Introducere în universul lui Radu Afrim

Radu Afrim – astăzi deja un nume consacrat, am zice – este regizorul care a schimbat, în ultimii ani, faţa teatrului românesc. Contestat la început de critica oficială – ca orice inovator care intervine în forţă –, el a reuşit să devină regizorul de teatru cel mai iubit de publicul tânăr, care se înghesuie la spectacolele sale.

Criticul de teatru Cristina Rusiecki – un critic tânăr, ca şi regizorul de care se ocupă – i-a dedicat lui Radu Afrim o carte, apărută în 2012, la Editura Tracus Arte – Radu Afrim, ţesuturile fragilităţii. Cu o copertă azurie şi un format mare, cartea este un obiect frumos în sine, o carte-album, care conţine multe imagini color din spectacolele regizorului. În „Argument”, Cristina Rusiecki mărturiseşte că a scris, de fapt, o „carte îndrăgostită”, cu „pasiunea şi entuziasmul” celei care a avut şansa „de a fi fost contemporană cu evoluţia creatorului”. E vorba, aşadar, de o carte ce urmăreşte parcursul unui regizor aflat în plină activitate creatoare, o carte-omagiu şi o carte aşa-zicând deschisă.

Cum se explică succesul lui Radu Afrim? Contestat iniţial de critică, dar adulat de public (mai ales de publicul tânăr), regizorul s-a impus printr-o „viziune distinctă”, recognoscibilă de fiecare dată, amestec de comic grotesc şi vulnerabilitate/ fragilitate, propunând personaje de tip antieroi, individualităţi „indecise”, interpretări foarte contemporane ale unor piese – la rândul lor – din dramaturgia de azi, dar şi o accentuată preocupare pentru corporalitate şi sexualitate în spectacolul dramatic: „Universul său scenic e totdeauna recognoscibil. Spaţiul imaginat de el, cu fine alunecări în afara realului, de fapt «cu un supliment de realitate», cum îi place artistului să spună în interviuri, e inconfundabil. Comicul său uşor grotesc, cel mai adesea unul al retardului, cu infuzii de aburi suprarealişti, se vede dublat tot timpul de vulnerabilitatea neexprimată, dureroasă a (anti)eroilor. Jucăuş – alăturând inocenţa – în amestec neprecizat –, cu derizoriul, teatrul său garantează evadarea din cotidian. Cele două trăsături se mulează perfect pe sensibilitatea publicului de acum. Ca şi faptul că regizorul montează – un credo asumat şi repetat –, numai texte din dramaturgia de azi. Universul lui recompune, în notă relaxată, un corpus al temelor şi tonurilor recente, al modurilor de reprezentare a lumii în arta contemporană. Radu Afrim oferă date despre zeitgeist-ul european cu abrupte infiltraţii româneşti”.

Lui Radu Afrim, scrie Cristina Rusiecki, îi repugnă piesele de teatru clasice, cu structura lor precisă, cu acţiunea care se derulează în crescendo şi, mai ales, cu personajele-tip, ale căror contururi clare nu-i permit să intervină regizoral. Afrim optează pentru textele contemporane – deşi a montat, relativ recent, dar într-o versiune complet (post)modernă, Visul unei nopţi de vară de Shakespeare –, spaţii (textuale) mai fluide, „pe care poate să le umple în voie cu mormane de acţiuni fanteziste, catapultând în substanţa oricărei piese infuzii consistente de univers... afrimian. Structura laxă, fluidă, cu planuri şi derulări narative multiple şi cu poveşti lăsate în suspensie îi convine  de minune...”.

Inconsistenţa face parte – remarcă autoarea – din „textura” personajului afrimian, indiferent de sex: „În ansamblu, creaţia regizorului echivalează cu un studiu al abuliei de ambe sexe şi la toate vârstele. Lumea lui picantă şi colorată alătură o sumedenie de năuci, toţi îmboldiţi de un exces de ludic care se amestecă printre straturile confuziei”.

Familia afrimiană (în spectacole precum Boala familiei M sau De ce fierbe copilul în mămăligă) este una lipsită de responsabilitate, dar şi de maturitate; tatăl, o „paţachină veselă”, şi-a pierdut autoritatea. În genere, „interiorul bărbaţilor” – în piesele lui Afrim – este unul amorf, lipsit de forţă ori de profunzime: „Reci, neputincioşi afectiv, în bărbaţii aceştia s-au stins şi ultimele pâlpâiri de forţă interioară”. Femeile sunt şi ele inconsistente, alcătuite din „vălătuci ai emoţiei”: „Imaginea lor de sine se întreţese din aburi ceţoşi. Aerul de o stranietate moale, confuzia lor inofensivă şi privirea binevoitoare de care le înconjoară adesea regizorul (ca în Lucia patinează, de exemplu) le injectează un farmec nelămurit”.

Pe lângă inconsistenţă, personajele lui Afrim se definesc şi prin lipsa cvasitotală a voinţei (în spectacole ca Plastilina sau Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri): „Granitul caracterelor din teatrul clasic a lăsat loc gândirii cât mai moi şi indeciziei îmbrăcate ludic. Toţi inofensivii aceştia reproduc o veritabilă lume a nediferenţierii, cu vârfurile tari dezagregate. (...) În dizolvarea zen a tuturor contrariilor, el înlătură personalităţile puternice, pasibile de izbucniri de violenţă”. Cu toate acestea, ele sunt simpatice şi reprezintă o anumită latură a umanităţii, adaugă autoarea.

Montările sale cele mai recente sunt show-uri cu multă muzică live şi numeroase momente de dans (inclusiv montarea după Shakespeare, unde acţiunea se petrece într-un... club), spectacole învăluite într-o atmosferă de erotism, dar şi de bună dispoziţie. „Dar marca Afrim – stranietate, grotesc şi umor –, rămâne tot timpul prezentă. Ironia şi autoironia sunt elementele cele mai puternice în parcursul pe care îl urmează discursul lui teatral, aât de departe de cel clasic, construit în jurul centrului unic. De altfel – spune Cristina Rusiecki –, categoria de centru a dispărut complet, atât la nivel micro, în ceea ce priveşte rolul tatălui în familie, cât şi la nivel macro, social, în puterea eroului sau a modelului de a unifica forţele din jur”.

Radu Afrim, ţesuturile fragilităţii de Cristina Rusiecki este o carte-album scrisă cu stil, competenţă şi multă empatie – despre un regizor de teatru foarte bun –, pe care v-o recomand fără ezitare. E un ghid excelent de introducere în universul lui Radu Afrim, înainte de (sau în paralel cu) mersul la spectacolele sale de teatru.

 Cristina Rusiecki, Radu Afrim, ţesuturile fragilităţii, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012, 198 p.

Apărut pe Bookaholic