Gaudeamus 2016 în fotografii

Instantanee şi lansări la Târgul de Carte Gaudeamus (16-20 noiembrie 2016)

Cu Cyrielle Diaz, responsabila Bureau du livre, Institut Français de Bucarest:

La standul Dacia - partener al Premiului Lista Goncourt - Alegerea studenţilor români, ediţia a IV-a. Duminică, 20 noiembrie, am anunţat - la standul Dacia - romanul câştigător de anul acesta: Catherine Cusset, L'Autre qu'on adorait, Gallimard, 2016, roman care va apărea în traducere românească la Editura Humanitas Fiction anul viitor.

Cu scriitoarea finlandeză Laura Lindstedt, autoarea romanului Oneiron. Fantezie despre primele secunde după moarte, Editura Paralela 45, 2016 - un roman de excepţie, publicat de scriitoare anul trecut (în Finlanda):

 La lansarea cărţii, alături de autoare şi de Cosmin Perţa (Editura Paralela 45):

Interviu cu scriitorul şi etnopsihiatrul Tobie Nathan

 

  

„Dacă adaugi ideologiei pe Dumnezeu, oamenii vor adera mult mai uşor la ea“

Interviu cu scriitorul şi etnopsihiatrul Tobie Nathan

Pe 28 şi 29 octombrie, Tobie Nathan, laureatul de anul trecut al Premiului Liste Goncourt – Le choix roumain, cu romanul Ce pays qui te ressemble/Ţara aceasta care-ţi seamănă (IBU Publishing, 2016, traducere de Adina Diniţoiu şi Jianca Ştefan), a fost prezent la Bucureşti pentru a lua parte la ediţia de anul acesta a evenimentului, ocazie cu care Institutul Francez din Bucureşti a organizat o întîlnire a scriitorului cu publicul francofon (la Librăria Kyralina), dar şi o lansare a cărţii în traducere românească şi o discuţie pe tema etnopsihiatriei, în care Tobie Nathan e specialist (la IFB). Am participat la cele două întîlniri, în calitate de traducătoare a lui Tobie Nathan (şi de „marraine“ a ediţiei 2016 a Premiului Goncourt românesc), şi am stat de vorbă cu autorul – pentru Observator cultural – despre roman, despre biografia lui neobişnuită (născut în 1948 în Egipt, a fost expulzat împreună cu familia în 1956, odată cu toţii evreii), despre fascinaţia pentru Egipt şi islamul radical de astăzi, văzut ca un „fenomen mondial“.

Aţi predat psihologie la universitate, sînteţi şi clinician, aveţi pacienţi în tratament. Cum aţi ajuns la literatură, plecînd de la etnopsihiatrie şi psihologie?

Am predat psihologie la universitate – la Universitatea Paris VIII, o universitate critică, fondată în 1969, după mişcările lui mai ’68 (dar înainte, şi în alte universităţi) – vreme de patruzeci de ani; acum m-am pensionat, însă continui să am o activitate clinică, să primesc pacienţi, dar numai pacienţi străini. Etnopsihiatria presupune, de vreo treizeci-treizeci şi cinci de ani de cînd se practică,  consultaţii în care încercăm să ţinem seama de cultura de origine, de limba de expresie şi de obiceiurile pacienţilor, de tradiţiile şi religia lor. După toată această activitate clinică şi de învăţămînt – am scris, de asemenea, cărţi în domeniul meu de specialitate –, am simţit nevoia să trec la literatură, pentru a putea recupera în alt fel experienţele umane (pacienţi, indivizi concreţi, istorii de familie complicate) cu care vin în contact. Primul meu roman, publicat în 1993, era un roman poliţist, care punea în scenă familii precum cele pe care le tratez, familii de imigranţi africani, de pildă, din Saint-Denis sau din alte banlieue pariziene. Scriu, aşadar, romane pentru a restitui complexitatea funcţionării familiale şi psihologice. 

Protagonistul cărţii, Zohar, este martorul istoriei tumultuoase a Egiptului între anii 1920-1950. Romanul dvs. este unul biografic, e un roman documentat, e o mărturie culturală şi politică a Egiptului acelei perioade, cînd evreii sînt expulzaţi în totalitate din Egipt? Care sînt resorturile care v-au condus la scrierea cărţii?

Mai întîi, cartea implică documentaţie istorică: ce s-a întîmplat în Egipt în perioada 1920-1950. În două generaţii, Egiptul s-a schimbat complet, a devenit o cu totul altă ţară. Egiptul pe care l-au cunoscut părinţii mei e acela al anilor ’20, descris în roman, poliglot, multicultural, multicomunitar – se vorbeau în jur de 20 de limbi, franceză, italiană, greacă, engleză etc. Şi, evident, araba, care era limba noastră maternă. Un Egipt compozit care, în decurs de numai două generaţii, urma să devină exclusiv musulman, iar toţi străinii urmau să fie expulzaţi. Acesta este backgroundul istoric al cărţii: m-am întrebat ce anume s-a putut întîmpla astfel încît Egiptul să se metamorfozeze radical în două generaţii. Peste această muncă de documentare se suprapun amintirile şi experienţa mea personală. Îmi aduc aminte, de pildă, de regele Farouk, pe care nu l-am cunoscut personal, dar l-am văzut trecînd pe străzi (se plimba mult pe străzile din Cairo); şi am stat pe o stradă care se numea strada Farouk. Personajele cărţii sînt, toate, ficţionale, însă în construcţia lor, am asimilat lucruri care sînt foarte apropiate de realităţile mele familiale. De pildă, Zohar avea o soră de lapte – şi eu am avut o soră de lapte (siriană); cînd e vorba de un băiat şi de o fată, o cutumă locală spune că e interzisă orice relaţie erotică şi sexuală între ei – situaţia se regăseşte în romanul meu. În scrierea romanului intră, aşadar, şi elementele familiale, amintirile. Dar şi cutumele, obiceiurile comunităţii evreieşti în copilăria mea: comunitatea evreiască din Egipt era o comunitate foarte restrînsă, 60.000 de persoane, însă o comunitate milenară, cum spun în carte: evreii sînt în Egipt de pe vremea faraonilor, din Antichitate! Dar în momentul în care Egiptul devine un stat, de prin 1925 – lucru pe care îl descriu în roman –, evreii nu au dreptul de a deveni egipteni, ei sînt „apatrizi“. Evreii îşi cumpărau naţionalitatea: italiană, de pildă, pentru că paşaportul italian era cel mai ieftin ş.a.m.d. 

Aveţi în care o anecdotă în care se povesteşte cum s-au ales evreii de pe străduţă cu paşapoarte italiene.

E adevărată: italienii aveau nevoie, la consulat, de oameni care să-i aclameze pe fascişti, şi mergeau, pentru asta, să recruteze, de pe stradă, oameni săraci, cum a fost cazul evreilor, cărora le-au fabricat pe loc paşapoarte italiene false. În orice caz, în epocă, evreii cumpărau paşapoarte: părinţii mei şi-au cumpărat paşaport italian, alţii îşi cumpărau paşaport francez sau englez; paşaportul englez era cel mai scump.  Toate aceste lucruri – în parte aflate în urma documentării, în parte provenite din amintiri personale – vorbesc despre cutumele comunităţii milenare a evreilor egipteni: cutume specifice, dar şi unele comune cu ale celorlalţi. 

În calitate de traducătoare, am fost surprinsă de mulţimea de cuvinte arabe din text.

Într-adevăr, evreii egipteni vorbeau araba; eu încă o vorbesc şi astăzi. Părinţii mei, care scăpaseră de sărăcie, erau puţin mai snobi şi vorbeau în franceză acasă. Adevărata limbă care se vorbea în comunitatea evreiască era araba, deşi evreii erau poligloţi, vorbeau şi franceză, engleză, italiană etc. Aş putea spune că eu am două limbi materne: limba arabă, vorbită în comunitate, şi limba franceză, vorbită acasă. Tonalitatea cărţii e, aşadar, personală, subiectivă, însă faptele istorice sînt în totalitate adevărate. 

Astăzi mai sînt evrei în Egipt?

Absolut nici unul! Epurarea etnică a fost totală. 

În carte există un personaj, Nino, care se converteşte la islam şi reuşeşte să rămînă în Egipt, ba chiar devine membru al Fraţilor musulmani.

Da, au fost cazuri de evrei care s-au convertit la islamism şi s-au căsătorit cu musulmani/musulmance: uneori, copiii lor nici nu mai ştiu că au origini evreieşti! Exista, de pildă, o cîntăreaţă egipteană foarte celebră, un star, care se numea Leila Mourad; cînd avea concerte, se adunau în stradă un milion de persoane să o asculte! Ea era, de fapt, evreică, dar se căsătorise cu un musulman şi avea copii musulmani, şi era adorată de egipteni; i s-au dat la iveală originile, în timpul conflictului israelo-arab, şi i s-a retras dreptul de a mai cînta; evreii au trecut prin încercări grele atunci.

Zohar spunea spre finalul romanului: „Viitorul Egiptului sînt femeile“. Masreya, „l’egyptienne/egipteanca“, figură-simbol a Egiptului în carte, e o femeie emancipată, independentă. Cum comentaţi această afirmaţie a lui Zohar?

A existat o vreme în Egipt, în anii ’40-’50 – ca o supravieţuire, de fapt, a unei figuri antice (figura curtezanei)– imaginea unei femei independente, pe filiera cinematografului american. În anii aceia, Egiptul reprezenta un reper al cinematografului în ţările arabe: tot cinematograful arab provine din Egipt, Egiptul era echivalentul Hollywoodului în Orient; de aceea, toţi arabii vorbesc araba egipteană, fiindcă o învăţau din filmele fabricate şi apoi exportate de Egipt (la Cairo). De aceea, a apărut această figură feminină emancipată, liberă, o femeie instruită, artistă (actriţă, în acest caz), după modelul curtezanei antice. Au existat cîteva personaje incredibile, de acest fel, în Egipt, care aveau o mare influenţă; lumea se temea de ele. Vă spuneam de acele cîntăreţe foarte populare precum Oum Kalsoum sau Leila Mourad. Singura persoană de care se temea preşedintele Nasser era o cîntăreaţă de acest gen – pentru că ea avea mai multă influenţă asupra poporului decît el însuşi! Acest personaj recurent în Egipt a dispărut astăzi cu totul. Ideea mea, în roman, era următoarea: dacă aceste figuri feminine libere ar fi fost lăsate să ocupe locul care le revenea, Egiptul nu ar fi suferit astăzi aşa de mult. E ca un soi de profeţie a lui Zohar: dacă nu lăsaţi femeile să fie libere, veţi avea de a face cu dictatura. Este exact ceea ce s-a întîmplat. Îmi amintesc că, în copilărie, erau multe femei care se plimbau în maşini decapotabile, cu părul în vînt şi minijupă, care aveau ca model actriţele americane, Marylin Monroe etc. Astăzi nu mai vezi aşa ceva în Egipt – dar lucrurile acestea se vor întoarce într-o zi, nu imediat, dar sînt convins că se vor întoarce. 

Faceţi în carte o aluzie la România, în episodul comunistului expulzat în România şi retrimis de români la Alexandria.

E un fapt adevărat. În Egipt, fondatorii Partidului Comunist au fost trei evrei. Regele, furios, i-a expulzat în România, dar nici românii nu-i iubeau atunci pe comunişti: era în anii ’20. Nici Stalin nu-i agrea pe aceşti fondatori, pentru că spunea că poporul egiptean nu va adera niciodată la comunism dacă şefii partidului erau evrei (rîde); i-a înlăturat şi a pus egipteni în fruntea partidului, la sfîrşitul anilor ’30. Egiptenii, însă, au fost mefienţi la adresa comunismului, deşi ar fi putut exista un teren fertil acolo (multă sărăcie, început de industrie, de sindicate); rezistenţa asta s-a datorat religiei. Fraţii musulmani, în schimb, au prins; organizaţia datează din 1928 – de aici provine întregul islamism modern. E vorba de un compozit: Fraţii musulmani au preluat teoria socială a comunismului plus ideea de Dumnezeu. Henri Curiel, de care vorbesc în carte, un personaj real – tatăl lui,un bancher, era cel mai bogat om din Egipt, îl finanţa pe sultanul Turciei. Fiul său a fost, în schimb, unul dintre fondatorii Partidului Comunist. A ajuns în Franţa, unde a susţinut ideile comuniste, şi a fost asasinat la Paris, prin ’80-’81, probabil de Serviciile secrete franceze. Casa lor era un adevărat palat, pe care fiul l-a dăruit, după moartea tatălui său, Rusiei. Un palat enorm, care a devenit ambsada Uniunii Sovietice, iar acum este ambasada Rusiei la Cairo, o poveste incredibilă! (rîde) Dar Egiptul e o ţară incredibilă, de fapt!

O întrebare dificilă: ce credeţi despre islamizarea progresivă din ţările arabe, despre islamul radical, care a ajuns, astăzi, pînă în Europa?

În privinţa Egiptului, sînt mai degrabă optimist. Egiptul nu înseamnă doar islam. Sub acest islam, în Egipt există o tradiţie străveche. Egiptul e o ţară stranie: numai dacă am lua în considerare piramidele, acest monument prin excelenţă, gigantic, care e un monument egiptean. În carte povestesc un alt episod: momentul în care sfinxul a fost dezgropat din nisip, şi oamenii au văzut cu uimire că avea trup de leu, nu de om. Egiptul conţine „pe dedesubt“ alte civilizaţii; în Egipt s-a născut cu adevărat creştinismul – creştinismul teoretic, desigur (fiindcă Isus s-a născut în Iudeea, Palestina de azi). Egiptul a fost, rînd pe rînd, faraonic, creştin şi musulman; dacă lucrurile s-au schimbat de atîtea ori acolo, ele se pot schimba în continuare, de ce nu? În Egipt, e foarte puternică prezenţa trecutului, a acestei moşteniri culturale străvechi. La un moment dat, toate acestea se întorc, revin la suprafaţă. Dar vorbesc numai de Egipt, pe care îl cunosc foarte bine, nu şi de celelalte ţări arabe. Sînt anumite urme ale memoriei, care îmi revin adesea, deşi am plecat de acolo împreună cu familia cînd eram copil; familia mea trebuie să fi fost în Egipt dintotdeauna, de cinci-şase sute de ani, de cînd oamenii îşi amintesc. Egiptul e ca un fel de mister care mă tot „vizitează“. Romanul este unul dintre momentele mele de reflecţie pe marginea acestui mister. 

Şi despre Daesh, Statul islamic ce credeţi?

E un eveniment important, mondial, aş spune, în momentul de faţă, care seamănă foarte mult cu comunismul. E o ideologie politică plus religioasă, adică una mult mai puternică decît comunismul, fiindcă dacă adaugi ideologiei pe Dumnezeu, oamenii vor adera mult mai uşor la ea. E, probabil, vorba de un moment al istoriei, dar poate că va dura preţ de mai multe generaţii. Cred că e o mişcare revoluţionară mondială. Şi ne înşelăm dacă o reducem numai la o mişcare politică, lucrurile sînt mult mai complicate, în Franţa, de pildă, există tineri musulmani de a doua generaţie care se radicalizează; puterea politică va avea de gestionat o situaţie foarte dificilă , care nu e numai naţională, ea există şi în Anglia ori Germania. Cînd eram tînăr, eram maoist, ca toţi tinerii intelectuali, era la modă, făceam manifestaţii de stradă împotriva războiului din Vietnam, referinţele noastre erau exterioare Europei şi lumii în care trăiam; ce se întîmplă azi cu tinerii, cu forţa vitală a Europei, care se orientează către Siria, Irak, Afganistan, mi se pare că seamănă cu situaţia noastră de atunci; referinţele lor sînt tot aşa, în altă parte, aşa cum referinţele noastre erau în Vietnam, în China sau la Moscova. Va trebui ca această situaţie să fie bine gestionată, să li se facă acestor tineri o propunere la fel de interesantă ca propunerea islamistă. Cred că Franţa n-a ştiut încă să facă această propunere, dar o va face, cu siguranţă; sînt optimist şi în această privinţă.

 Apărut în Observator cultural nr. 848/10-16 noiembrie 2016

Leonard Cohen - Leaving the Table

Leonard Cohen (21 septembrie 1934-7 noiembrie 2016)

Canibalism amoros

Născut în 1955 la Marsilia, Régis Jauffret este un scriitor care a început tîrziu, după o serie considerabilă de romane, să aibă priză la public: în 2007, spunea – într-un interviu pe care mi l-a acordat, la Bucureşti, pentru Observator cultural – că a trebuit să aştepte ca o nouă generaţie de cititori să apară, să formeze acest public. Scriitor de extremă actualitate, mereu incomod (a avut şi două procese!), de-a dreptul provocator, Régis Jauffret este astăzi, cred, una dintre cele mai puternice voci literare franceze; un scriitor remarcabil nu numai prin temele curajoase (nebunia, relaţia de cuplu, văzută la modul crud şi chiar sadic – o reflectare, în sfera privată, a derivelor din societatea contemporană), dar şi printr-o superbă scriitură, cizelată şi rafinată, formată, orice s-ar spune, la şcoala marilor clasici francezi. Cruzimea, marcă personală a romanelor lui Jauffret, devine, în felul acesta, şi un efect de scriitură, un joc textual sofisticat, ce capătă adesea accente ironice şi de umor negru. Aşa se întîmplă în cel mai recent roman al său, Cannibales (Seuil, 2016) – ce figurează pe lista scurtă a Premiului Goncourt pe 2016 –, roman despre care va fi vorba în rîndurile de mai jos. 

Régis Jauffret este cunoscut deja publicului românesc  prin romanele Histoire d’amour/Poveste de iubire (Leda, 2007), Asiles de fous/Case de nebuni (Rao, 2007; roman distins cu Prix Fémina) şi Microfictions/Microficţiuni (Vellant, 2011) – cărţi ce tratează despre nebunie şi iubire, aceasta din urmă o temă obsesivă, recurentă la scriitorul francez. Cannibales (Canibali) o reia, fireşte, poate amestecată şi cu o doză de nebunie, în versiunea canibalismului amoros. Cannibales este o altă histoire d’amour (a se vedea micul roman omonim), dar dacă acolo exista o unică perspectivă/voce narativă, aceea a violatorului, care-şi sechestrează iubita-victimă, punînd totală stăpînire pe ea, în cazul de faţă, perspectivele se multiplică în cadrul unui schimb epistolar, iar noua versiune a canibalismului amoros e ilustrată de două protagoniste: Noémie, iubita de 24 de ani, şi Jeanne, mama octogenară a lui Geoffrey, iubitul (părăsit al) lui Noémie (el însuşi cincuagenar); sporadic, în schimbul epistolar, i se dă cuvîntul şi lui Geoffrey – care i se adresează mamei sale, mărturisindu-şi iubirea pentru Noémie şi în acelaşi timp neratînd ocazia de a-i declara mamei sale că... ar dori-o moartă. 

Dar Geoffrey este numai episodul sporadic, fiindcă adevărata comedie neagră a cărţii este asigurată de epistolarul celor două femei, care ajung, într-un soi de complicitate cvasierotică, să imagineze uciderea şi devorarea bărbatului – elementul comun al vieţilor lor. Avem de-a face, prin urmare, în cadrul unui splendid joc scriptural – omorul acesta este, înainte de toate, unul simbolic, şi un efect de scriitură – cu perspectiva femeii tinere vs perspectiva femeii în vîrstă, cu iubirea vexată a amantei vs iubirea maternă trădată, cu amorul propriu rănit în ambele versiuni (al iubitei, respectiv al mamei, dacă nu şi al lui Geoffrey, iubitul părăsit), cu iubirea dintre o tînără de 24 de ani şi un bărbat de 52 de ani, ba chiar şi cu iubirea homosexuală (vaga complicitate erotică dintre cele două femei). Sînt tot atîtea ipostaze ale iubirii – aşezate în vecinătatea urii şi a morţii – pe care Régis Jauffret le explorează cu acuitate, cruzime şi umor negru. Interesant e că tot acest ritual al cruzimii în materie de iubire (iubirea fiind, de fapt, funcţie de eu şi de social) este „turnat“ în forma deliberat învechită a scrisorilor, sosite cu poşta. Făcînd cu ochiul în direcţia vechilor convenţii literare, Jauffret imaginează un melancolic „courrier postal“ în locul unui „courrier numérique“, dînd, aşadar, forme vechi unor teme de cea mai strictă actualitate. Iar în materie de retorică şi stil, autorul e inegalabil – mai mult decît în alte cărţi ale sale (Cannibales e un roman scris în cinci ani!) –, reuşind ca tonalităţile de bază ale textului său – ironie, cinism, cruzime – să atingă nici mai mult, nici mai puţin decît coarda poeticului. Cannibales este, în fond, un „sălbatic roman de dragoste“ – cum e scris pe site-ul editurii Seuil –, dar de fapt, simplu, un roman de dragoste: adică ce (mai) rămîne din dragoste astăzi, într-o epocă a dezvrăjirilor şi a cruzimii făţişe, a „canibalismului“ nu numai sentimental, al relaţiilor de cuplu, dar şi social (Sloterdijk vorbeşte despre „fiinţe canibale“ şi „canibalism generalizat“ şi declară că „viitorul va aparţine canibalismului“).

Culmea cinismului, cea care are ultimul cuvînt de spus în această carte este octogenara Jeanne (aflată şi ea „à tombeau ouvert“), care le supravieţuieşte celor doi (ca într-o lovitură de teatru), adresînd lui Noémie o scrisoare de final, o scrisoare vană, ce va fi aruncată pe fereastră şi va pluti în aerul torid, în aşteptarea furtunii anunţate de meteo – ca un adaggio de vanitas vanitatum. Jauffret captează aici într-o impresionantă formă poetică angoasele lumii noastre contemporane – cu o predilecţie mărturisită pentru psihologia feminină. De cele mai multe ori, aceste angoase (transpuse în cruzimi faţă de celălalt) arată, la Régis Jauffret, modul în care individul, cu viaţa lui privată – zona lui de manifestare cea mai autentică, spune autorul – răspunde presiunilor socialului. 

Ce (mai) rămîne, aşadar, din iubire în epoca acestui „canibalism generalizat“ (Sloterdijk)? Cannibales de Régis Jauffret e un roman (epistolar) splendid, în care poezia salvează cruzimea, şi în genere literatura salvează tot ce e de salvat, transformînd totul în metaforă şi joc scriptural. Cartea e traversată de aluzii culturale şi politice: de la ironiile punctuale la adresa unui Freud sau Putin (soţul defunct, şi neiubit, al lui Jeanne, se numea... Poutine), la figura tutelară a lui Proust, la malul mării, la Cabourg, unde s-a retras Jeanne, şi pe unde a trecut altădată însuşi Proust. Dacă Jeanne e o octogenară aisée, Noémie pare a fi o pictoriţă ratată, pe care cea dintîi n-o scuteşte de ironiile sale. Dacă, la rîndul ei, tînăra Noémie este o „colecţionară de poveşti de iubire“, Jeanne pare să fi cunoscut, pe vremuri, iubirea adevărată, în persoana unui alt Geoffrey (al cărui nume îl poartă, spre amintire, fiul ei). Iubirea ca „rempart“ al umanului – iubirea la care Noémie aspiră perpetuu, dar de care se şi teme, pentru că o poate devora, îi poate confisca propria individualitate, sau iubirea pierdută la care Jeanne visează, întorcîndu-se proustian în trecut, ori iubirea „canibalică“, devoratoare şi răzbunătoare, a ambelor femei pentru Geoffrey – e examinată, magistral, de scriitor în acest roman rafinat, plin de cruzime şi de poezie. Mi-aş dori ca romanul lui Jauffret să cîştige, anul acesta, un meritat Goncourt şi să-l citim în traducere românească.

Régis Jauffret, Cannibales, Éditions du Seuil, Paris, 192 p.

 Apărut în Observator cultural din 21.10.2016

Catherine Cusset a obţinut Premiul Lista Goncourt – Alegerea studenţilor români 2016

Sîmbătă, 29 octombrie, am avut plăcerea de a fi preşedinta de onoare a juriului de studente/studenţi din cele şapte universităţi româneşti care au participat la deliberările pentru acordarea Premiului Lista Goncourt – Alegerea studenţilor români 2016. La această a IV-a ediţie, premiul a fost acordat romanului L’autre qu’on adorait de Catherine Cusset (Éditions Gallimard), carte ce se află şi pe lista finală (a treia selecţie) a Prix Goncourt, care va fi decernat pe 3 noiembrie. Trebuie spus că, în anii precedenţi, romanele cîştigătoare în România (care s-au tradus şi publicat, de regulă, în anul respectiv) au fost: Sorj Chalandon, Le quatrième mur/Al patrulea zid (Humanitas Fiction, 2013), Kamel Daoud, Meursault, contre-enquête/Cazul Meursault, contraanchetă (IBU Publishing, 2015) şi Tobie Nathan, Ce pays qui te ressemble/Ţara aceasta care-ţi seamănă (IBU Publishing, 2016) – carte pe care am tradus-o anul acesta (în colaborare cu Jianca Ştefan). De altfel, Tobie Nathan, laureatul de anul trecut, a venit la Bucureşti – conform tradiţiei deja – pentru a lua parte la ediţia de anul acesta a Premiului Goncourt românesc, ocazie cu care Institutul Francez din Bucureşti (prin Cyrielle Diaz, responsabila Bureau du livre) a organizat o întîlnire a scriitorului cu publicul francofon (la Librăria Kyralina), dar şi o lansare a cărţii în traducere românească şi o discuţie (în limba română) pe tema etnopsihiatriei (în care Tobie Nathan e specialist).

Întîlnirea cu Tobie Nathan de la Librăria Kyralina a fost moderată de Valentine Gigaudaut (directorul Librăriei Kyralina) şi de Andrei Popov, realizatorul – împreună cu Valentine Gigaudaut – al emisiunii RRI "Le son des mots", în cadrul căreia va fi difuzată întîlnirea cu Tobie Nathan. Am participat la eveniment, în calitate de traducătoare a cărţii, alături de Ioana Rosenberg (director IBU Publishing) şi de Cyrielle Diaz (Bureau du livre, IFB). La această întîlnire de vineri seara (28 octombrie) – în ajunul deliberărilor pentru Premiul Goncourt românesc – s-a pus accentul pe literatură, s-a discutat în special despre romanul Ce pays qui te ressemble, premiat în 2015 de studenţii români, urmînd ca – la dezbaterea de după acordarea premiului pe 2016, dezbatere ce s-a desfăşurat sîmbătă după-amiază la Institutul Francez –, accentul să se mute pe domeniul de specialitate al lui Tobie Nathan, etnopsihiatria. Tobie Nathan – dincolo de cărţile sale de literatură, care s-au născut, spune el, din nevoia de a pune în pagină, de a relata experienţele umane la care are acces ca etnopsihiatru – este un personaj interesant el însuşi, cu o biografie neobişnuită, care a stat, în parte, la baza cărţii sale: născut în 1948 la Cairo, Tobie Nathan părăseşte Egiptul împreună cu familia în 1957, cînd – în urma ajungerii la putere a Fraţilor musulmani – toţi evreii din Egipt sînt expulzaţi. Ce pays qui te ressemble/Ţara aceasta care-ţi seamănă este o istorie a comunităţii evreieşti din Egipt între 1920-1950, perioadă care a reprezentat, de fapt, trecerea brutală de la vechea lume a Egiptului, o ordine tradiţională bazată pe sincretism, interferenţe culturale şi mentalitare, convieţuire paşnică a diverselor comunităţi, la o nouă lume modernă, neliniştitoare, marcată de islamiştii radicali (care anunţă, întrucîtva, islamul radical cu care se confruntă astăzi nu numai ţările arabe, ci şi Europa). 

Comunitatea evreiască din Egipt, a spus Tobie Nathan, era una restrînsă (aproximativ 60.000 de oameni), însă milenară: ea a existat pe pămîntul nisipos al Egiptului încă de pe vremea faraonilor Antichităţii, iar drama expulzării a fost una cu atît mai puternică. Poate inconştient, această carte – a mărturisit Tobie Nathan –, care „i s-a impus de la sine“, a reprezentat şi un gest de restituire (culturală, mentalitară etc.), un gest de memorie făcut de un „ultim mohican“, care a rămas foarte ataşat de ţara de origine (provocat de Andrei Popov, autorul mărturisea că revede adesea, în visele sale, toată acea lume senzorială, plină de mirosuri şi de culoare, pe care o de­scrie în prima parte a cărţii). Fireşte, însă, că backgroundul biografic este ulterior ficţionalizat, iar personajele – deşi unele pornesc de la cazuri reale (cum e, de pildă, cazul lui Nino, evreul care rămîne în Egipt convertindu-se la islamism, ba mai mult, activînd în cadrul organizaţiei Fraţii musulmani) – sînt, toate, ficţionale. În ce priveşte etnopsihiatria – Tobie Nathan a fost profesor de psihologie la Universitatea Paris VIII şi în acelaşi timp este clinician, lucrează cu pacienţi –, Tobie Nathan este un discipol al lui Georges Devereux, cel care a pus bazele teoretice ale etnopsihiatriei. Tobie Nathan a povestit cum a ajuns discipol al lui Devereux, la 23 de ani (căutînd un profesor cu care să-şi facă doctoratul; Devereux avea, pe atunci, în jur de 60 de ani), şi cum a devenit, apoi, un discipol care şi-a „trădat“ maestrul, fiindcă el a dezvoltat o practică etnopsihiatrică acolo unde Georges Devereux se menţinuse în zona teoreticului. Interesant e că Georges Devereux s-a născut în România, la Lugoj, se pare că într-o familie evreiască – a spus Tobie Nathan –, deşi şi-a ascuns toată viaţa numele şi originile! Iar în privinţa practicii sale, Tobie Nathan a declarat că e un clinician radical, dar că metodele sale au dat rezultate, adesea spectaculoase. 

Întrebat în ce anume constă metoda lui de lucru, Tobie Nathan a răspuns că se adaptează, de fiecare dată, la cazul particular, dar că – în mare – el nu tratează patologia individului, luat separat (precum psihologia ori psihiatria tradiţională), ci dimpotrivă, consideră această patologie ca fiind determinată de colectivitatea/comunitatea din care provine acest individ. În şedinţele sale, el tratează – de ani de zile – imigranţi proveniţi din toate colţurile lumii, şi de fiecare dată, pacientul e înconjurat de membri ai familiei şi chiar de un translator. Un paradox al tehnologiei de ultimă oră face ca aceşti imigranţi – prin co­nectarea la internet şi la telefonie mobilă – să continue să trăiască (mental) în comunităţile lor de origine şi să nu se adapteze deloc la societatea occidentală. Tobie Nathan a afirmat că trăim astăzi într-o „epocă a diasporelor“ (pentru care diaspora evreiască a fost, poate, o precursoare) şi că societatea occidentală va trebui să se adapteze şi să elaboreze noi soluţii sociale, în momentul de faţă. Un „oriental“ sută la sută, cum s-a declarat – Tobie Nathan spunea, de pildă, că un scriitor şi jurnalist precum algerianul Kamel Daoud este „un occidental“ în raport cu el (ca mod de gîndire) –, Tobie Nathan mi-a revelat, în ce mă priveşte, cealaltă faţă a medaliei, reversul gîndirii de tip occidental, o impresionantă deschidere şi înţelegere faţă de „celălalt“, care implică, printre altele, ieşirea din psihismul individual, înţelegerea/tratarea lui ca parte din mentalitatea comunitară.

Am lăsat intenţionat pentru final cele două ore şi jumătate de deliberări pentru acordarea Premiului Lista Goncourt – Alegerea studenţilor români pe 2016. Între 9.00 şi 11.30, am coordonat expunerile şi dezbaterea argumentată a celor şapte reprezentanţi ai universităţilor din ţară care au participat la acordarea Premiului Goncourt românesc (Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara, Craiova, Braşov, Sibiu). Dezbaterea – cu argumente valide, susţinută în franceză (studentele/studenţii au dat dovadă de un nivel de franceză foarte bun) – nu a fost lipsită de surprize, fiindcă „bătălia“ a fost strînsă. Un criteriu important a fost reprezentat de relevanţa cărţii pentru publicul românesc şi de capacitatea romanului de a atrage un public mai larg. Romanul lui Catherine Cusset, L’autre qu’on adorait (Éditions Gallimard), a cîştigat cu patru voturi contra trei, care mergeau în direcţii diferite (erau pentru titluri diferite), iar printre argumentele invocate au fost: complexitatea romanului, care permite să fie citit pe mai multe niveluri, şi deci inclusiv de un public larg, stilul limpede, echilibrat, viu, explorarea „celuilalt“/ „l’autre“ (Thomas, tînărul profesor universitar care se sinucide), investigarea memoriei sub forma jurnalului de doliu, dar şi referinţele la România. Catherine Cusset (născută la Paris, în 1963, trăieşte la New York) figurează şi pe lista ultimă (a treia selecţie) a Prix Goncourt 2016 şi reprezintă, de altfel, o scriitoare deja consacrată în Franţa, autoare a 11 romane, publicate la Gallimard, dintre care Un brillant avenir a obţinut deja Prix Goncourt des Lycéens, în 2008. Premiul Lista Goncourt – Alege­rea studenţilor români 2016 este anunţat deja pe site-ul Academiei Goncourt; urmează ca romanul lui Catherine Cusset să fie tradus în română şi publicat anul viitor, pentru ca, în toamna lui 2017, scriitoarea să fie invitată la Bucureşti, pentru o nouă ediţie a Premiului Goncourt românesc, dar şi pentru lansarea cărţii sale în traducere românească.

Apărut în Observator cultural din 02.11.2016