În 2015, Svetlana Cârstean a publicat un nou volum de poezie, Gravitaţie,
şi în acelaşi timp şi-a reeditat volumul de debut (individual), Floarea de
menghină, publicat iniţial la Editura Cartea Românească, în 2008 şi apărut
acum, alături de Gravitaţie, la Editura Trei (în condiţii grafice foarte
bune). Membru (fondator) al Cenaclului Central şi apoi al Cenaclului Litere al
Facultăţii de Filologie din Bucureşti (condus de Mircea Cărtărescu), Svetlana
Cârstean a debutat, de fapt, în volumul colectivTablou de familie (Editura
Leka-Brâncuş, 1995), alături de Răzvan Rădulescu, T.O. Bobe, Cezar-Paul
Bădescu, Mihai Ignat şi Sorin Gherguţ (un volum mixt, de proză şi poezie). Tablou
de familie este primul dintre cele două volume colective în care au debutat
cenacliştii Litere, după modelul mai vechiului Desant optzecist – cel
de-al doilea volum este Ferestre 98 (Editura Aristarc, Oneşti). Alături
de colegii săi, Svetlana Cârstean aparţine – să-i spunem – generaţiei ’90, care
vine pe filiera directă a optzeciştilor (Mircea Cărtărescu, mentorul Cenaclului
Litere, fiind el însuşi un optzecist de prima ligă). Fără violenţele de limbaj
şi visceralitatea douămiiştilor, dar mai directă decît optzeciştii (preluînd
însă de la ei biograficul, detaliul cotidian), poezia Svetlanei Cârstean afirmă
o voce distinctă şi puternică, ce s-a făcut remarcată încă de la început.
Debutul său individual din 2008, foarte întîrziat, care a reluat poemele din Tablou
de familie (alături de cîteva texte mai noi), a obţinut, de altfel, toate
premiile de poezie importante ale anului. După alţi şapte ani, Svetlana
Cârstean revine cu un al doilea volum de poezie – foarte consistent, un volum
atent construit, cu secvenţe recurente şi nuclee tematice care reiau, desigur,
obsesii mai vechi ale poetei.
Comunismul, la modul liric şi satiric
Crescuţi în comunism şi ajunşi la maturitate în primul deceniu
postdecembrist, nouăzeciştii „efectuează doliul“ necesar (cu expresia lui
Bogdan Ghiu din Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest),
Cartea Românească, 2015) în literatura lor, evocînd comunismul la modul
biografic şi terapeutic. Îl evocă – ironic, satiric, sarcastic ş.a.m.d.– pentru
a-l putea lăsa în urmă, în vreme ce douămiiştii vor împinge fronda pînă
într-acolo încît vor eluda complet trecutul, pretextînd ruptura totală.
Svetlana Cârstean, în ce-o priveşte, îşi construieşte întregul discurs poetic –
în Floarea de menghină – în jurul copilăriei şi adolescenţei sale trăite
în comunism: constrîngerea exterioară, „prizonieratul“ său (cu termenul poetei)
sînt conţinute în simbolul „menghinei“ (altfel, o referinţă foarte concretă la
orele de practică în atelier din comunism), iar forţa (mai bine spus graţia)
poeziei de a depăşi acest cotidian oprimant o face să vorbească despre „floarea
de menghină“. Suavitatea şi inocenţele vîrstei – chiar şi în cenuşiul comunism
– se întîlnesc, la Svetlana Cârstean, în mod fericit, aşadar, cu graţia
poeziei, într-un volum de un lirism intens, dublat adesea de un ton satiric (la
adresa regimului): „Debutul întîrziat al Svetlanei Cârstean – scrie Simona
Popescu (şi ea o nouăzecistă, formată la Braşov, în preajma lui Alexandru
Muşina şi a lui Gheorghe Crăciun) pe coperta a patra a Florii de menghină
– aduce în literatura română o autoare cu o scriitură directă, dar şi rafinată,
cu un ton satiric şi liric în acelaşi timp, combinaţie care o face
inconfundabilă“.
Într-adevăr, deşi ea însăşi o poetă a feminităţii, a vîrstelor succesive şi
a „cîntecelor de trecere“ (ca Simona Popescu, dar şi ca Doina Ioanid, debutată
în Ferestre 98), Svetlana Cârstean practică o scriitură directă, chiar
cu accente retorice (vezi, de pildă, recurenţa „Bună dimineaţa, muncitori!“ din
Floarea de menghină versus „Bine-ai venit, gravitaţie,/ în viaţa mea!//
noi imnuri îţi voi scrie“ din volumul Gravitaţie), iar nu retractilă.
Fără să aibă violenţele – etice, existenţiale – ale poeziei Marianei Marin,
poezia Svetlanei Cârstean se apropie, totuşi, de poezia celei dintîi prin
această directeţe, prin această gestualitate, această perfomare către exterior:
„Carne din carnea mea/ sînge din sîngele meu/ eşti,/ tu,/ durere dragă./
Platoşă, armă, apă, prietenă, iubită,/ umbră veche/ carcasă nouă./ Limbă a mea/
în care corpul vorbeşte cu mine,/ dragon/ cu sex ca de femeie,/ ce eşti,/ azi
îţi retez cu greu unul dintre capete,/ mîine vei fi aceeaşi din nou?/ Mîncînd
carne vom supravieţui./ Propria carne“ (cîntec de trecere 2).
De la sarcasm şi ironie socială în Floarea de menghină, Svetlana
Cârstean trece, în Gravitaţie, la melancolia personală, la sentimentele
strict individuale: durere (durerea pierderii părinţilor), iubire (amoroasă,
filială, prietenească). Poezia este – şi în acest caz, nu numai în contextul
comunismului – o formă de supravieţuire, un mod de a deplasa, de a deconstrui,
prin cuvinte, durerea, altfel spus de „a strica“ „jucăria numită durere“ (vezi
motto-ul din Poezie fără moarte de Miroslav Antić). Aşa încît, spre final, în
secvenţa 4. îmi place să beau apă după tine, poeta ajunge să afirme: „Durerea
asta nici nu există,/ nu-i aşa,/ sînt numai gîndurile mele/ alergîndu-se unul
pe altul/ o boare/ o rumoare a corpului/ nemulţumit de mine.// Iar cuvintele
sînt/ moneda de schimb// şi singurul mod/ de a păcăli gravitaţia“. Aşa cum
volumul de debut se construia în jurul „florii de menghină“ (constrîngere
socială şi graţie poetică), cel de-al doilea se construieşte, la rîndul său, în
jurul „gravitaţiei“ (care dă titlul cărţii, din nou). „Gravitaţia“, forţa de
atracţie a pămîntului, este aici un alt nume pentru cădere, pentru abandonul în
faţa durerii, a fricii, a deznădejdii, care pîndesc la orice colţ. Poezia
Svetlanei Cârstean se ridică împotriva durerii pierderii celor dragi, împotriva
timpului (a vîrstelor succesive) şi a singurătăţii. Un dublu sens – ascendent,
respectiv descendent – traversează poemele acestui volum, şi el afirmă, de
fiecare dată, viaţa, speranţa, vitalitatea, lupta: „Pe mine viaţa m-a interesat
întotdeauna mai mult decît moartea şi/ pămîntul decît cerul“, scrie poeta
într-unul din poemele, de un lirism vibrant, adresate mamei în prima secvenţă a
volumului, 1. d.u.r.e.r.e.a.; „Gravitaţie/ e/ atunci cînd el moare/ tu
spui iar/ tatăl meu m-a învăţat/ tisa, molidul, bradul şi pinul. [...]// după
două zile/ şi două nopţi/ te afli/ în aceeaşi cameră cu el.// nu lacrimile te
atrag acolo/ ci nemişcarea“ – se spune într-un alt poem din secvenţa 2.
revoluţiile. Iată şi sensul invers, ascendent, care chestionează, încă o
dată, graţia poetică, puterea poeziei în raport cu viaţa: „şi cît mă poate
ridica de la pămînt poezia/ întreb/ pînă unde zboară ei (porumbeii, n.m.)/ mă
poate ridica?// [...]// zăpada înmoaie/ zidurile de la kalinderu,/ se vor topi
odată cu ea,/ în oraşul acesta din viitor.// zăpada, această binevenită
intervenţie,/ cade continuu peste ruine“ (poem din secvenţa4. îmi place să
beau apă după tine).
O poezie de impact
În privinţa nucleelor tematice de care vorbeam, lirismul elocvent al poetei
este alimentat de ataşamentele şi culpele familiale (vezi şi motto-ul secvenţei
2. revoluţiile: „Trebuie să ne deşteptăm din existenţa părinţilor
noştri“, Walter Benjamin), de „corpurile“ iubirii (se vorbeşte, la un moment
dat, de „corpul mort al iubirii“), de vîrstele succesive ale feminităţii
(copilul, fetiţa, femeia), de umbra singurătăţii şi a morţii: „Tu paralizezi
lumea, Mamă,/ nici o ştiinţă nu e mai tare ca tine,/ atunci cînd mori./ Nu vrei
mai bine să ne întoarcem în ziua cu porumbeii/ şi să ne ascundem acolo/
fericite amîndouă pentru totdeauna?/ Cu mine e altceva/ cu mine poţi sta/ mult
şi bine./ Cu mine e invers./ Să nu te atingi de broşa mea/ doare rău dac-o
scoţi“ – poem din primul ciclu, 1. d.u.r.e.r.e.a., închinat mamei. Iar
în textul următor, versurile pun în scenă imagini deconstruite ale unei
copilării „nervoase“, anxioase: „Sînt un copil nervos/ în mijlocul camerei de
joacă. O mamă din alt secol/ mi-a cumpărat de Crăciunul ăsta/ un lego mare./
[...]/ Am primit un lego gata făcut./ Am să-ţi stric jucăria asta,/ am s-o fac
bucăţi bucăţi.// Sînt un copil nervos/ în mijlocul camerei de joacă./ Prima
bucată se desface cel mai greu./ E întotdeauna aproape înţepenită./ Apoi e din
ce în ce mai uşor./ Prin ferestrele înalte intră aerul odată cu lumina./ Din
cînd în cînd, umbra unui avion se apropie atît de tare“ – de notat o anumită
stranietate a scenografiei care trimite, aici şi în alte locuri (vezi, de
pildă, poemul Tablou de familie), la Cristian Popescu.
Pe de altă parte, patetismul bine strunit al textelor se întîlneşte – în
contrapunct – cu un registru războinic („luptă“, „arme“, „ţeluri“,
„revoluţii“), folosit la modul amar-ironic, retrospectiv, ca un soi de
reminiscenţă a sarcasmului mai vechi la adresa retoricii sociale din comunism:
„i-am spus/ eu nu merg cu tine la luptă/ lupta asta de stradă/ nu-i pentru
mine/ lasă-mă desculţă în praf// dar el (tatăl, n.m.)nu şi nu/ pune-ţi
sandalele şi hai odată/ şi eu nu şi nu/ şi el: viitorul tău e acolo/ va fi
eroic/ îţi promit/ şi a fost/ au fost cozile/ sacoşele goale// puse la soare ca
să marcheze rîndul de două zile/ şi lămpile cu petrol aprinse pînă noaptea
tîrziu/ în apartamentul micuţ de cărămidă/ şi candelabrul din sufragerie de
care nu mai era nevoie/ şi telefoanele lui acolo de unde se dă lumina/ de ce
aţi întrerupt/ e vreo defecţiune/ nu e nici o defecţiune/ e o decizie/
[...]//iată-mă/ eroina sînt eu./ soră a mea,/ mă recunoşti?/ trădătoare/
asemenea mie/ de părinţi şi de ţară/ după ochi am ştiut că eşti tu/ unde ai
luptat pînă azi/ cînd ne-am întîlnit?“ (din ciclul 2. revoluţiile). Şi
totuşi, volumul Gravitaţia, în tot acest balans ascendent-descendent, nu
încetează să indice acea forţă discretă – acele „resurse“, cu numele celui
de-al treilea ciclu de poeme din carte – din spatele aparentei vulnerabilităţi,
forţă care poate păstra echilibrul: „sînt o fată zdravănă care/ nu-ncetează să
sară/ gravitaţia-i cel mai simplu/ de demonstrat. oricît de sus/ ai sări/ te
întorci mereu de unde-ai plecat“ (poem din primul ciclu).
Directă, adesea adresativă (o poezie orală), cu accente retorice, poezia
Svetlanei Cârstean e o poezie de impact, emoţională, puternică, marcînd una
dintre vocile poetice de prim-plan de la noi, la ora actuală.
Svetlana Cârstean, Gravitaţie, poeme (2013-2014), Editura Trei, Bucureşti, 2015, 110 p.
