gheorghe Lazăr”, unde eram elev în clasa a noua. Sau cum am citit, pe nerăsuflate, în perioada aceea, tot ce am găsit semnat de Nichita Stănescu. Sau ce am trăit când ne-a vizitat Mircea Dinescu în liceu, însoțit de Andrei Pleșu (am și acum Democrația naturii cu dedicație, la loc de preț în bibliotecă – sigur, și Minima moralia, deși nu este poezie, la fel). Apoi Cărtărescu, Coșovei, Iaru… Astăzi recunosc că nu sunt îndrăgostit de poezia foarte nouă. Îmi citesc colegii de generație, pe cei de dinaintea lor, cât și poezie mai veche.  Îmi place poezia în care nu resimt strigătul de disperare al incapacității de a fi mai bun, cred că am devenit oarecum cartezian. Metodă, ordine, rigoare – probabil că se simte asta și în Cartea dragostei.

Apărut pe Bookaholic