.
.
luni, 30 iulie 2012
duminică, 29 iulie 2012
De weekend
„Comme c’est
joli, ce que tu joues là ! Je me demande si Chopin l’a écrit à Majorque[1],
avec la mer qui pleurait autour de la villa et l’écume salée qui se jetait
contre les vitres. C’est merveilleusement romantique“ (Oscar Wilde, Le Portrait de Dorian Gray)
vineri, 27 iulie 2012
Un roman iniţiatic şi decadent
Poetul Octavian Soviany a
publicat în 2011, Viaţa lui Kostas Venetis, care s-a dovedit a fi şi
unul dintre cele mai bune romane ale anului trecut. Iar anul acesta i-a apărut
romanul Arhivele de la Monte Negro, care, aşa cum mărturiseşte autorul
pe coperta a treia, pare să fie volumul al doilea al unei „posibile trilogii“,
din care ar mai rămîne de scris cea de-a treia parte, Nemţoaica. Arhivele
de la Monte Negro reprezintă, însă, o versiune revăzută a romanului Textele
de la Monte Negro, apărut în 2003 la Editura Pontica. Aici, Kostas Venetis
e un personaj de fundal, căci evenimentele ce se petrec sînt ulterioare morţii
lui, făcînd, aşadar, din Arhivele de la Monte Negro cea de-a doua parte
a trilogiei (deşi cartea aceasta a fost scrisă înaintea Vieţii lui Kostas
Venetis). Cred că prefaţa de „lămurire“ a autorului de la romanul Viaţa
lui Kostas Venetis poate furniza cîteva elemente de înţelegere şi pentru Arhivele
de la Monte Negro, fiindcă, în acesta din urmă, naratorul este unul
enigmatic, greu de stabilit, pierdut în spatele unor multiple nuclee
poematico-narative, separate în text, sistematic, prin puncte de suspensie. În
schimb, în Viaţa lui Kostas Venetis, naraţiunea e liniară, iar
naratorul e evident – însuşi Kostas Venetis, un desfrînat şi un „vrăjitor“,
magician de circ, care, aflat în pragul morţii, îi dictează iubitului său,
aşa-numitul Nemţoaica, povestea propriei sale vieţi, ca un fel de spovedanie,
căci „dacă binele se face din voia lui Dumnezeu, şi răul se face tot din voia
lui Dumnezeu“.
În „Cîteva cuvinte de lămurire
ale autorului“ ni se spune, aşadar, că Viaţa lui Kostas Venetis
reprezintă traducerea unor texte-document din „mica arhivă“ Kostas Venetis a
autorului, texte adunate în timp de pe la tîrgurile de vechituri. Kostas
Venetis era pomenit, se mai spune, în „agendele unui ofiţer austriac, probabil
bolnav de schizofrenie, ca şi în manuscrisul voluminos al unui călugăr, mort de
curînd în mănăstirile de la Meteora“. Ei bine, acel ofiţer austriac bolnav de schizofrenie
pare să fie naratorul celei de-a doua părţi a anunţatei trilogii. Ca să-i mai
dau o dată cuvîntul autorului: „aici Kostas e mai curînd un personaj de fundal,
care pare să tuteleze, totuşi, din umbră, o aventură iniţiatică a cărei miză ar
putea fi tocmai Mîntuirea sau, dacă vreţi, ieşirea din labirint...“ (textul de
pe coperta a treia).
Scriitura lui O. Soviany este,
într-adevăr, una de forţă, o scriitură tensionată, iniţiatică – liniară în
primul roman, fragmentară, dar în cercuri succesive, în cel de-al doilea.
Romanul de acest tip, iniţiatic şi hipnotic, un roman al traversării de bolgii
pînă în pragul revelării transcendenţei – aici întîlnirea finală cu „căutătura
cercetătoare a tatălui meu“ (divinitatea) – e mai degrabă rar în peisajul literar
actual, asigurîndu-i autorului o poziţie aparte. Cele două cărţi se plasează,
în acelaşi timp, şi în descendenţa decadentismului matein, ai cărui crai de
Curtea Veche par, la final, să iasă din scenă învăluiţi ei înşişi într-o aură
de transcendenţă.
Intertextual şi livresc (şi
ofiţerul austraic, rănit în război, ciung de o mînă, ţine un soi de jurnal,
căci la un moment dat medicul lui, care-i diagnostichează schizofrenia, îi
citeşte şi apoi îi arde manuscrisele), Arhivele de la Monte Negro e un
nesfîrşit patchwork postmodern – nucleele poematico-narative tratează multiple
identităţi ale personajului (la limită naratori distincţi) şi multiple
situaţii, dar toate înfăţişate într-un spaţiu concentraţionar, fie el
închisoare, mănăstire, sanatoriu, spital etc., avînd fiecare cîte un
supraveghetor –, un roman care preia, însă, convenţii mai vechi, de secol XIX
chiar: aceea a mărturisirii, a confesiunii, a jurnalului şi mai ales cea a
textului de ficţiune prezentat drept document, drept traducere a unei arhive (de
unde, probabil, şi schimbarea operată în titlu la a doua ediţie, Arhivele
de la Monte Negro, ca şi afirmaţia din prefaţa de la Viaţa lui Kostas
Venetis, care spune că: „singurul merit al paginilor care urmează este
acela de a fi, întrucîtva, o operă arhivistică“ [sic!].
Amestec
de istorie şi ficţiune, uzînd de un limbaj suculent şi de o frază nervoasă,
sigură pe ea, poematică şi încărcată de tensiune, Arhivele de la Monte Negro îl
prind pe cititor în mrejele secvenţelor concentrice şi ambigue, ducîndu-l pe
nesimţite cu ele către marea întîlnire finală (doar sugerată), şi reuşesc
această performanţă fără un epic cursiv şi linear. Cum spuneam, romanele lui
Soviany sînt cărţi de forţă – şi de tensiune acumulată progresiv, de la o
secvenţă la alta, condusă către o culminaţie finală – aici iluminare şi
revelaţie: „Întind mîinile în direcţia copilului, care suge liniştit la sînul
Mariei-Christina. Aceasta îmi observă gestul, iar obrazul ei de italiancă se
destinde într-un surîs.
În cameră este multă linişte şi
multă lumină. [...] Liuba mă trage după ea, de-a lungul unui coridor boltit,
conducîndu-mă într-o încăpere plină de cărţi legate în piele şi de tablouri.
Aşezat la un birou masiv, un
bătrîn scrie ceva, cu spatele către noi. E îmbrăcat într-o redingotă albastră
ca cerul. Iar genunchii mei încep să tremure groaznic în timp ce mă pregătesc
să înfrunt căutătura cercetătoare a tatălui meu” (finalul cărţii, cu simboluri
transparente, al Fecioarei cu pruncul şi al Tatălui).
Desfrîu şi purificare, violenţă
şi suavitate (la drept vorbind, mai mult violenţă) se unesc în acest traseu
iniţiatic parcurs (în realitate sau vis, nici nu contează) de
personajul-narator – înconjurat de o galerie de personaje psihopompe, aş spune,
deşi purtînd masca grotescului – în căutarea tatălui (o călătorie dantescă, aşa
cum se spune pe coperta a patra). Personajul pare a se numi, după spusele sale,
Ulrich von Lichtenstein, ofiţer austriac ajuns „prizonierul călugărilor din
Monte Negro“, unde e îngrijit/supravegheat de Sora Francisca, într-un spaţiu
concentraţionar (cînd mănăstire, cînd castel) guvernat de „fratele-stareţ“.
Evident, e vorba de o alegorie – una dintre multele alegorii schiţate de
secvenţele poetico-narative ale cărţii –, dar şi de o repliere postmodernă
asupra lor, căci naratorul spune, la un moment dat: „În mîinile călugărilor au
apărut lumînările aprinse şi crucifixele. Şi nu e nimeni să-mi explice această
alegorie“. Într-o altă secvenţă, e urmărit de un comisar de poliţie pentru că
ar fi, în ochii aceluia, un conspiraţionist revoluţionar împotriva Imperiului
austro-ungar (autorul pleacă de la personajul real Luigi Lucheni, anarhistul
care a asasinat-o în septembrie 1898, la Geneva, pe Elisabeta, împărăteasa
Austriei şi regina Ungariei): „Sînt în realitate fiul unui ţigan pe nume Kostas
Venetis – unul dintre adepţii lui Vladimir Ulianov şi ai lui Lev Davidovici
Troţki şi al unei aristocrate degenerate, fac parte dintre acei declasaţi ce,
ascunşi prin canalele oraşului, pregătesc revoluţia mondială.
Acum e rîndul meu să izbucnesc
într-un hohot de rîs. Pomenesc despre sîngele vărsat pentru ţară şi împărat şi
despre şuieratul obuzelor de pe frontul italian. Despre felcerul bătrîn
dintr-un spital de campanie, despre prietenul împuşcat în plămîn şi despre sala
de biliard de la Schönbrun, unde Kaiserul a avut bunătatea să-mi întindă două
degete pătate de nicotină“. Cel mai probabil, personajul este un schizofrenic,
aşa cum îl diagnostichează medicul, care-i citeşte caietele de însemnări
zilnice şi apoi i le aruncă în foc.
Dar firele narative, încîlcite,
nu au atît de mare importanţă. Putem accepta, spre uşurarea lecturii, convenţia
personajului schizofrenic, care dezvoltă identităţi multiple şi halucinează
convulsiv, dînd naştere unor scene de mare splendoare în violenţa lor
imagistică (cu rare momente de suavitate, cum e viziunea paradiziacă, avînd-o
drept călăuză pe fetiţa Liuba, de la pp. 98-99). Iată doar una dintre aceste
secvenţe, de un erotism violent şi carnavalesc: „Bineînţeles că n-am omorît-o pe
Nastenka, deşi acum am dobîndit siguranţa că mă înşală. Adunîndu-mi ultimele
puteri, m-am tîrît printre buruienile care cresc cît statul de om în apropierea
bordeiului şi ceea ce era pînă atunci o bănuială a devenit certitudine.
La nici o sută de paşi de culcuşul
pe care zăceam într-o somnolenţă prevestitoare a agoniei, Nastenka se dăruia
călăilor mei, tuturor acelor preacuvioşi care, despuiaţi de sutanele lor
cernite, îşi dădeau la iveală şezuturile păroase şi picioarele strîmbe.
Şi se lăsa dezmierdată cu gura de
bărbaţii fardaţi din castel, care o răsplăteau cu calupuri de ţigări ieftine şi
sticle de şampanie, pe care Nastenka avea neruşinarea să le deşerte în faţa
mea, în timp ce degetele mele înfrigurate se strecurau între coapsele ei“.
Erotismul infuzează, de altfel,
cele două romane ale lui Octavian Soviany, un erotism carnavalesc, vinovat, al
desfrîului şi al incestului, pîndit de crimă şi de nebunie, şi care antrenează
o galerie de personaje groteşti sau bizare: Nastenka (iubită, devenită soţie a
personajului-narator, care moare după ce naşte un copil mort), fetiţa –
schizofrenică? – Liuba, supusă într-o secvenţă unei decapitări violente,
Robusta, doamna von Klausus şi fetele ei, Maria-Christina, Dostoievski,
bătrînul epileptic, Guss etc., y compris
umbra lui Kostas Venetis.
Naraţiune
alegorică şi iniţiatică (traversări ale infernului, succesive probe ale ieşirii
din labirint), roman decadent – personajul-narator se visează, matein,
vlăstarul unor familii aristocrate – şi poem oniric, Arhivele de la Monte
Negro amestecă visul, ficţiunea şi istoria într-o scriitură intertextuală
de mare virtuozitate şi rafinament lingvistic. Sper ca, în scurtă vreme, Nemţoaica, cel de-al treilea voleu al
trilogiei anunţate, să închidă o excelentă serie romanescă, a unui poet
convertit, cu succes (în ciuda propriilor rezerve), la proză.
Text apărut în Observator cultural nr. 634/27.07.2012
miercuri, 25 iulie 2012
"Ploile amare" de Alexandru Vlad
Citesc pe îndelete, adică
savurez, un roman minunat, pe care l-am mai pomenit aici, Ploile amare (Editura Charmides, 2011) de Alexandru Vlad (optzecistul
clujean). E un roman care avansează lent, cu răbdare şi fineţe, cu fraze melodioase,
mângâietoare, cizelate ca la Flaubert.
Un sat ardelean izolat ca o
redută din pricina ploilor „amare”, care nu se mai opresc de săptămâni bune; şi
un autor care ne arată că se poate face o proză flaubertiană, de rafinament, pe
un material rural (cum poate nici eu n-aş fi fost convinsă, adeptă a
citadinismului cum sunt). Iată un fragment:
Topit în întunericul serii din care
părea că-şi lua şi nuanţa pielii sale umbrite, îl lăsă pe Pompiliu să-şi
împartă aşteptarea neprecizată în două părţi inegale cu luxul unei ţigări
adevărate. Astăzi toată lumea îmi dă câte ceva. Dar cine vindea oare păsări de
curte acum, când hrana devine mai preţioasă decât pot fi vreodată banii, buni
poate doar în timp de pace, linişte şi prosperitate? Apoi îşi aminti brusc ce-i
spusese Marta cînd interpunea cuvinte fără şir în intimitatea crescândă dintre
ei, cum că prin sat s-ar fura găini, noaptea şi cu tehnici perfecţionate care
depăşeau versatilitatea vulpilor. Prima bănuială a căzut, firesc, pe colonia de
ţigani, trişti şi parşivi, aşezaţi la cotul pârâului. Dar Îngeraşul nu era ca
oricare din colonie. Fusese chiar elev de liceu câţiva ani. Putea el face aşa
ceva, el care venea la bibliotecă şi îi cerea Crimă şi pedeapsă? Furios pe sine şi umilit, era speriat de ce s-ar
putea întâmpla dacă ar fi fost prins cumva cu o găină de furat, fără rost să se
justifice c-ar fi vorba de o încurcătură, acum când multă lume e capabilă de
soluţii ingenioase pentru a face rost de mâncare. Îşi aprinse ţigara aceea
primită poate ca să se mai calmeze când va realiza situaţia (oare cum îşi face
Îngeraşul rost de ţigări, când el, Pompiliu, nu putea?) şi trase adânc un fum
în piept. Ţigara i se păru bună pentru că nu era prima şi pentru că îi
recunoştea abia acum gustul, după ce le schimbase de câteva ori, după
capriciile crâşmarului care se îndurase din când în când să-l considere printre
administrativii satului şi să-l servească fără clasicele bileţele.
Când Îngeraşul se întrupă din
întunericul deja păstos, aproape fără nici un fel de zgomot, destul de aproape
încât putu să-i simtă respiraţia, auzi până şi ploaia pe mantaua celuilalt,
împerecheată cu răpăitul de stropi de pe propria manta, într-o dublă surdină.
Pompiliu ciuli urechea să audă dacă a adus cumva vietatea promisă şi găbuită pe
întuneric cu o mână lungă şi nesimţită, precum un gât de lebădă neagră ce se
strecura printre ele. Nu se auzea nimic. Pompiliu fu aproape uimit să constate
că şi de data aceasta îl încerca o undă de dezamăgire, pe care o reteză punând
întrebarea:
- Ei, ai găsit ceva?
În mintea lui întrebarea era
insinuantă şi trebuia să-i sugereze celuilalt că n-ar fi fost luat chiar prin
surprindere de metode, în caz că acestea ar fi fost cele bănuite.
- Cum să nu, răspunse Îngeraşul cu
disponibilitate, ignorând însă orice sugestie neclară prin neutralitatea
răspunsului său. Luă uşor mâna lui Pompiliu şi i-o conduse cu grijă, aproape cu
tandreţe, spre propria pelerină, unde Pompiliu simţi cu un fel de spaimă (ca
atunci când vâri indecis mâna într-o scorbură) penajul catifelat al păsării,
alunecă în josul gâtului spre penele mai aspre şi mai mari ale aripilor. Era o
găină de casă, calină, mai uşoară şi cu picioare mici, ce-şi găsi loc sub
mantaua udă pe dinafară cu o mişcare de cuibărire aproape recunoscătoare.
vineri, 20 iulie 2012
12 iulie
O coincidenţă bizară: conferinţa dedicată vieţii şi operei lui Gheorghe Crăciun, de la Braşov, a avut loc pe 12 iulie – dată la care, în 1999, dispărea Mircea Nedelciu, prietenul şi colegul său de generaţie optzecistă. Ambii aveau anumite superstiţii legate de puterile obscure ale scrisului (de a provoca realitate, de pildă), de coincidenţe, deşi erau spirite raţionale – poate tocmai de aceea. În proza lui Nedelciu chiar există anumite anticipări ori coincidenţe de acest fel (cum e cazul personajului în scaunul cu rotile din proza scurtă Provocare în stil Moreno; dar şi al unor situaţii din romanul scris la trei mâini, Femeia în roşu, după cum povesteşte Adriana Babeţi, unul dintre co-autori), dar, evident, le pomenesc aici fără să fac nici o speculaţie în materie: e un drum alunecos şi imposibil de controlat printr-un discurs critic şi intelectual.
În memoria lui Mircea Nedelciu o
să redau aici un fragment din ultimul text scris de el – foiletonul „Omul
orizontal”[1] – care
apare la o săptămînă după dispariţia sa, tristă victorie asupra timpului necruţător.
Este singurul text din Formula As în
care scriitorul vorbeşte – cu discreţie, fără patetism – despre propria-i
dramă, despre iminenţa morţii şi pasiunea pentru viaţă, despre resemnarea
fizică („omul orizontal”), dar nu şi despre cea a spiritului, constrâns să-şi
„elibereze ideile” într-o luptă acerbă cu timpul, sperînd în utilitatea lor viitoare:
„Cam asta ar fi definiţia omului
orizontal: fără ură şi fără părtinire, fără regrete sau furii inutile, pur şi
simplu eliberează-ţi ideile şi lasă-le să ia formă scrisă. De vor servi cuiva,
cîndva, nu se ştie.
Ştiu, timpul pare să fi devenit acum foarte scurt, nici să pui pe hîrtie chiar tot ce-ţi trece prin cap nu mai merge. Trebuie făcute selecţii, probe, trebuie să ştii să faci invers decît croitorul: să măsori o singură dată şi să tai de zece ori, să arunci, să sugerezi mai degrabă decît să dezvolţi în amănunt. Dar astea sînt lucruri care se învaţă; de fapt, nici măcar nu se învaţă, ci îţi vin de la sine, sub presiunea timpului care, cum ziceam, dă impresia că a devenit foarte scurt.
Ceea ce e acum la capătul lui are o formă (hidoasă) şi te priveşte neîncetat. Ştiai mai de mult că figura aia e acolo, dar nu făceai decît să o ignori, s-o consideri îndepărtată, să încerci să-ţi joci rolurile mai ales cu spatele la ea, să-i dai uneori cu tifla, ştiind că nici ea nu te priveşte în mod serios. (...)
Ştiu, timpul pare să fi devenit acum foarte scurt, nici să pui pe hîrtie chiar tot ce-ţi trece prin cap nu mai merge. Trebuie făcute selecţii, probe, trebuie să ştii să faci invers decît croitorul: să măsori o singură dată şi să tai de zece ori, să arunci, să sugerezi mai degrabă decît să dezvolţi în amănunt. Dar astea sînt lucruri care se învaţă; de fapt, nici măcar nu se învaţă, ci îţi vin de la sine, sub presiunea timpului care, cum ziceam, dă impresia că a devenit foarte scurt.
Ceea ce e acum la capătul lui are o formă (hidoasă) şi te priveşte neîncetat. Ştiai mai de mult că figura aia e acolo, dar nu făceai decît să o ignori, s-o consideri îndepărtată, să încerci să-ţi joci rolurile mai ales cu spatele la ea, să-i dai uneori cu tifla, ştiind că nici ea nu te priveşte în mod serios. (...)
Portret de Murivale, 2012
O să vedem la ce vor duce toate
astea, dar pot să vă spun de pe acum că am descoperit cîteva trucuri (cu
anumiţi adversari, fără trucuri nici n-are sens să te lupţi). De exemplu, să
descrii în amănunt un picior sănătos, degetele de la picioare care se mişcă
liber în sus şi în jos, mobilitatea unei glezne fine, jocul gambelor şi al
pulpelor în dans – toate astea o situează pe hidoasa mea adversară într-o
adevărată criză de incertitudine. Ea ştie deja că picioarele mele îi aparţin,
dar eu vorbesc despre altele: există atîtea şi vor mai fi!”.
[1] „Omul orizontal”, în Formula As, nr. 371/1999 (unde a ţinut o
rubrică săptămânală, „Foileton”, în ultimul an de viaţă).
miercuri, 18 iulie 2012
Cronica din revista "Corpul T", Braşov, nr. 2/2012
Mircea Nedelciu la marginile literaturii
Ramona Hărşan
Monografia – impresionantă nu doar la nivel cantitativ – ce
marchează debutul editorial al Adinei Dinițoiu propune, înainte de toate, o (re-)așezare
a lui Mircea Nedelciu în raport cu „marginile literaturii” [J.Derrida]. Sau,
mai precis, în raport cu „marginile” propriei sale literaturi, așa cum se arată
ele astăzi, la mai bine de un deceniu de la dispariția sa. Scriitorul este,
aici, confruntat cu limitele și victoriile explorărilor sale – formale, sociale,
politice, existențiale – în care s-a aventurat (uneori imprudent) „pentru a
afla cât de departe [...] duce bătaia cuvintelor” [p.42]. Este vorba, însă, la
Adina Dinițoiu, mai degrabă de un demers recuperator – extrem de binevenit, cu
atât mai mult cu cât opera prozatorului, (încă) insuficient studiată, tinde(a) deja
să alunece, încet dar sigur, spre „marginile” memoriei colective.
Gestionând admirabil (chiar dacă cu unele reluări și
suprapuneri) un material prozastic și documentar extrem de voluminos și de
complex, Adina Dinițoiu știe și unde să plaseze accentele în așa fel încât
liniile de forță ale cercetării să permită o abordare cât mai apropiată de
exhaustivitate a subiectului. Într-o manieră bine structurată și cursivă din
punct de vedere retoric, autoarea argumentează (consecvent) teza conform căreia
specificul scriiturii nedelciene ar consta în tentația permanentă (și
programatică) de a estima (și/sau supraestima) „puterile literaturii” asupra extra-literarului
(i.e. politicul și moartea). Reiese astfel, cu claritate sporită, intenția subversivă
(anticomunistă) a „marii metafore sociologice” nedelciene.
O altă preocupare majoră în economia cărții (căreia i se
dă curs de-a lungul unor vaste desfășurări introductive) este și aceea de a asigura
contextul potrivit de interpretare și profilare a literaturii lui Mircea
Nedelciu în cadrul optzecismului. Discursul „ferm, dar fără urmă de
încrâncenare” [C.Mușat] al Adinei Dinițoiu nu ocolește, aici, (fostele) puncte
nevralgice ale discuției: ferindu-se să empatizeze cu „iluziile” gauchiste sau
„literaturocentrice” ale autorului desantist, cercetătoarea abordează frontal
controversele legate de influențele marxizante care marchează gândirea
scriitorului sau problematica discuție despre „postmodernismul” (fie el și
autohton) al unora dintre scrierile sale. Toate acestea pornind de la o largă
sinteză a cercetărilor anterioare (referințele curente sunt A. Oțoiu, I.B.
Lefter, M. Cărtărescu, G. Crăciun, C. Dobrescu, C. Mușat, S. Cordoș ș.a.).
Analizele pe text din a doua parte a opusului (unde sunt
abordate separat proza scurtă și romanele) urmăresc, în principal, evoluțiile
experimentului la Nedelciu în cele două aspecte ale sale (textual și extra-textual),
tendința prozatorului de a prefera, spre sfârșitul carierei, un anumit
„biografism” (corespunzător „accidentului biografic” al bolii și apropierii
morții) în detrimentul „textualismului” „de frondă” al începuturilor, dar și
continuitatea pe linia subversivității (din ce în ce mai pregnante) a
discursului. Un singur „reproș” s-ar putea formula, poate, referitor la
ansamblul cărții – necesitatea (incomplet satisfăcută) de a „deschide” opera
scriitorului spre un context universal mai amplu (conceptual vorbind), ceea ce
ar fi favorizat (pe alocuri) o mai curajoasă desprindere de direcțiile interpretative
ale criticii românești formulate anterior. Printre meritele volumului se numără
(în afara tezei majore a cercetării) tocmai unele luări de poziție (distanță) semnificative
în raport cu exegezele anterioare și interpretările de finețe ale textelor.
Dincolo de utilitatea imediată a acestui studiu de
referință pentru cercetarea literaturii române contemporane, însă (și aici mă
refer la valoarea practică, „de întrebuințare” a monumentalei sinteze
întreprinse), monografia Adinei Dinițoiu este indiscutabil și o tentativă
curajoasă de (re-)aducere în discuție a operei unui scriitor care
reprezintă, în sine, o pagină de istorie literară încă insuficient investigată.
duminică, 15 iulie 2012
vineri, 13 iulie 2012
Din Braşov
Două zile frumoase la Braşov, cu ocazia conferinţei "Gheorghe Crăciun: Viaţa şi Opera" (ediţia a doua), o conferinţă ce are loc o dată la cinci ani în memoria scriitorului. Ieri - o zi foarte densă de comunicări, care vor apărea şi în volum - şi bine că se întâmplă aşa, pentru că au adus foarte multe perspective de discuţie, de recuperare şi de corectă valorizare, naţională şi europeană, a operei unui mare scriitor din generaţia '80, ce continuă, din păcate, să fie văzut drept un marginal.
Şi azi - o zi de relaxare, de plimbare şi de făcut poze, ca omu', ca turistu'. A fost o căldură "bine temperată", iar seara trecută, mi-a fost aproape frig, cu mare-mare plăcere :)
De la fereastra camerei de cămin de pe colina Universităţii
Braşov: Welcome
La terase, of course
De la terasă
Entertainment pentru turişti ca mine
Şi cel mai drăguţ suvenir
Şi noaptea, în Piaţa Sfatului
marți, 10 iulie 2012
Conferinţă "Gheorghe Crăciun: Viaţa şi Opera" la Braşov
Joi, 12 iulie, voi fi la Braşov, la conferinţa "Gheorghe Crăciun: Viaţa şi Opera", organizată de Universitatea "Transilvania" din Braşov. Redau mai jos afişul şi programul conferinţei - care se anunţă foarte interesantă (în memoria unui mare scriitor, dispărut prematur dintre noi):
Programul Conferintei
Nationale „Gheorghe Craciun: Viata si Opera”
Brasov, 12 iulie 2012
Aula Universitatii
Transilvania din Brasov, Sala UI7
Secventa1 - Moderator: Prof. univ. dr. Andrei Bodiu
9,00-9,15 Deschiderea conferintei
9,15-9,30 Prof. univ. dr. Alexandru Musina, Universitatea Transilvania din
Brasov: Sase cuvinte-cheie pentru proza lui Gheorghe Craciun
9,30-9,45 Lect. univ. dr. Liliana Truta, Universitatea Partium din Oradea:
„... si eu sunt un cocolos de carne într-un ghemotoc de hârtie.” Aspecte ale
androginiei textuale la Gheorghe Craciun
9,45-10,00 Drd. Laura Cornea, Universitatea Tehnica
din Cluj, Centrul Baia-Mare: Corp si corpus. Dublari si dedublari în proza
lui Gheorghe Craciun
10,00-10,15 Drd. Ramona Harsan, Universitatea Transilvania din Brasov: Gheorghe
Craciun si formula lui Orlando. Fotograme cu Mircea Nedelciu
Secventa2 - Moderator: Lect.
univ. dr. Georgeta Moarcas
10,45-11,00 Prof. univ. dr. Virgil Podoaba, Universitatea Transilvania din
Brasov: Gheorghe Craciun si intuitia erosului total în „Epura pentru Longos”
11,00-11,15 Drd. Florica Teodoriuc, Universitatea Stefan cel Mare din
Suceava: Femeia fara destin
11,15-11,30 Prof. univ. dr. Iulian Boldea, Univ. Petru Maior din Targu-Mures:
Gheorghe Craciun – teoretician al literaturii
11,30-11,45 Lect. univ. dr. Georgeta Moarcas, Univ. Transilvania din Brasov:
Provocari ale poeticii mimetice. Gustave Flaubert si Gheorghe Craciun
Secventa3 - Moderator: Conf.
univ. dr. Adrian Lacatus
12,15-12,30 Prof. univ. dr. Ion Bogdan Lefter, Universitatea din Bucuresti:
Talent si tenacitate. Un crochiu biografico-stilistic
12,30-12,45 Drd. Ovidiu Brînza, Universitatea Transilvania din Brasov:
Efectul Craciun: textualism, posttextualism si proza postmoderna
12,45-13,00 Dr. Bianca Burta-Cernat, Universitatea din Bucuresti: Eseistica
lui Gheorghe Craciun
13,00-13,15 Lect. univ. dr. Romulus Bucur, Universitatea Transilvania din
Brasov: Galceava autorului cu lumea
Secventa4 - Moderator: Lect.
univ. dr. Mihai Ignat
14,30-14,45 Prof. univ. dr. Al. Cistelecan, Univ. Petru Maior din
Târgu-Mures: Poezia între tranzitivitate si intranzitivitate
14,45-15,00 Drd. Cezar Gheorghe, Universitatea din Bucuresti: Intersectiile
literaturii cu filosofia în opera lui Gheorghe Craciun
15,00-15,15 Conf. univ. dr. Ruxandra Ivancescu, Univ. Transilvania din
Brasov: Utopie si fictiune
15,15-15,30 Drd. Cristina Popescu, Universitatea Stefan cel Mare din
Suceava: Gheorghe Craciun. Scripta (i)manent
15,30-15,45 Prep. univ. drd. Dan Botezatu, Universitatea Transilvania din
Brasov: Gheorghe Craciun si limitele literaturii
Secventa5 - Moderator: Conf.
univ. dr. Rodica Ilie
16,15-16,30 Conf. univ. dr. Carmen Musat, Universitatea din Bucuresti: Arhiva
Craciun
16,30-16,45 Drd. Alexandra Ungureanu-Atanasoaie, Univ. Transilvania din
Brasov: Aisbergul poeziei moderne si Viciile lumii postmoderne: analiza receptarii
critice
16,45-17,00 Prof. univ. dr. Andrei Bodiu, Universitatea Transilvania din
Brasov: Vaz, fotografie, pictura
17,00-17,15 Lect. univ. dr. Paul Cernat, Universitatea din Bucuresti: Autenticism
modern, autenticism postmodern. Emil Cioran si Gheorghe Craciun
17,15-17,30 Lect. univ. dr. Mihai Ignat, Universitatea Transilvania din
Brasov: Epura pentru Gheorghe Craciun: Pupa
Russa de la roman la scenariu
Secventa6 - Moderator: Lect.
univ. dr. Georgeta Moarcas
18,00-18,15 Lect. univ. dr. Angelo Mitchievici, Universitatea Ovidius din
Constanta: Stil de viata, stil de moarte: ars moriendi (Trupul stie mai mult)
18,15-18,30 Drd. Naomi Ionica, Universitatea Transilvania din Brasov: Despre
ce fel de corp vorbim, atunci când ne referim la opera lui Gheorghe Craciun?
18,30-18,45 Dr. Adina Dinitoiu, Universitatea din Bucuresti: „Limbajul nu
este totul”: scriitura confruntata cu biograficul în Pupa russa si Fals jurnal la Pupa Russa
18,45-19,00 Conf. univ. dr. Adrian Lacatus, Universitatea Transilvania din
Brasov: Sensul experimentului în proza lui Gheorghe Craciun
19,00-19,15 Conf. univ. dr. Rodica Ilie, Universitatea Transilvania din
Brasov: Dincolo de fictiune: corpul si materialitatea scrisului
sâmbătă, 7 iulie 2012
De weekend: Berlin - începutul lui noiembrie 2011
Berlinul de Est (Hackescher Höfe)
Pe străzile Berlinului de Est
Păturile de pe scaune fac parte din dotarea terasei, în loc de micile "sobe" care încălzesc terasele la Paris şi - recent - şi la noi, pe Centrul Vechi.
Zidul Berlinului (văzut dinspre Est)
Şi în Vest, în Kreuzberg, Bike Culture
miercuri, 4 iulie 2012
Expo "Pif în România, un erou al epocii de aur"
Eu am citit Pif
doar la începutul anilor ’90,
când am fost fericita posesoare a câtorva numere ale revistei (vreo
cinci-şase). Eram încântată de gadget-uri, nu mai văzusem aşa ceva (cred că le
mai am şi acum acasă, dacă le caut bine, inclusiv exemplarele din revistă). Numerele
pe care le-am avut eu arătau parcă şi mai bine decât cele pe care le-am văzut
la expoziţia Pif în România, un erou al epocii de aur (deschisă până pe 22
iulie la Sala Dales), aveau hârtia mai lucioasă şi coperta mai colorată. În ce
mă priveşte, mi-au plăcut cel mai mult episoadele cu Pif şi Hercule, iar cele
cu Rahan şi Corto Maltese ceva mai puţin - erau pentru băieţi :)
Am vizitat azi expoziţia,
organizată în colaborare cu Institutul Francez din Bucureşti. Cam pustiu pe acolo,
poate de vină e şi căldura... Pun aici câteva fotografii, cu un pic de nostalgie - undeva se vede cum
citeau copiii români, cu aplicaţie, scriind dedesubt traducerea românească :)
Într-o fotografie se poate vedea chiar un „S.O.S. Roumanie” (pentru cutremurul
din ’77?), un apel la „pifofilii” francezi pentru a-i ajuta pe cititorii români
ai revistei. Oricum, venind dinspre stânga franceză, Pif a reprezentat,
într-adevăr, „partea simpatică” a comunismului românesc, ca să-l citez şi eu pe
Michel Houellebecq.
Pif şi Hercule
Rahan
S.O.S. Roumanie
Traducere în româneşte :)
Corto Maltese
luni, 2 iulie 2012
Barthes, despre plictis ("în faţa unei opere, a unui text")
„Rien à faire : l’ennui n’est pas simple. De l’ennui (devant une œuvre, un texte), on ne se tire pas avec un geste d’agacement ou de débarras. De même que le plaisir du texte suppose toute une production indirecte, de même l’ennui ne peut se prévaloir d’aucune spontanéité : il n’y a pas d’ennui sincère : si personnellement, le texte-babil m’ennuie, c’est parce qu’en réalité je n’aime pas la demande. Mais si je l’aimais (si j’avais quelque appétit maternel) ? L’ennui n’est pas loin de la jouissance : il est la jouissance vue des rives du plaisir.”
Roland Barthes, Le plaisir du texte, Éditions du Seuil, 1973
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)