Sărbători fericite!

Din redacţia "Observator cultural", în ajun de sărbători.
Sărbători fericite vă doresc!

Fotografii de Silvia Dumitrache

Două recomandări literare din 2015 pentru revista SUB25

2015 a fost un an foarte bun pentru romanul românesc contemporan: au publicat cărţi prozatori de calibru (în mare parte din generaţia optzecistă, a scriitorilor debutaţi în anii ’80): Cristian Teodorescu, Alexandru Vlad, Mircea Cărtărescu, Octavian Soviany, Radu Ţuculescu, Ion Iovan, Radu Aldulescu, Marin-Mălaicu Hondrari.

Dacă e să aleg (doar) două recomandări, vă propun  Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui de Cristian Teodorescu (Editura Cartea Românească), pe de o parte, iar pe de alta, Omul de la fereastră de Alexandru Vlad (Editura Charmides). Două romane extraordinare, de vârf, cărţi scrise de doi optzecişti cu temperamente extrem de diferite (muntean, respectiv ardelean), care se fixează asupra primilor ani postcomunişti, de capitalism incipient şi confuz, dar în strânsă legătură, de fapt, cu vechile structuri comuniste, persistente.

Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui reprezintă un adevărat „manual” de presă, după 1990 (Cristian Teodorescu avînd o bogată experienţă publicistică la activ), dar şi de gastronomie – învăţate din mers, în anii aceia haotici, sau „romantici”, dacă vreţi, în care arivismul, ascensiunea socială şi politică se puteau produce peste noapte. Cinic, satiric şi necruţător, romanul nu duce lipsă de suspans (e anchetată o crimă) şi are o galerie de personaje de neuitat (oameni de afaceri, de presă, poliţişti, diverse tipologii feminine), începând cu protagonistul, supranumit Câinele, pentru simţul său olfactiv ieşit din comun: fost chimist în perioada comunistă, devine după ’90 patronul unei reviste de gastronomie de mare succes, fiindcă îşi ia cîţiva asociaţi bine plasaţi (politicieni şi avocaţi) şi cu un trecut nu tocmai curat. Nu lipsesc, evident, nici intrigile amoroase.

Cristian Teodorescu, Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2015, 328 p.

Omul de la fereastră surprinde, în fond, aceeaşi perioadă (plus mineriadele, Piaţa Universităţii), dar cu incursiuni în trecut. Protagonistul, Adam, rătăceşte, la începutul anilor ’90, prin Cluj şi Bucureşti, ajungând până în Germania, în căutarea surorii sale, Monika. Avem de-a face cu un roman citadin şi introspectiv, într-o anumită măsură camilpetrescian (roman al „dosarelor de existenţe“), cosmopolit şi – pe deasupra – pigmentat puternic, senzaţionalist, de o iubire frăţească la limita incestului. Cei doi fraţi fug, în acelaşi timp, de un trecut care i-a marcat (imaginea acestui trecut e chiar tatăl lor, fost informator al Securităţii), dar şi de o atracţie aproape incestuoasă pe care o resimt unul faţă de celălalt. Şi mai e un personaj interesant, (Mircea) Rainer, sculptorul de geniu (maestru fascinant, care se ratează în Germania), cel pe care Monika îl va părăsi, într-un final, în Germania. Adam o regăseşte pentru a-i spune o lungă poveste de familie, povestea tatălui informator şi a lui Rainer – ţinta notelor informative ale tatălui, cel care va răsturna spectaculos  jocul victimă-turnător. Suferinţa, în moduri diferite, a Monikăi, dar şi a lui Adam pare să fie, în cele din urmă, singura cale de acces la iubirea frăţească. Un roman sofisticat, de fineţe psihologică. 

Alexandru Vlad, Omul de la fereastră (roman cu anexe), Editura Charmides, Bistriţa, 2015, 262 p.

Apărut aici.

 

Kamel Daoud îl rescrie pe Camus

Kamel Daoud este un foarte cunoscut jurnalist politic algerian şi deţinătorul Prix Goncourt du premier roman, 2015, pentru romanul său de debut, Meursault, contre-enquête (Barzakh, 2013/ Actes Sud, 2014)/ Cazul Meursault, contraanchetă (Editura IBU Publishing, traducere de Cristina Radu) – un roman-replică la Străinul lui Albert Camus, care a stîrnit deja un mare interes în spaţiul francofon. Lansată recent la Gaudeamus – în traducerea românească –, cartea a fost finalistă (şi favorită) la Premiul Goncourt, în 2014, şi a obţinut, în România, Premiul Goncourt – alegerea studenţilor români (2014). Jurnalist (militant pentru libertatea de gîndire şi de expresie) de mulţi ani (fost redactor-şef) la Le Quotidien d’Oran, dar foarte prezent şi în mediile on-line (de pildă în jurnalul on-line, în franceză, Algérie-focus), Kamel Daoud mărturisea (în interviul pe care mi l-a acordat în vară, la Bookfest, la Bucureşti) că s-a simţit dintotdeauna, întîi de toate, scriitor, şi abia apoi jurnalist. Acest prim roman al său îi oferă ocazia să-şi arate, într-adevăr, talentul de prozator. Deşi scris ca replică la Străinul lui Camus (necitat ca atare niciodată; apare doar numele lui Meursault şi, cel mai adesea, apelativul „eroul tău“, adresat celui căruia îi vorbeşte naratorul), Cazul Meursault, contraanchetă reuşeşte să evite demonstrativul ori teza, fiind, în schimb, un roman eseistic (cu accente filozofice) inteligent construit şi vibrant. Naratorul se numeşte Haroun, el este fratele arabului ucis de Meursault în Străinul lui Camus şi spune aici – unui „tu“, scriitor ori jurnalist interesat de romanul lui Camus şi de protagonistul acestuia – cealaltă poveste, a arabului, personajul anonim, fără istorie, fără chip şi fără drept de replică din Străinul.

Depăşirea perspectivei postcoloniale

La început, pare a fi vorba de o perspectivă postcolonială, de dreptul la replică, de vocea celui supus, umilit, aici ucis în mod absurd –, un drept la replică făcut în numele unei „justiţii a echilibrelor“, nu a tribunalelor, cum spune Kamel Daoud. Victima arabă primeşte un nume şi o biografie: se numeşte Moussa şi, în lipsa tatălui (dispărut fără urmă), e capul familiei, compuse din M’ma şi fratele cel mic, Haroun. Odată cu moartea absurdă a lui Moussa – împuşcat de un francez în mod gratuit, pe plajă, la ora două dupăamiaza –, Haroun creşte şi se maturizează sub influenţa dominatoare şi deviantă, cumva, a mamei sale, care proiectează asupra fratelui mai mic nu numai instinctele sale de femeie singură, dar şi dorinţa de răzbunare pentru moartea lui Moussa (o moarte în cazul căreia Haroun ia în calcul şi existenţa unei femei de care s-ar fi îndrăgostit Moussa). Altfel spus, Kamel Daoud introduce în ecuaţie o mamă dominatoare, care îl va împinge pe Haroun – cel care păstrează memoria şi îi dă voce arabului ucis – la o altă crimă, la fel de gratuită, de absurdă, în scopul răzbunării: în zilele Războiului de Independenţă, cînd se comit multe crime în numele eliberării, Haroun va ucide un francez (pe Joseph Larquais, o rudă a familiei de francezi în casa cărora muncea M’ma, şi în care se instalează ei doi după eliberare), dar la modul gratuit, drept pentru care stîrneşte nedumerirea.

„O sosie a ucigaşului“

Împuşcată (cu două focuri de armă) la ora două noaptea (într-un fel de simetrie nocturnă), pentru că se refugiase în curtea casei ocupate de Haroun şi mama sa, victima nu a fost omorîtă – în opinia anchetatorilor algerieni – „pentru motivele corecte“, şi nici la timpul potrivit: „«Trebuia să îl ucizi împreună cu noi pe francez, în timpul războiului, nu săptămîna asta!» I-am răspuns că asta nu ar fi schimbat mare lucru. Surprins, fără îndoială, tăcu înainte să ragă: «Ba asta schimbă totul! ». Avea o privire răutăcioasă. Am întrebat ce ar fi de schimbat. Începu să bălmăjească cum că ar fi o diferenţă cînd ucizi şi te lupţi în război, că noi nu eram criminali, ci eliberatori, că nimeni nu mi-a dat ordin să ucid un francez şi că ar fi trebuit să o fac înainte (s.a.) [de eliberare, n.m.]“. În felul acesta, Haroun devine un alt „străin“ – dar algerian – în faţa alor săi, care şochează prin „stranietatea“ sa (e chiar termenul folosit şi de Kamel Daoud). Peste timp (la mulţi ani distanţă după moartea arabului lui Camus, în timpul Războiului de Independenţă algerian), Haroun reface destinul lui Meursault. Debutînd, aşadar, cu o perspectivă postcolonială, „contraancheta“ lui Daoud deconstruieşte, în cele din urmă, opoziţia binară colonişti vs colonizaţi, ajungînd la cazul general-uman, care-i apropie, la final, pe cei doi, pe Meursault şi pe Haroun. Ambele crime sînt gratuite, iar pe de altă parte, crima are oroarea ei, nimic nu o poate justifica. 

Descoperind – din nou, prin intermediul unei femei, Meriem, de care se îndrăgosteşte –, existenţa unei cărţi care vorbeşte despre moartea fratelui său (un intertext cu care Daoud lucrează, de fapt, pe tot parcursul cărţii), Haroud descoperă şi identitatea de destin cu Meursault, se identifică, aşadar, cu „străinul“, cu celălalt („l’autre“): „Bărbatul acela, scriitorul tău, îmi furase geamănul, pe Zoudj, chipul meu şi chiar unele amănunte din viaţa mea, precum şi amintirile legate de interogatoriul prin care trecusem! […] Era o glumă perfectă. Căutam urmele fratelui meu, îmi regăseam propria răsfrîngere, descoperindu- mă ca pe o sosie a ucigaşului. Am ajuns în cele din urmă la ultima frază din carte: «[…] nu-mi mai rămînea decît să doresc ca în ziua execuţiei mele să am mulţi spectatori care să mă întîmpine cu strigăte de ură». […] Ultimele rînduri m-au răscolit. O operă de artă, prietene. O oglindă întinsă sufletului meu şi devenirii mele în ţara asta, între Allah şi plictis“. Iată cum, peste timp, Haroun devine un alt „om revoltat“, în Algeria postcolonială, şi mai mult decît atît, un militant pentru libertatea de gîndire şi de expresie: „Să urlu că nu mă rog, că nu-mi fac abluţiunea, că nu ţin post, că n-o să merg niciodată în pelerinaj, că beau vin […]. Să zbier că sînt liber, iar Dumnezeu este un semn de întrebare, nu un răspuns, că vreau să îl întîlnesc singur, ca atunci cînd m-am născut sau cînd o să mor. […] Tu trăieşti în altă parte, nu poţi înţelege prin cîte trece un bătrîn care nu crede în Dumnezeu, nu merge la moschee, nu aşteaptă paradisul, care nu are nici nevastă, nici copii şi care îşi expune libertatea ca pe o provocare“.


Un roman camusian 

Romanul lui Daoud este, de fapt, foarte camusian, o foarte curajoasă pledoarie pentru libertate în spaţiu islamic, o libertate care – în condiţiile actuale ale culturii islamice – reprezintă, într-adevăr, o „provocare“ (jurnalistul şi scriitorul a fost ameninţat cu fatwa, de altfel, şi se deplasează cu gardă de corp). Început ca roman postcolonial, continuat ca roman psihanalitic – protagonistul dominat de mamă şi împins la crimă în scopul răzbunării –, Cazul Meursault, contraanchetă sfîrşeşte ca un roman care pledează – în limba foştilor colonişti – pentru emanciparea mentalitară a Algeriei şi în genere a spaţiului cultural islamic. De notat şi faptul că scriitorul surprinde nu numai mizeria oraşelor şi a satelor algeriene în perioada colonială, foametea şi exploatarea indigenilor, dar şi dezamăgirea şi criza intervenită după dobîndirea independenţei, precum şi numeroasele crime (făcute de algerieni) din timpul Războiului pentru Independenţă. Cazul Meursault, contraanchetă este un roman cu mesaj puternic, ce reuşeşte să dea carnaţie unui discurs de tip eseistic-filozofic. Un roman angajat şi politic, intertextual, care nu încetează nici o clipă să fie foarte literar.

Interviul cu Kamel Daoud aici.
Fotografii de la lansare aici.

Kamel Daoud, Cazul Meursault, contraanchetă, traducere din limba franceză de Cristina Radu, Editura IBU Publishing, Bucureşti, 2015, 160 p.

Apărut în Observator cultural nr. 801/ 04.12.2015 

David Foenkinos la Bucureşti - interviu

"Popularitatea mi-a adus o libertate totală"

David Foenkinos, un scriitor foarte popular în Franţa, autor al romanului Charlotte (Gallimard, 2014; Nemira, 2015, traducere de Cristina Nan), Premiul Goncourt des Lycéens şi Premiul Renaudot în 2014, a venit la Bucureşti, la invitaţia Editurii Nemira şi a Institutului Francez din Bucureşti, cu ocazia lansării traducerii româneşti a romanului Charlotte, dar şi a decernării Premiului Liste Goncourt - Le choix roumain. Am stat de vorbă cu scriitorul chiar înaintea lansării sale de la Librăria Cărtureşti - Verona, joi, 29 octombrie 2015.

Aţi devenit cunoscut odată cu Le Potentiel érotique de ma femme (Gallimard, 2004)/ Potenţialul erotic al soţiei mele (Humanitas, 2005), iar La Délicatesse (Gallimard, 2009)/ Delicateţe (Nemira, 2013) v-a impus, a avut un record de vînzări. De unde vine această schimbare radicală de ton, această trecere brutală de la tonul umoristic şi ironic, de la jocurile de cuvinte şi citatele culturale din cărţile anterioare la sunetul grav, aproape tragic din Charlotte?

Le Potentiel érotique de ma femme/ Potenţialul erotic al soţiei mele a avut un anumit succes, graţie titlului, însă cartea care a înregistrat un veritabil succes - aproape 1 milion de exemplare vîndute - a fost La Délicatesse/ Delicateţe. Charlotte s-a vîndut, la rîndul ei, în 450.000 de exemplare. Cît priveşte această schimbare de ton, nu a fost o alegere: ea mi s-a impus, din momentul în care, acum zece ani, am descoperit creaţia acestei pictoriţe germane de origine evreiască. Am descoperit atunci cine este, i-am aflat viaţa, istoria familială (fiică a unei mame suicidare, dar şi a unei bunici suicidare, a murit gazată la Auschwitz) şi am fost foarte impresionat de destinul acestei femei. De fapt, toate cărţile mele sînt diferite una de cealaltă, dar, într-adevăr, în cazul lui Charlotte, schimbarea de tonalitate este radicală. Am descoperit- o cu ocazia unei expoziţii, la Paris - Charlotte Salomon fiind, de altfel, o pictoriţă puţin cunoscută. În decursul acestor ani, am visat să pot scrie o carte despre ea. Chiar dacă n-ar fi fost o carte de succes; dar dacă cineva ar fi descoperit-o pe această pictoriţă extraordinară datorită cărţii mele - îmi spuneam -, ar fi fost minunat.

Graţie cărţii dvs., pictoriţa aceasta chiar a fost readusă în atenţia publicului francez, şi nu numai.

Într-adevăr, cartea a obţinut Goncourt des Lycéens şi s-a vîndut în aproape 500.000 de exemplare - impactul la public a fost considerabil. S-au organizat expoziţii ale artistei la Nisa, au fost puse plăcuţe comemorative în locurile în care s-a refugiat, în Franţa. Acum, dacă tastezi Charlotte pe Google, Charlotte Salomon apare imediat după... Charlotte Gainsbourg. Picturile ei se află la Muzeul Istoric Evreiesc din Amsterdam, dar nu sînt expuse decît în expoziţii temporare: următoarea expoziţie va fi, însă, la Nisa, în ianuarie 2016.

Charlotte este un roman în versuri, un poem, o tragedie modernă? Pare să fie şi o mărturie, prezenţa acelui "je" auctorial - a autorului care merge pe urmele lui Charlotte - o confirmă.

Nu trebuie neapărat să punem o etichetă. Pentru mine, e o veritabilă biografie, dar nu jurnalistică, deşi am efectuat anchete, am mers pe urmele lui Charlotte, ci, aş spune, o biografie emoţională: toate faptele evocate sînt adevărate. Dar cartea este, în egală măsură, şi un roman: am pus în pagină, am imaginat ceea ce a simţit şi a gîndit Charlotte - dar, în acest caz, nu pot spune că aceste lucruri sînt adevărate.

Cred că e vorba aici şi de un destin tragic, în sensul antic al termenului, încarnat de acel lung şir de femei suicidare din care se trage Charlotte.

E adevărat, este vorba de o tragedie istorică, dar şi de una intimă, patologică, de destin. Charlotte are forţa de a înfrunta tragedia familială, dar în acelaşi timp, şi ororile secolului. Pentru a da o operă (plastică) extraordinară, de vitalitate, de fantezie, de umor. Am admirat-o pe această femeie şi pentru capacitatea de a căuta frumuseţea în ea însăşi.

O întrebare care priveşte raporturile dvs. cu publicul, pentru că am citit că sînteţi considerat un "seducător", că "seducţia literară" e - spun criticii - "vocaţia dvs. literară". În orice caz, există o anumită complicitate a naratorului cu cititorii, în romanele dvs.: vă adresaţi direct cititorilor, aveţi şi o anumită autoironie auctorială (scriitorul la început necunoscut, care cere atenţia publicului etc.), cu un soi de clin d'oeil făcut publicului.

Mai întîi, cred că orice "întreprindere" artistică presupune o legătură cu cititorul, deci e - orice am face - un act de seducţie. În cazul lui Charlotte, acest lucru a funcţionat mai puţin, e o carte pe care am resimţit-o ca pe o necesitate. Altfel, ca scriitor, dar şi în genere vorbind, ne dorim mereu să fim iubiţi. Şi totuşi, trebuie să ţinem cont că literatura este un lucru atît de solitar, uneori atît de destabilizant, încît e greu să vorbeşti despre ea numai la modul seducţiei. Umorul, ironia sînt, pentru mine, uneori, o formă a pudorii: îmi place foarte mult să mă autoironizez, e ca şi cum aş masca, în felul acesta, lucrurile profunde.

Aţi declarat că nu scrieţi autoficţiune, că totul este inventat, în romanele dvs., deşi, iată, trataţi teme legate de cuplu, istorii sentimentale, amoroase.

Desigur că anumite evenimente din viaţa mea pot influenţa ceea ce scriu, dar la modul global, ficţiunea este predominantă. La drept vorbind, singura dată cînd am fost cu adevărat prezent într-o carte s-a întîmplat în cazul lui Charlotte. Apare aici acest "eu"/ "je", care mă reprezintă, de fapt: el trimite la cel care face ancheta, documentaţia, la cel care merge, cu atîta emoţie, pe urmele pictoriţei. Dar tot restul - în celelalte cărţi - e ficţiune, viaţa mea e mult mai puţin interesantă.

Popularitatea pe care o aveţi acum înseamnă ceva pentru dvs., vă angajează în vreun fel, cum o resimţiţi?

O resimt ca pe o libertate totală. De fapt, nu popularitatea (succesul) e ceea ce contează, ci libertatea pe care ea ţi-o oferă, în primul rînd o libertate financiară. Eşti liber să mergi unde vrei, cînd vrei şi să scrii ce vrei. Popularitatea mi-a permis să scriu Charlotte, o carte dificilă, scrisă într-o formulă aparte şi născută dintr-o libertate totală. Cartea a avut un succes imens în Franţa, deşi înainte de publicare, eram convins că va fi scoasă într-un tiraj confidenţial. Poate că a contat şi popularitatea pe care o cîştigasem deja cu Delicateţe, dar fapt e că acum pot trăi şi pot scrie aşa cum îmi place, şi pot trăi din scris - un lucru care, acum cîţiva ani, nu era atît de evident. Înainte de această recunoaştere publică, trăiam din tot soiul de joburi mărunte, iar acum aş putea spune că sînt un om bogat: să fiu bine înţeles, banii nu au reprezentat niciodată pentru mine motorul existenţei, dar să ajungi să ai o libertate financiară, de pe urma a ceea ce scrii, e incredibil.

Şi foarte rar.

Într-adevăr. Şi ţin să vorbesc despre acest lucru pentru că, pentru mine, e important.

Care ar fi următorul proiect literar?

Trebuie să vă spun, mai întîi, că Charlotte a reprezentat o carte foarte importantă pentru mine, care a schimbat foarte multe în viaţa mea. Închipuiţi-vă, în momentul anchetei, cînd ajunsesem în faţa camerei de hotel - undeva în sudul Franţei -, în care Charlotte pictase, lucrul acesta nu interesa pe nimeni, recepţionista hotelului se plictisise aproape de insistenţele mele - iar acum, după publicarea cărţii, interesul pentru Charlotte Salomon a crescut enorm, pe clădirea în care a locuit a fost pusă o placă memorială, iar eu am tot acordat presei interviuri în legătură cu biografia acestei artiste. Plus expoziţia Charlotte Salomon de la Nisa, din ianuarie, anul viitor. E teribil, nu? N-aş fi crezut că se poate întîmpla aşa ceva. În ce priveşte următoarea carte, ea este deja terminată, e o carte mai lejeră; nu ştiu dacă voi mai putea retrăi ceea ce am simţit în perioada în care am scris Charlotte. Vă voi spune, iată, titlul următoarei mele cărţi: La Bibliothèque des livres refusés/ Biblioteca cărţilor refuzate. E o carte de pură ficţiune.

E adevărat că aţi vrut cu orice preţ să debutaţi la Gallimard? 

Nu, adevărul e că am trimis primul meu manuscris, prin poştă, la mai multe edituri: a fost amuzant că peste tot am fost refuzat, cu excepţia Editurii Gallimard. Cînd am primit telefonul de la Gallimard, am crezut că e vorba de o glumă! Ceea ce a fost bine cu această editură a fost faptul că am scris destule cărţi care nu s-au vîndut prea bine, şi totuşi editura a continuat să mă publice. Iar acum am devenit autorul Gallimard cel mai vîndut - e o poveste frumoasă!

Împreună cu fratele dvs., Stéphane, realizaţi şi filme: cum procedaţi, dvs. sînteţi scenaristul şi fratele dvs. - regizorul? Care e raportul dintre literatură şi film pentru dvs.?

Nu, lucrăm împreună la realizarea filmelor. În privinţa raportului dintre literatură şi film, pentru mine e unul concret. E ca şi cum noaptea ai avea un vis, cu imagini precise, şi a doua zi, dimineaţa, cînd intri în bucătărie, vezi că totul e real! E ca şi cum povestea imaginată de tine în text devine brusc o poveste concretă de viaţă. Altfel, e destul de dificil să treci de la viaţa de solitar - care este viaţa de scriitor - la aceea de platou, unde trebuie să coordonezi 50 de persoane şi să lucrezi cu actorii. Dar îmi place să scriu pentru actori şi, în momentul de faţă, lucrez la un nou scenariu de film.

Care credeţi că e locul dvs. în peisajul literar actual din Franţa?

Îi citesc pe confraţii mei (îmi plac Delphine de Vigan, Houellebecq, mai puţin ultimul său roman etc.), pe mulţi dintre ei îi cunosc, ne întîlnim. În ce mă priveşte, fac parte dintre autorii contemporani foarte cunoscuţi în Franţa. Dar, la drept vorbind, nu-mi pun problema locului pe care îl ocup în peisajul literar francez, cred mai degrabă că ceea ce e important e faptul că fiecare scriitor are propria lui autonomie. Eu nu mă compar cu nimeni, am propria mea "lume" de scriitor, îmi văd de scrisul meu. Trebuie să vă spun, totuşi, că am o imagine de scriitor aparte în Franţa: o imagine complicată, care îi enervează pe unii dintre criticii literari, şi anume aceea a unui scriitor de bestselleruri, pe de o parte (cărţi care se vînd în milioane de exemplare), iar pe de alta, a unui scriitor foarte "literar", pentru că public la Gallimard şi am obţinut premii literare importante. O imagine, aşadar, destul de rară, a unui scriitor de calitate literară, care a devenit un autor de bestselleruri. Charlotte - o carte pe care o credeam confidenţială - a obţinut premii foarte importante şi s-a vîndut şi foarte bine.

Apărut în Observator cultural  nr. 797/ noiembrie 2015