De weekend: Reflections

 

 Via Classic Copenhagen

Lansări în fotografii

Miercuri, 11 iunie, la Librăria Bastilia - lansare Simfonia animalieră de Veronica D. Niculescu, CDPL, 2014. Alături de ilustratoarea Anca Smarandache (stânga), Veronica D. Niculescu, Adela Greceanu, Nora Iuga

Şi tot pe 11 iunie, la Librăria Bastilia - lansare Enşpe mii de dimineţi (poezie) de Diana Bădica, CDPL, 2014. Alături de Luiza Vasiliu, Diana Bădica şi Nadine Vlădescu

Şi cei din sală:

                                                                                                  Fotografii de Vlad Rotaru

Mirajul anilor romantici

Două apariţii editoriale importante au avut loc la ediţia recent încheiată a Bookfest-ului: pe de o parte, publicarea volumului memorialistic al prozatoarei şi jurnalistei Gabriela Adameşteanu, Anii romantici (Polirom, 2014), iar pe de altă parte, apariţia ediţiei integrale a Jurnalului lui Radu Petrescu (Paralela 45, sub îngrijirea Adelei Petrescu). Anii romantici, un volum ce adună „amintiri, gînduri“ – aşa cum indică, nepretenţios, subtitlul său –, este o carte pasionantă, în ciuda celor peste 400 de pagini, care se citesc, însă, uşor, evocările fiind segmentate în capitole scurte, concise, fără timpi morţi, purtînd, în schimb, marca prozatoarei care este Gabriela Adameşteanu.

Structurată în două mari părţi, „America, America“ şi „Întâmplarea care devine destin“, cartea Gabrielei Adameşteanu este, înainte de toate, o carte scrisă din dorinţa de a depune mărturie asupra unei epoci „romantice”, inaugurale, cum numai anii ’90, postcomunişti, au mai putut fi, după epoca paşoptistă. Deşi prozatoarea mărturiseşte că nu e genul de scriitor dispus să-şi sacrifice timpul pentru redactarea unor memorii, ea se lasă, totuşi, pe nesimţite, prinsă în acest joc al rememorării şi, dincolo de mărturia unei conştiinţe civice, dincolo de reconstituirea unei frenezii culturale şi socio-politice a anilor inaugurali postdecembrişti (frenezie aproape neverosimilă astăzi), Anii romantici conţin, de fapt, şi povestea propriei vieţi – parcursul biografic, familial (genealogiile), formator (studiile, slujbele succesive, înainte şi după ’90) –, pigmentată cu reflecţii, întîmplări şi personaje greu de uitat, „racolate” chiar din sînul familiei. Căci, aşa cum recunoaşte, meseria de scriitor e una ingrată: ea confiscă biografia/biografiile în favoarea ficţionalizării lor. Anii romantici devin, în felul acesta, o carte de proză sui-generis, în care autoarea însăşi, de la distanţa cu care se priveşte, se transformă într-un personaj. Mărturia este, în cazul Gabrielei Adameşteanu, nu numai impulsul unei conştiinţe civice ieşite din comun, manifestate în spaţiul public şi politic în primul deceniu postcomunist (ca redactor-şef al revistei 22 şi al suplimentului ei, Bucureştiul cultural), ci şi o mărturie a relevanţei lor literare, o „deformare profesională”, un imbold propriu scriitorului, care transformă documentul personal în pagină de literatură. Vorbind despre scrisorile unchiului Cornel trimise soţiei de pe front şi îngropate odată cu ea, prozatoarea nu se poate abţine să nu noteze: „Am regretat că n-am ştiut din vreme, deşi nu sunt deloc convinsă că aş fi reuşit să salvez măcar o copie a scrisorilor. S-ar putea să fiu singura dispusă să încalce regulile familiei pentru a da orice şansă în plus mărturiilor: deformaţie profesională”.

Capitolele cărţii nu urmează o ordine cronologică strictă, ele se lasă adesea în voia memoriei, alunecînd de la o perioadă la alta, fără să piardă vreodată firul evenimentelor sau al semnificaţiilor desprinse din ele.

Absolventă în 1965 a Facultăţii de Limba şi Literatura Română din Bucureşti, Gabriela Adameşteanu a fost redactor la Editura Enciclopedică (1965-1984) şi apoi la Cartea Românească (1985-1989). După ’90, ca mulţi dintre scriitori, a abandonat literatura, consacrîndu-se, vreme de paisprezece ani, jurnalismului, fidelă unei „cauze” (între ghilimele, aşa cum e scris termenul, cu o oarecare amărăciune, în carte) sociale, politice şi culturale mai degrabă idealiste, lăsate –acum – de mult în urmă: „«Cauza» căreia îi dădusem timpul luat celor dragi – scrie autoarea, spre finalul cărţii – îmi va deveni, treptat, tot mai greu de înţeles, ca şi febra anilor romantici” (s.a.). Cu toată dezvrăjirea ulterioară, după 2000, rămîne totuşi – în memoria celei care evocă, dar şi a celui/celei care citeşte cartea – mirajul anilor inaugurali, în care libertatea de expresie, a presei, era deplină şi – teoretic – totul era posibil. Pentru cauza pierdută a acelor ani romantici, Gabriela Adameşteanu a simţit nevoia să depună mărturie: „Cartea aceasta reprezintă pentru mine tot o datorie a trecutului – dar a trecutului recent, scrie autoarea în textul introductiv („Priveşte înapoi fără mînie”). Am scris-o şi din obligaţie, pentru că mă simt datoare să dau şi versiunea mea asupra celor trăite, o versiune superficială şi scurtă, pentru că, dacă aş coborî în adîncime, mi-aş închina tot restul vieţii doar memoriilor”. De altfel, scriitoarea şi jurnalista se „achită” elegant de datoria de a evoca situaţiile tensionate şi persoanele publice cu care, la un moment dat, s-a aflat în conflict. Nefiind o adeptă a anecdoticii ori a „portretelor răutăcioase” din textele memorialistice (cu atît mai mult cu cît s-a regăsit ca personaj în astfel de evocări), Gabriela Adameşteanu alege civilitatea tonului şi accentele „eufemistice” (e termenul său) pentru situaţiile şi personajele cu pricina: „Dacă nu voi evita momentele respective, voi încerca măcar să dau cea mai civilizată ori eufemistică variantă a momentelor tensionate care îi privesc pe ceilalţi”. Concis şi elegant, stilul autoarei rămîne unul direct şi distanţat („fără mînie”), atît faţă de sine (cea de atunci), cît şi faţă de ceilalţi; apreciez în plus atitudinea pe care jurnalista o ia împotriva „pamfletului” publicistic de la noi – foarte prizat după ’90 şi în genere considerat o „specie” jurnalistică la noi –, dar nepracticat în presa occidentală.

Anii romantici conţin, în opinia mea, informaţii preţioase în cel puţin două aspecte importante care ţin de viaţa culturală românească înainte şi după ’89. În privinţa perioadei antedecembriste, autoarea – care a lucrat mai bine de 20 de ani în edituri (Enciclopedică şi apoi Cartea Românească) – oferă o perspectivă din interior asupra modului în care treceau de cenzură manuscrisele predate spre publicare; ea vorbeşte, în egală măsură, despre disidenţa în România (pe Paul Goma, de pildă, l-a cunoscut de aproape, au fost prieteni o vreme) sau despre ceea ce ea înţelege prin „rezistenţa prin cultură” în comunism. În privinţa publicării, atrage atenţia că în lupta pentru apariţia unor cărţi se implicau direct – şi cu multe riscuri – editorii, adică redactorii de carte şi directorii editurilor (dă, printre altele, exemplul lui Mihai Şora, care şi-a pierdut, în 1969, postul de redactor-şef adjunct la Editura pentru Literatură, fiindcă girase Antologia poeziei interbelice realizate de Nicolae Manolescu) – un aspect mai puţin cunoscut, poate, după ’90, cînd s-a vorbit mai mult despre „curajul” autorilor, eludîndu-l pe cel al editorului. Acesta din urmă îşi asuma riscurile poate şi pentru că, scrie la un moment dat Gabriela Adameşteanu: „În dispreţuita perioadă comunistă valorile erau mai la locul lor decît acum şi dorinţa de a salva ceva din demnitatea ta, atît de agresată, era mai intensă, pentru că era disperată”.

În privinţa disidenţei, autoarea spune lucrurilor pe nume: ca să alegi disidenţa – aşa cum a făcut-o Paul Goma – trebuia să ai conexiuni în străinătate, oameni care să te susţină şi să te publice acolo, iar pe de altă parte, trebuia să suporţi gîndul că familia rămasă în ţară devenea o „ostatecă” a regimului. Scriitoarea trece cu eleganţă peste disensiunile cu Paul Goma (despre care spune că nu prea avea vocaţia prieteniei şi, în cazul său, prevala „resentimentul”, iar nu „recunoştinţa, afecţiunea”); interesant mi se pare modul lucid în care ea judecă lipsa de impact a lui Goma (înainte de ’89 un fel de Soljeniţîn român, dar mai puţin interesant pentru occidentali) pe piaţa culturală occidentală, după ’90: „Cînd a încetat, brusc, Războiul Rece, disidenţa, contestarea n-au mai constituit un marketing pentru scriitori”. La care se adaugă – la modul mai general – lipsa de atractivitate pentru occidentali a temelor şi obsesiilor scriitorului estic: „Scriitorul estic vine cu alte teme şi alte obsesii decît aşteptările cititorilor occidentali şi cu imaginea unor ţări mai puţin atrăgătoare (la România putem spune direct: neatrăgătoare)” (pe Kadare l-a ajutat „exotismul”, iar Kundera, spune autoarea, a fost mai pragmatic şi a scris, oricum, mai „comercial” în Franţa). Chiar dacă filmul românesc – cu teme ce recuperează comunismul – a avut succes în Occident, competiţia este „mai acerbă ca niciodată“, fiindcă „interesul geopolitic contează în aprecierea culturală”.

Cît despre „rezistenţa prin cultură”, ea a fost singura opţiune reală a intelectualilor (scriitori, artişti) în epocă (în afară de disidenţă ori fuga propriu-zisă), dar e o opţiune fără nici o conotaţie politică: „În privinţa rolului politic al intelectualilor, în genere – scrie acum autoarea, după experienţa ei postdecembristă de redactor-şef la revista 22) –, sînt tot mai sceptică“. O opinie aparte – justă, în ce mă priveşte, fiindcă subversiunea literaturii antedecembriste este una contextuală – are autoarea şi în cazul „literaturii de sertar“, a cărei absenţă îi dezamăgeşte pe Monica Lovinescu, Virgil Ierunca ori Paul Goma: „Îmi asum riscul să spun că a fost bine că acele cărţi au apărut atunci. Erau scrise, cu sau fără voia autorului, pentru acel public şi pentru acel timp. În anii romantici (s.a.), publicul s-a întors spre presă şi interesul faţă de literatura epocii ceauşiste a tot scăzut“.

Venind acum la perioada postdecembristă – primii ani ’90, chiar „anii romantici“ pentru autoare –, cartea surprinde, la modul paradigmatic chiar, drumul parcurs de către un scriitor român proaspăt ieşit din comunism – cu instinctele, reacţiile, modul său de reprezentare a lumii – către pragmatismul capitalist, către „privatizarea“ şi liberalizarea propriului scris şi, implicit, către formarea instinctelor de piaţă, de promovare (în străinătate, dar nu numai) a cărţilor sale. Despre toate acestea se vorbeşte în prima parte a cărţii („America, America“), care se construieşte în jurul rezidenţei la Iowa City, pe care Gabriela Adameşteanu a avut-o în 1990, împreună cu Mircea Cărtărescu. În cele două luni petrecute în America – în care a putut vizita trei oraşe, la alegere (a ales New York, San Francisco, Washington) –, autoarea a realizat interviuri cu Matei Călinescu şi Ioan Petru Culianu: paginile consacrate lor în carte sînt foarte frumoase, iar cele – numeroase – acordate lui Culianu (interviul cu el, foarte citat ulterior, va rămîne ultimul interviu dat de Culianu, care va fi asasinat la scurtă vreme după aceea) sînt, în mod special, pline de afecţiune, dar şi de un sentiment contrariat, ce nu-şi va primi niciodată lămurirea (incertitudini şi ambiguităţi îi vor mai rămîne, de altfel, în urma multor evenimente socio-politice petrecute în ţară după ’90, rămase fără răspuns pînă la data scrierii acestor memorii). Tot în această secţiune, autoarea ţine să înlăture unele locuri comune, declarînd că, în ciuda aparenţelor, rezidenţele de scriitor şi bursele chiar au importanţa lor (a cunoaşte locuri şi culturi diferite, a beneficia de răgazul de a scrie, a stabili contacte şi a-şi promova cărţile prin posibile traduceri etc.). Cu ocazia acestor ieşiri din ţară – întîi în America, fără să şi-o dorească, dar ajungînd apoi, după stagiu, să iubească America şi să-şi amintească cu nostalgie sejurul, apoi în Franţa (unde va ajunge să-şi publice romanele la Gallimard) –, se petrece şi profesionalizarea, din mers, ca jurnalist. Cum spuneam, mi se pare că Gabriela Adameşteanu a parcurs un traseu paradigmatic pentru scriitorul/jurnalistul român format în comunism şi ajuns, brusc, într-un spaţiu, încă haotic, tranzitoriu, al libertăţilor democratice.

Nu vreau să mă opresc aici asupra chestiunilor strict politice, care, probabil, vor stîrni reacţii diverse, ca orice are legătură, la noi, cu politica. Remarc numai observaţia autoarei că astăzi sîntem din nou (din păcate, căci e, în fond, un regres care-i justifică scepticismul total din prezent, legat de rolul politic al intelectualului) în situaţia acelor ani inaugurali în ce priveşte polarizarea excesivă a vieţii politice: atunci era vorba despre polarizarea FSN vs CDR, cea din urmă susţinută de Grupul pentru Dialog Social şi Alianţa Civică (în carte sînt destule pagini despre GDS, AC, alegerile din ’96 şi propunerea lui Emil Constantinescu drept candidat CDR la preşedinţie ş.a.m.d.). Autoarea însăşi a renunţat la literatură după ’90, pentru a se dedica unei cauze civice şi politice, dar s-a întors la cea dintîi, dezamăgită, după paisprezece ani, convinsă că literatura e, de fapt, drumul său mai adevărat.

În partea a doua a cărţii, „Întîmplarea care devine destin“, predomină evocările familiale – secvenţe de-a dreptul prozastice – cu personaje de neuitat (unchiul Dinu Adameşteanu, reputat arheolog italian, fraţii Adameşteni în genere, cu orgoliul lor de intelectuali, bunica Maria pe linie paternă, cu cei 10 copii ai ei, dintre care, Laetiţia, singura fată, moare la 24 de ani dintr-o decepţie sentimentală, străbunica Pena Cojocaru etc. etc.), cu incursiunile în genealogia familiilor, pe linie paternă şi maternă. Sînt pagini literare, pline de savoare, care depun, iată, mărturie despre puterea lor de ficţionalizare, cu preţul trădării memoriei familiale. Privind în urmă, scriitoarea transformă „întîmplarea“, incidentele în „destin“, inclusiv accidentul (grav) pe care-l va avea la scurtă vreme după sosirea din America şi după care se va recupera în timp; şi totuşi, nu este o fatalistă, ia totul într-un mod mai relaxat, ca pe o „experienţă“ care trebuia trăită, care i se delegase într-un fel sau altul (cu un concurs divin, crede ea; retrospectiv, ia în calcul şi presentimentul).

Una peste alta, Anii romantici – cu metafora lor din titlu (entuziasmul inaugural vs dezîncîntarea, frenezia vs dezabuzarea) – reprezintă o carte complexă, bogată în mărturii şi savuroasă precum o carte de ficţiune; o mărturie de prim-plan, făcută dintr-o poziţie (literară şi socio-politică) importantă; o mărturie făcută cu directeţe, detaşare şi eleganţă, o mărturie pasionantă.

 Gabriela Adameşteanu, Anii romantici, Editura Polirom, Iaşi, 2014, 416 p.

Apărut în Observator cultural nr. 727/ 20.06.2014

Andrew Solomon în România

La Humanitas Cişmigiu, alături de moderatoarea Corina Şuteu 

şi de Florin Bican, pe post de translator

Marchez aici venirea la Bucureşti a lui Andrew Solomon, cu ocazia publicării în limba română a cărţii sale Demonul amiezii. O anatomie a depresiei (Editura Humanitas, traducere din engleză de Dana-Ligia Ilin). A fost un adevărat eveniment cultural: Andrew Solomon este un adevărat gentleman şi un competent, cultivat, inteligent "spărgător" de tabuuri sociale şi culturale (aici al depresiei) - nu numai în America, sper că şi la noi. Vineri, 13 iunie, a fost lansarea cărţii la Librăria Humanitas Cişmigiu, moderată de Corina Şuteu, avându-i ca invitaţi pe Leslie Hawke, Mircea Cărtărescu şi Vlad Mixich; translator: Florin Bican. Marţi, 17 iunie, a participat la un dialog cu Mircea Cărtărescu la NEC (moderat de Luiza Vasiliu, jurnalistă la Dilema Veche).

Sunt curioasă ce reacţii va avea la noi - unde simplul fapt că Andrew Solomon este gay a făcut conducerea BCU să nu accepte în incinta ei conferinţa lui despre "Identitate şi sexualitate" - ultima lui carte, încă netradusă la noi: Far from the Tree: Parents, Children, and the Search for Identity, Scribner, New York, 2012 - în care vorbeşte despre un tip de familie nontradiţională... Mentalităţile se mişcă extrem de greu, dar, în cele din urmă - cu eforturi, cu insistenţă, cu optimism - se mişcă.

Andrew Solomon s-a născut în 1963. Şi-a făcut studiile la Yale şi Cambridge. Trăieşte la New York şi Londra. Este doctor în psihologie şi scrie literatură de factură politică, culturală, psihologică şi de ficţiune. Apare în mod regulat – cu o largă şi diversificată sferă de subiecte despre depresie, artiştii sovietici, renaşterea culturală afgană, politica libiană şi altele – în New Yorker, New York Times Magazine, Artforum, Travel and Leisure şi în alte publicaţii. Cartea sa The Noonday Demon: An Anatomy of Depression a câştigat în 2001 Premiul Naţional al Cărţii, în 2002 a figurat printre finalistele pentru Premiul Pulitzer, fiind inclusă în lista publicaţiei The Times a celor mai bune o sută de cărţi ale deceniului.

Opera: The Irony Tower: Soviet Artists in a Time of Glasnost, Alfred A. Knopf, New York, 1991; A Stone Boat, Faber & Faber, New York, 1994; The Noonday Demon: An Anatomy of Depression, Scribner, New York, 2001; Far from the Tree: Parents, Children, and the Search for Identity, Scribner, New York, 2012.

(prezentarea de pe site-ul editurii)

Vizite cu incidente

Poetul şi prozatorul Cosmin Perţa (n. 1982) a publicat în 2013 un nou volum de povestiri, Vizita, la Editura Herg Benet. Aşa cum am mai avut ocazia să scriu – la publicarea volumelor sale anterioare de proză, romanele Întâmplări la marginea lumii (Cartea Românească, 2007), Teofil şi Câinele de lemn (Herg Benet, 2012) şi volumul de proză scurtă Două povestiri (Tracus Arte, 2010) –, Cosmin Perţa este un prozator talentat, ce merge pe un drum aparte, mai puţin frecventat în proza noastră actuală: proza fantastică (cu accente fantasy în Întâmplări la marginea lumii), pe filieră rusească (Mihail Bulgakov).

Vizita adună între copertele sale mai multe texte – de la povestiri la schiţe de două pagini şi chiar simple notaţii („momente” caragialeşti) – subsumate, toate, acestei categorii a fantasticului evocate mai sus. Cu deosebirea că textele din volumul de faţă aduc şi o pronunţată latură autoficţională, afirmată însă cu o bună doză de umor şi autoironie. Mai toate povestirile şi schiţele – la drept vorbind, un şantier de lucru al prozatorului – au un protagonist care se numeşte... Cosmin Perţa, dar şi alte personaje cu nume la fel de recognoscibile în real: de la soţie la prieteni şi colegi de breaslă (printre ei: Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Mircea Horia Simionescu, poeţii Ştefan Manasia, Răzvan Ţupa, Teodor Dună, Mihail Vakulovski ş.a.m.d.). Deşi sumare, povestirile sunt – din această pricină – foarte savuroase, iar inserţiile fantasticului în dimensiunea prezentistă a autoficţiunii – glisări uşoare, fără ostentaţie – creează o atmosferă de stranietate, în dozaje diferite, mergând până la intensităţi culminante. Iată, de pildă, finalul prozei De ce am plecat din Bucureşti şi unde am ajuns, în care naratorul-personaj se retrage cu familia în satul de baştină, pentru a o proteja de efectul nociv al radiaţiilor cancerigene produse de reţelele de telefonie mobilă. Într-o atmosferă de ploaie diluviană, protagonistul e bântuit de fantoma bunicului şi conversează cu bunica (moartă şi ea de vreo patru ani), iar apoi constată că întreaga lui familie e invadată, practic, de morţii satului, care obişnuiau să fie îngropaţi pe dealurile gospodăriilor: „Nu sunt speriat, nu, sunt liniştit, eu le spun ce se întâmplă şi ei cred despre mine că sunt nebun, ei râd de mine prin colţuri, ei nu ascultă nimic din ce le spun, dar eu văd, eu văd tot mai limpede cum sute de morţi ies din dealuri şi vin înspre noi în liniştea aceasta ploioasă şi întunecată. Suntem închişi aici ca într-un cavou, nu există nici o ieşire, ploaia nu se mai opreşte de săptămâni întregi, de parcă vrea să ne înghită, şi nimeni în afară de mine nu vede nimic”.

Textele pornesc adesea de la teme aşa zicând domestice (familie, viaţă de cuplu, copii, job) şi sfârşesc într-o zonă a fantasticului, fără să piardă din vedere – aşa cum spuneam – o doză de umor/autoironie, ingredient proaspăt în proza lui Cosmin Perţa. În Jurnalul unui om flămând, textul cu care se deschide micul volum, personajul-narator se pomeneşte... figurant într-un videochat erotic, asta pentru că e şomer şi trebuie să-şi întreţină într-un fel sau altul familia. În Mama ei de poezie, acelaşi personaj-narator se decide – din aceeaşi lipsă de bani – să jefuiască o bancă, însă e dat de gol de chiar condiţia lui de poet: portarul îl recunoaşte şi-i reproşază că i-a acordat o notă mică la un concurs de poezie pe care l-a jurizat la Piteşti: „Ia ziceţi, domnule Perţa, ce aveţi dumneavoastră în buzunare, poezii?”. Cutremur e o istorioară fantastică foarte bulgakoviană, iar vizitele la scriitori cunoscuţi (Horea Poenar în Vizita, respectiv Sandu şi Moni Vakulovski în Vizita 2) se transformă şi ele în aventuri stranii. Nu mai pun la socoteală Vizita 3, în care e vizitat de însuşi... Mircea Horia Simionescu, care, cu pipa lui inconfundabilă în colţul gurii, îi cere să-i reediteze o carte – Banchetul...

Cauciucuri de vară e o schiţă caragialescă, pur comică; Tocăniţă e, în schimb, de un umor negru (soţia, care-l bănuieşte pe soţ că flirtează cu studenta în gazdă, îl roagă să se „ocupe” de un cadavru, din care vrea să facă o tocăniţă de dus în vizită în familie...) ş.a.m.d. Textele mixează deseori influenţe venite, pe de o parte, din poezia lui Cristian Popescu, iar pe de alta de la maeştri precum Kafka (Viespea cu cap de muscă), Bulgakov, Dostoievski, dar şi Caragiale (vezi titlul cărţii!).

Cosmin Perţa e savuros şi creează atmosferă, totul se petrece, în aceste proze scurte, ca într-un vis (personajul se trezeşte, de multe ori, din somn la final). Visul şi fantasticul sunt două elemente esenţiale cu care jonglează scriitorul – şi o face cu pricepere. Îi mai trebuie lui Cosmin Perţa răgazul de a se aşeza la scris şi de a construi un roman închegat din toate aceste texte şi ingrediente pe care le mânuieşte abil în şantierul său de lucru.

Cosmin Perţa, Vizita, Editura Herg Benet, Bucureşti, 2013, 118 p. 

Apărut în România literară nr. 22/ 2014

Lansări la Bookfest 2014

Lansări la Bookfest, în fotografii (sâmbătă, 31 mai):

Gabriela Adameşteanu, Anii romantici, Editura Polirom, 2014. Alături de: Gabriela Adameşteanu, Carmen Muşat, Mircea Martin şi Ovidiu Şimonca (moderator)

Lansare Emil Brumaru, Dumnezeu se uită la noi cu binoclul (Opere IV). Alături de Daniel Cristea-Enache (moderator), Alex. Ştefănescu

Dezbatere în jurul romanului "Al patrulea zid" de Sorj Chalandon, la Bookfest 2014

Vineri, 30 mai, la Bookfest, la standul Institutului Francez din Bucureşti, a avut loc o dezbatere în jurul romanului Al patrulea zid de Sorj Chalandon, Editura Humanitas Fiction, Premiul Liste Goncourt/ Le choix roumain. Moderatoare: Gabriela Adameşteanu. 

Fotografii de la eveniment, alături de ceilalţi invitaţi: scriitorul Sorj Chalandon, Denisa Comanescu (editor), Doru Mareş (traducator), Cătălin Raţă (translator). O seară memorabilă, un scriitor de descoperit (urmează şi o cronică a cărţii).

De weekend