Pe 15 iunie 1997, în cadrul unui
matineu literar organizat în Basel, Peter Sloterdijk a ţinut un discurs
intitulat Reguli pentru parcul uman (un
discurs critic la adresa lui Platon şi Heidegger) – discurs care avea să
provoace ulterior o întreagă polemică („scandalul Sloterdijk – Habermas”) în
chestiunea umanismului astăzi. Chestiunea rămâne – cum altfel? – deschisă.
Redau un fragment din micul şi pertinentul discurs, în varianta apărută la
Humanitas (a cărei traducere mai suferă, cred, pe alocuri):
„(...) Este suficient să se
înţeleagă că lungile intervale de timp care vor urma vor fi pentru omenire
nişte perioade ale deciziei în materie de politică a speciei. Atunci se va
vedea dacă omenirea sau principalele ei segmente culturale reuşesc cel puţin să
pună din nou în mişcare nişte procedee eficiente de autoîmblânzire. În cultura
prezentului se desfăşoară şi în ea (sic!,
n.m.) gigantomahia dintre impulsurile
de îmblânzire şi de bestializare şi mediile lor actuale. Chiar şi nişte succese
mai mari în direcţia îmblânzirii ar fi surprinzătoare în condiţiile unui proces
civilizator în care un nemaipomenit val de dezinhibare se rostogoleşte aparent
irezistibil[1]. Dacă însă dezvoltarea pe
termen lung va conduce şi la o îmbunătăţire genetică a însuşirilor speciei – dacă
o viitoare antropotehnologie va avansa până la o explicită planificare a
trăsăturilor; dacă omenirea va putea la nivel de specie să se mute de pe orbita
fatalismului natalităţii pe cea a natalităţii opţionale şi a selecţiei
prenatale[2] – acestea
sunt chestiuni în care orizontul evoluţiei, oricât de vag şi de nesigur, începe
să se lumineze în faţa noastră.
Ţine de specificul a ceea ce
numim humanitas faptul că oamenii se
confruntă cu probleme prea grele pentru ei, fără ca din cauza dificultăţii acestora
ei să-şi poată propune să le lase neatinse. Această provocare pe care i-o
lansează fiinţei umane inconturnabilul, un echivalent totodată al
insurmontabilului, a lăsat chiar de la începutul filozofiei europene o urmă de
neuitat – ba poate că în sensul cel mai larg însăşi filozofia este această
urmă. După cele spuse nu mai este prea surprinzător că mai ales această urmă se
dovedeşte a fi un discurs despre păstorirea şi ameliorarea omului”.
Peter Sloterdijk, Reguli pentru parcul uman. Un răspuns la scrisoarea
lui Heidegger despre umanism, traducere din germană de Ion Nastasia, Editura
Humanitas, 2003, pp. 54-56.
[1] Mă
refer aici la valul de violenţă care se abate actualmente asupra şcolilor din
întreaga lume occidentală, în special asupra celor din SUA, unde programul
profesorilor începe cu organizarea unor sisteme de apărare împotriva elevilor.
Aşa cum în Antichitate cartea a pierdut lupta împotriva teatrului, tot aşa
astăzi şcoala ar putea să piardă lupta împotriva forţelor formative indirecte,
televiziunea, cinematograful violent şi alte medii de dezinhibare, dacă nu ia
naştere o nouă structură civilizatoare aptă să pună frână violenţei.
[2] Mai general spus: a manipulării riscurilor
biologice; o formulare întregită.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu