Interviu cu Adela Greceanu

  

Poezia este una dintre forţele care pot ţine în echilibru „realitatea” şi „irealitatea”

Adela Greceanu (n. 1975, Sibiu) este scriitoare şi jurnalistă de radio. A debutat în 1997 cu volumul de poezie Titlul volumului meu, care mă preocupa atît de mult… (Editura Eminescu), urmat de Domnişoara Cvasi (Editura Vinea, 2001) şi Înţelegerea drept în inimă (Editura Paralela 45, 2004). În 2008 a publicat romanul Mireasa cu şosete roşii (Editura Polirom). În 1998 a apărut antologia critică Poezia română actuală. De la Adela Greceanu la Leonid Dimov, realizată de Marin Mincu. Din 1998 lucrează la Radio România Cultural, unde realizează emisiuni literare. Am stat de vorbă cu Adela cu ocazia apariţiei celui mai recent volum de poeme al său, Şi cuvintele sînt o provincie (Editura Cartea Românească, 2014) – un volum splendid, pe care vi-l recomand cu căldură.

Adela, ai debutat în 1997, cu volumul de poezie Titlul volumului meu, care mă preocupă atât de mult… (Ed. Eminescu); au urmat volumele de poeme Domnişoara Cvasi (Ed. Vinea, 2001) şi Înţelegerea drept în inimă (Ed. Paralela 45, 2004). Volumul apărut recent, Şi cuvintele sînt o provincie (Ed. Cartea Românească, 2014) apare, aşadar, la 10 ani distanţă de ultimul tău volum de versuri publicat. Între timp, în 2008, ai publicat un roman (poetic) intitulat Mireasa cu şosete roşii (Ed. Polirom). De ce această distanţă, de ce s-a lăsat poezia aşteptată atât de mult timp?

Am scris romanul Mireasa cu şosete roşii din situaţia unui poet. Am şi declarat, de altfel, că nu sînt prozatoare, dar poezia mea are poveste. Am scris apoi acest volum de poezie, Şi cuvintele sînt o provincie, din situaţia cuiva care trecuse, totuşi, pin experienţa scrierii unui roman şi a unor povestiri (apărute în antologii). De fapt, am continuat să scriu, aşa cum începusem, în anii ’90, un fel de struţocămilă, o combinaţie de poezie-proză cu accente eseistice şi dramatice uneori. Eu practic metisajul literar. Şi rezultatul sînt nişte texte creole, care atrag în ADN-ul lor gene provenind de la mai multe rase literare. Pentru asta nu fac nici un efort, textul cheamă singur, ca un magnet, pe măsură ce îl scriu, genele de care are nevoie. În plus, ca să spun un adevăr banal, poezia nu-i de găsit doar în cărţile de poezie, ba chiar poezia nu-i de găsit în toate cărţile de aşa-zisă poezie. Poezia e (şi) un mod de a te aşeza în lume, de a te raporta la ce ajunge din lume la tine, prin simţurile tale. Faptul că în copilărie credeai, pur şi simplu, că poţi încetini sau înteţi ninsoarea, în funcţie de aerul – cald sau rece – pe care îl expirai, ţine de realitatea incontestabilă a poeziei. Abia faptul că nu ai uitat acea realitate şi ai povestit-o, mult mai tîrziu, ţine de un fel de practică a poeziei. 

Cred acum că orice am scris şi orice voi scrie vreodată în cărţile mele e poezie. Fie că are formă de roman, de povestire sau de poem. Aşa că, treburile fiind atît de (bine) încurcate, nu pot spune că, în ce mă priveşte, poezia s-a lăsat aşteptată. Eu îmi văd de treabă mereu (asta însemnînd şi că încerc să nu pierd legătura cu poezia), chiar dacă rezultatul pe hîrtie nu se vede decît după cîţiva ani, uneori. Să-ţi vezi de treabă este adesea o îndeletnicire tăcută, care trece drept discretă, spre deosebire de aflatul în treabă, care e adesea gălăgios şi indiscret. Prefer să-mi văd de treabă, decît să mă aflu-n treabă. Şi să-ţi vezi de treabă mai înseamnă şi să cauţi, uneori ani de zile, tonul potrivit pentru o carte. Iar eu am căutat cîţiva ani vocea personajului principal, Adila, din Şi cuvintele sînt o provincie.

În romanul Mireasa cu şosete roşii „realitatea” şi „irealitatea” – ca să citez termenii care apar în poemele tale din Şi cuvintele sînt o provincie – se împletesc, planul realist, cotidian îi succedă celui oniric, „ritualic”, fără ca protagonista să se teamă de invadarea unuia de către celălalt. În schimb, Adila, protagonista din poemele ultimului tău volum, se teme de amestecul celor două planuri. Iată versurile: „Realitatea şi irealitatea trebuie despărţite frumos,/ aşa cum desparţi peştele de osul de peşte./ Dacă nu faci asta, irealitatea ţi se înfige/ în inimă, în creier, în ficat,/ amestecându-se în realitatea lor” (Adila meditează). De ce această temere acum?

Eu numesc planul realist, cotidian din Mireasa cu şosete roşii partea diurnă a cărţii, iar planul oniric, ritualic, partea nocturnă a ei. Diurna şi nocturna mie mi se pare că nu se împletesc în roman, ci sînt cele două feţe ale benzii lui Moebius – dacă răsuceşti o singură dată o bandă de hîrtie şi îi lipeşti capetele, cînd treci cu vîrful unui creion pe una dintre suprafeţe, vei constata că ajungi exact în punctul de unde ai plecat, străbătînd deci ambele suprafeţe, fără să ridici creionul de pe hîrtie. Aşa am şi gîndit construcţia cărţii – pe care, vai!, nici un critic n-a observat-o. În versurile pe care le-ai citat, Adila este ironică. Melancolic-ironică, aş zice. De altfel, cîteva versuri mai încolo, în acelaşi poem, ea spune despre „realitate” şi „irealitate”: ”Adevărul e că nu pot fi despărţite una de alta,/ cum ai despărţi peştele de osul de peşte”. Nu e nici o temere, deci. E o constatare. Realitatea şi irealitatea sînt legate ca în banda lui Moebius. Iar poezia este una dintre forţele care pot ţine în echilibru „realitatea” şi „irealitatea”. Ca să nu te înţepe „irealitatea” în „realitatea” inimii, creierului, ficatului, ca să nu o iei razna, adică. Ioan Petru Culianu explică foarte bine în Eros şi magie în Renaştere. 1484 diferenţa între schizofrenic şi magician. Ambii au de-a face cu fantasme („irealitatea”, nu?). Numai că primul este dominat de fantasme („irealitatea” îl înţeapă), iar celălalt domină el fantasmele, nu se lasă înţepat, „atins” de ele. Poetul este un magician, în acest sens.

Apare de mai multe ori în carte această imagine: „O coamă de păr brun/ îmi atârna pe spinarea de fetiţă” (iar coperta volumului reuşeşte să redea spectaculos această imagine!) alături de oscilaţia permanentă a protagonistei între „fetiţă” şi „femeie” (ea declară, la un moment dat, preluând o vorbă auzită, că arată la 34 de ani ca la 14). Poezia se naşte din acest refuz al maturizării, din eludarea „realităţii” (vezi chiar această imagine din spate a protagonistei!), din retragere şi refugiu? Sau e vorba despre altceva?

Poezia cred că are foarte mare legătură cu un soi de percepţie care, în copilărie, se manifestă din plin, nefiind îngrădită prin „dresaj” – vorba lui Gellu Naum. Şi poezia pe care reuşim să o scriem ca adulţi cred că are foarte mare legătură cu puterea de a ne aminti cum percepeam în copilărie lumea. Cu o neuitare, deci. Cu o încăpăţînare de a păstra legăturile cu prospeţimea percepţiilor din copilărie, cînd totul era mereu nou, cînd fiecare zi era o surpriză. În copilărie nu e greu să suporţi fiecare clipă ca pe-o noutate, fiindcă asta e în firescul lucrurilor, dar la maturitate, e greu să înduri surpriza fiecărei clipe. După toate dresajele la care ai fost supus – prin şcoală, prin educaţie, prin norme sociale de tot felul –, poate fi un chin teribil, o nebunie să-ţi dai voie să priveşti lumea cu prospeţimea privirii copilului. Fiindcă ai griji de tot felul, nu? Să te duci la serviciu, să te concentrezi pe ce ai de făcut acolo, să faci ordine în casă, să faci cumpărături, să plăteşti facturile, să faci de mîncare, şi cîte şi mai cîte alte treburi care nu-ţi dau voie să te uiţi la lumea din jur ca şi cum ai vedea-o pentru prima oară. Sau măcar să-ţi aminteşti senzaţia extraordinară pe care ai avut-o cînd ai conştientizat că te uiţi la lume. Pare bizar ce spun, dar mie mi s-a întîmplat asta, să conştientizez că mă uit la lume, abia pe la 17 ani, într-o vară memorabilă, pe care o numesc de atunci „vara trecută”. Fiindcă a trecut, din păcate, şi am acceptat cu greu că nu mă mai pot întoarce acolo. Singura putere pe care o am este ca, respectîndu-mi obligaţiile sociale, să nu uit că mi s-a întîmplat asta. Nu e deloc întîmplător că atunci, în acea vară „trecută”, am început să scriu cu adevărat poezie. Deci încerc să fiu un magician pentru propria mea viaţă, ca să fac o legătură cu răspunsul la întrebarea anterioară. Şi sînt convinsă că mulţi dintre noi putem face asta, să fim magicienii propriilor vieţi, e în natura fiinţei umane – să ne respectăm obligaţiile sociale şi, în acelaşi timp, poate uneori cu efort, să păstrăm legătura cu copilul care am fost. În felul ăsta, omenirea e salvată.

Coperta o vedeam cu ochii minţii încă dinainte să termin cartea. Îmi doream foarte tare pe copertă exact imaginea Adilei care se uită pe fereastră, văzută din spate. Ca s-o contrazic chiar pe ea, care spune că nu-i nimeni s-o privească din spate şi să-i vadă coama brună atîrnînd pe spinarea de femeie sau de fetiţă. Şi ca să-i dau drumul în lume cu adevărat. Dar nu ştiam cum aş putea obţine această imagine. Am rugat-o pe Veronica D. Niculescu să mă lase să mă uit la pozele ei – face nişte fotografii grozave –, spercînd că poate găsesc ceva potrivit cu cartea mea. N-am găsit, dar i-am spus ce îmi doresc de fapt, şi-atunci a zis simplu, păi, hai să facem poza pe care ţi-o doreşti. Şi am făcut-o!

Ce înseamnă pentru tine „provincia” cuvintelor – ideea centrală (iată: devenită centru!) în jurul căreia se construieşte volumul – şi ce înseamnă a fi provincial(ă)? (În Altă plasă se spune: „Eram o provincială vizavi de frumuseţe”; iar în Dimineţile cu tine se spune: „dar tu vrei să faci din provincia mea/ un mic centru./ Un centru al disciplinei şi voinţei,/ al hotărârii şi stăpânirii de sine”).

La Facultatea de Litere din Sibiu (pe care am frecventat-o doar un an, după care am dat din nou examen pentru Jurnalistică) ni s-a spus că nu există gîndire în afara cuvintelor. (Uite cum te dresează şcoala.) Dar eu ştiam deja atît de bine că există o gîndire colcăitoare, intensă, care cu greu se lasă prinsă în cuvinte. Ştiam deja cum cuvintele exprimă atît de puţin din teribila efervescenţă a creierului. De asta cuvintele sînt o provincie – foarte rar, foarte greu reuşesc ele să exprime miezul gîndirii, trăirii, privirii, auzirii. Fiindcă noi gîndim-trăim cu ochii, urechile, limba, pielea, cu toate organele de simţ. (Tot Gellu Naum spune: „Tatăl meu obosit folosea privirea-gîndire”.) De ce ne amuzăm şi ne minunăm de unele formulări ale copiilor? Tocmai fiindcă ei scot vorbele din banalitatea lor, le împrospătează fără nici un efort, le sucesc sau le combină aşa cum nouă, adulţilor, nu ne-ar trece prin cap şi ne fac să vedem, o clipă, lumea altfel. Asta poate face şi poezia.

Cît priveşte „provinciala”, aici am pus accentul tocmai pe statul deoparte. Am încercat să creez un personaj care e întotdeauna la margine, fie că se raportează la lumea pe care o priveşte pe fereastră sau la propria viaţă. Pentru că abia aşa, ca marginală absolută, aproape depersonalizată, curată şi mai ales conştientă de situaţia sa de „provincială” faţă de toţi şi de toate, ea poate deveni capul de redare care citeşte banda magnetică desfăşurată prin faţa ei – care e lumea. Lumea de afară, lumea dinăuntru. Deocamdată, am încercat să mă instalez prin Adila în această margine, în această provincie.

Există în poeme o figură feminină a autorităţii, un fel de a doua „mamă”, căreia Adila i se adresează, şi care are, de fiecare dată, ultimul cuvânt: „Adila, n-ai destule lecturi”, „Adila, eşti tensionată”, „Adila, eşti moale”, „Adila, mănâncă tot din farfurie!”. E aici un amestec de autoritate a personajului şi de ironie a vocii protagonistei. Ce ne poţi spune despre această figură feminină?

Mi-am dorit foarte mult s-o pun pe Adila în relaţie cu un personaj feminin foarte puternic. Un centru de forţă şi autoritate feminină în contrapunct cu provinciala. Dar nu vreau să spun mai mult. Deja m-ai făcut să spun multe despre Adila! Personajele trebuie să se ţină singure, să ajungă pe picioarele lor la cititori. 

Poemele din Şi cuvintele sînt o provincie sunt poeme de observaţie a cotidianului, a incidentelor/ conversaţiilor din lift, din bloc, cu vecinii protagonistei, a celor din trafic etc., a vieţii de zi cu zi, un fel de observaţie obstinată a „realităţii” şi de refuz al interiorităţii. De ce această fugă de interioritate?

Adila, personajul-narator din această carte de poezie, este instalată întotdeauna la margine (fereastra la care stă e o margine, locul ei în autobuz e, de asemenea, marginal), îşi conştientizează poziţia şi, cum spuneam mai sus, abia din această poziţie ea poate „citi” lumea. Numai de pe margine e posibil actul observării. Nu e o fugă de interioritate, deci. Este, poate, situaţia poetului, aşa cum o explică T.S. Eliot: „părerea mea este că poetul nu are de exprimat o personalitate, el este doar un mediu determinat, un mediu şi nu o personalitate, în care impresiile şi experienţele se combină în moduri specifice şi neaşteptate”. Şi mai spune Eliot: „Poezia nu înseamnă o eliberare a emoţiei, ci o eliberare de emoţie; nu e exprimarea personalităţii, ci o eliberare de personalitate”. Dar sigur că nu m-am gîndit la eseul lui Eliot cînd am lucrat la cartea asta. Mi-am amintit de el acum, că m-ai făcut să mă gîndesc la lipsa de interioritate (personalitate) a personajului meu. Ocazie cu care tocmai am mărturisit că Adila e poetă.

Pe lângă scris, ce tip de literatură şi de poezie citeşti, cum îţi alegi cărţile şi ce anume te-a format în parcursul tău de scriitoare?

Citesc destul de mult pentru emisiunile pe care le fac la Radio România Cultural. Sînt cărţi care nu pică întotdeauna pe nevoile mele, dar care, poate, le sînt necesare celor care ascultă emisiunile. Cînd citesc „pentru mine”, citesc cumva foarte egoist, căutîndu-mă pe mine sau căutînd idei, formulări cu care îmi fac de lucru apoi. Dar am ajuns deja, de mult, la vîrsta la care recitesc. Naum, Salinger, Joyce, Cehov, Cărtărescu, Simona Popescu, Deleuze-Guattari, cărţi de popularizare a ştiinţei – sînt fan colecţia lui Vlad Zografi de la Humanitas –, Cortázar, Bolaño, Juan Rulfo, Kafka… Toate recitirile astea formează mai întîi cititoarea care sînt şi care are multe să-i spună scriitoarei.

 Apărut pe Bookaholic