@ Lazăr Dinu
Silvia Colfescu este directorul Editurii Vremea – editură care împlineşte
anul acesta 25 de ani de existenţă. Lucru remarcabil, cu atât mai mult cu cât
Editura Vremea este o editură mică, de nişă, creată în 1990 din pasiune pentru
carte şi cu entuziasmul „romantic” al intelectualului român scăpat din
dictatura comunistă şi ajuns să cunoască, în sfârşit, libertatea de expresie şi
societatea de piaţă (întâi cu avantajele, apoi cu riscurile/ dificultăţile
lor). Silvia Colfescu este, în acelaşi timp, şi scriitoare, prin fermecătorul
volum cu pretext memorialistic Mătuşi
fabuloase şi alte istorioare bucureştene (Vremea, 2013) – de altfel,
farmecul interlocutoarei Silvia Colfescu nu e cu nimic mai prejos decât
farmecul povestitoarei din carte. Mai multe – în interviul de mai jos.
„Nu e ușor să ții la suprafață o corăbioară fragilă cum e o editură mică”
Interviu cu editoarea Silvia Colfescu
Cum aţi început „aventura”
aceasta de editor pe cont propriu, în postcomunism? Cum era atunci şi cum este
acum? Ce s-a/aţi pierdut, ce s-a/aţi câştigat?
Am început această aventură în 1990, cu inconștiență și cu entuziasm. Era
prima oară în viață când puteam să fac exact ce voiam, fără să țin seama de
considerente străine de voința mea. Copilul care umbla pe stradă citind și
izbindu-se de trecători, care citea noaptea cu lanterna sub pătură, care venera
cuvântul scris, nici nu visase că ar putea vreodată să ajungă făuritor de
cărți. Elanul fantast cu care am pornit nu se poate compara decât cu cel mai stelar
moment din viața mea, cel în care, în seara de 21 decembrie 1989, am citit pe
zidul Universității „Jos cizmarul”, „Jos analfabeta”, și am strigat împotriva
comunismului împreună cu miile de oameni adunați în piață. Dragostea pentru
carte pe care o nutream în vremea aceea nu s-a schimbat. Și atunci, ca și acum,
apariția unei cărți la care țin înseamnă o izbândă asupra opreliștilor sorții,
asupra nimicului. Ce am pierdut? O parte din iluzii, desigur. Nu toate, pentru
că, dacă n-ar mai rămâne o parte din acest tezaur, nimic n-ar mai exista. Ce am
câștigat? Experiență, tărie, convingerea că totul poate fi obținut prin
perseverență, prin hotărârea neclintită de a face ceea ce dorești să faci și de
a nu te lăsa descurajat de nimic.
Ne puteţi vorbi puţin despre
profilul, colecţiile, direcţiile Editurii Vremea? Ce aţi învăţat din experienţa
de editor pe care aţi acumulat-o (legat de piaţa de carte etc.)?
Vremea este mai curând o editură de nișă: colecțiile care ne fac brandul
sunt FID – Fapte, Idei, Documente, în
care publicăm… bineînțeles, documente, în special legate de istoria recentă a
României, eseuri, memorii. Este cea mai veche colecție de marcă a noastră și au
apărut multe titluri sub sigla ei, între care cărți remarcabile și devenite
foarte rare și căutate, cum ar fi culegerile de documente ale proceselor
„reeducării” de la Pitești, Lucrețiu Pătrășcanu, Toma Arnăuțoiu și grupul de la
Nucșoara, Noica-Pillat-Steinhardt etc., Iuliu Maniu și altele. O altă colecție
care a atras aprecierea publicului este Planeta
București, dedicată ființei orașului nostru. Se pare că mulți își iubesc
orașul, chiar dacă, la prima vedere, n-ai crede. În jurul lumii, o colecție de ghiduri de călătorie, mici și precise,
este, de asemenea, cunoscută de publicul nostru. Din când în când, publicăm și
literatură, proză și poezie, dar nu aceasta este direcția noastră principală,
pentru că există mari edituri specializate în acest domeniu și Vremea nu este
percepută de public ca fiind o editură dedicată literaturii pure. Piața de
carte din România e ca o mare capricioasă, nu e ușor să ții la suprafață o
corăbioară fragilă cum e o editură mică. Dar, cu timpul, am învățat să ne pliem
la cererile pieței fără să facem concesii nedemne, pentru că, la urma urmelor,
editorul este obligat să fie atent la nevoile publicului, dar, în același timp,
să încerce să-i orienteze gustul și criteriile de selecție.
Vă căutaţi dvs. autorii sau
vă caută ei pe dvs.?
În general, autorii sunt cei care-și caută editorul pe care-l consideră
potrivit cărții lor. Ceea ce nu înseamnă că, uneori – rar, e drept –, nu
solicităm noi înșine un autor care ni se pare că s-ar încadra în profilul
nostru. Pe de altă parte, deseori un autor a publicat deja la o anumită editură
și ar fi lipsit de fair play față de un coleg să încerci să atragi scriitorul în
altă parte. Așa că, din punctul nostru de vedere, cel mai sănătos este să
aștepți ca autorul să se hotărască
singur asupra editurii pe care ar prefera-o. Întotdeauna am gândit că pe
lume sunt destule cărți și nu merită să te încrâncenezi să publici una anume,
cu riscul de a face un gest să zicem neelegant.
Cum se descurcă o editură
mică pe piaţă acum? Aţi încuraja astăzi pe cel care s-ar decide să înfiinţeze o
(mică) editură?
Da. Dacă dorește din toată inima să se dedice acestei activități, dacă
simte că i se umple viața de bucurie atunci când dă o formă concretă, palpabilă
textului scris, când trăiește printre cărți, dincolo de orice alte considerente
materiale, sociale sau oricare ar fi, l-aș încuraja pe cel care s-ar decide să
înființeze o editură. Nu merită să trăiești abținându-te să faci însuși lucrul
care ți-ar bucura sufletul cel mai mult. Dar dacă s-ar încumeta cineva să se
arunce în vâltorile editării în speranța unui câștig material, l-aș sfătui să
nu încerce. Ar trebui să se înțeleagă de către toată lumea că, mai ales în
momentul de față și aici, o editură nu este deloc
o afacere rentabilă. Greutățile pe care le înfruntă toți editorii (și
librarii), falimentele, datoriile demonstrează adevărul acestei aserțiuni. O
editură, mare sau mică, este în momentul de față o întreprindere care oferă pe
piața românească o marfă greu vandabilă, nedorită de marea majoritate a
publicului, care se afundă din ce în ce mai mult în clisa unei vieți lipsite de
rafinament și de profunzimi, orientată spre bucurii grosolane, primare. Un
asemenea public disprețuiește lectura – de aici precaritatea existenței
editurilor și fragilitatea lor materială. Nu este momentul să înființezi o
editură dacă ea nu-ți aduce un mod de viață care să corespundă unei dorințe
adânci și sincere și dacă nu ești dispus să te mulțumești cu acest unic avantaj.
Mătuşi fabuloase şi alte istorioare bucureştene (cartea
pe care aţi publicat-o în 2013 la editura dvs.) concentrează o experienţă de
familie, o experienţă personală – şi o galerie de personaje feminine uluitoare,
din burghezia interbelică, scăpătată în comunism. Cât aţi cunoscut din acea
epocă, cum vă raportaţi la ea, aveţi „nostalgia interbelicului”? Veţi face o
continuare acestui mic volum absolut fermecător?
Am cunoscut acea epocă pentru că, întâmplător, prin construcție, am antenele
care au receptat atmosfera specifică, esența acelei epoci. Așa că, din jumătăți
de cuvinte, din gesturi discrete, am deslușit adeseori adevăruri care, în
general, erau trecute cu vederea ca fiind neimportante sau, mai mult,
primejdioase. Nu am „nostalgia interbelicului” pentru că, obiectiv, nu totul
era frumos în acea perioadă. Dar uneori am o undă de regret că nu am apucat
acele vremuri și nu am experimentat modul acela de viață, deși poate că nu
mi-ar fi plăcut să trăiesc multă vreme așa. De fapt, prefer să trăiesc în
timpul care mi-a fost dat. Cât despre continuarea acelei cărțulii, aș vrea
foarte mult să găsesc timpul și puterea să o scriu. Poate.
Silvia Colfescu, cu pălărie de epocă
Dacă ar fi să regretaţi ceva
ce s-a pierdut din acea epocă – în toţi aceşti ani (de comunism şi
postcomunism), care ar fi acel lucru?
Tihna elegantă. Acel mod de a-ți permite răgazuri în care, făcând mici
gesturi familiare și vag inutile, să acumulezi energie vitală. Recitirea pe
îndelete a unei cărți iubite, de pildă, în singurătatea calmă a unei încăperi
pline de lucruri și de amintiri dragi, în compania unei cești frumoase de ceai
sau a unui păhărel de cristal în care să lași un deget de coniac fin să
parfumeze îndelung aerul. Sau statul de vorbă, fără grabă, cu un prieten vechi,
fără să ai senzația sfâșietoare a trecerii inexorabile a unui timp în care poți
sau trebuie să faci altceva, ceva urgent și necesar. Nu mai am timp să
recitesc. Aproape că nu mai am timp să citesc altceva decât ce e strict necesar
pentru editură. Nu mai am timp să stau de vorbă pe îndelete cu vechii prieteni.
Astăzi timpul trece ca fulgerul, în ritmul trepidant în care trăim. Paradoxal,
în comunism nu era chiar așa. Autoritățile aveau grijă să ne împiedice să facem
orice ne-ar fi făcut cu adevărat plăcere, deseori inclusiv o muncă plăcută, așa
că aveam parcă mai multe răgazuri.
Editura Vremea are colecția
„Planeta București”, sunteți, cred, o pasionată de vechiul București. Cum arată
Bucureștiul dvs. interior, cum l-ați cunoscut, ce „istorioare” fabuloase,
personale, aveți cu el?
Un București interior nu poate arăta altfel decât este orașul în realitate:
un amestec unic de bine și de rău, de frumusețe pură și de hidoșenie
dezlănțuită, de cruzime și blândețe, ca orice lucru perfect în imperfecțiunea
lui, creat de om. Un caleidoscop scânteietor. La fel de fascinant în oricare
dintre clipele istoriei sale; numai proporția ingredientelor diferă, în funcție
de secol sau de an. Istorioarele mele personale cu orașul n-ar încăpea în
granițele unui interviu. Și poate că nu au semnificație decât pentru mine.
Poate că entuziasmul și dragostea mea pentru București ar părea cuiva stupide
sau nefondate. Destul să spun că, atunci când am ocazia să pun pe raft o carte
nouă despre București, mi se pare că mi-am mai îndeplinit o parte dintr-o
datorie imensă față de el.
Cum vă raportaţi la lumea de
azi – ca un om care a cunoscut multe la viaţa lui? Sunteţi o moralistă, o
nostalgică, o pesimistă etc.?
Nici gând. Cred că sunt un spectator interesat. Apreciez enorm spectacolul
pestriț al lumii, al caracterelor, al faptelor care se înlănțuiesc după
motivații pe care încerc să le discern, al dramelor, al ridiculului
omniprezent. Mă feresc să judec, deși uneori, involuntar, par să o fac. Dar
adevărul este că mă bucur de orice detaliu, indiferent de culoare și tot ce mă
înconjoară mi se pare egal interesant, fără să simt nevoia să mă amestec în
mersul lucrurilor.
Aveţi o mătuşă preferată,
din galeria „mătuşilor fabuloase”? De ce?
Gia. Pentru curaj. Pentru chipul impenetrabil pe care l-a opus avatarurilor
acestei lumi timp de decenii. Pentru simțul umorului: îți trebuie un simț al
umorului considerabil ca să înfrunți în acest fel soarta potrivnică.
Ce vă face să mergeţi
înainte – cu editura şi aşa, în general?
Bucuria de a trăi așa cum am norocul să trăiesc. Spunea cineva care mă
cunoaște că e sigur că, la 99 de ani, voi intra, cocârjată și șchiopătând, în
redacție și, fără să ridic vocea (ceea ce pare cu atât mai sever), voi întreba
calm: „Cine a lăsat greșeala de literă de la pagina 53? De ce a ieșit albastrul
la copertă atât de mohorât? De ce încă nu s-a livrat comanda la librăria
cutare?”. Să sperăm că așa va fi…
Apărut pe Bookaholic