Poetul Bogdan O. Popescu (n. 1971) a debutat cu volumul La revedere,
prinţesă, Editura Vinea, 1995, carte distinsă cu Marele premiu „Ion Vinea”
pentru debut literar. A fost prezent în antologia colectivă Marfă (Salut,
1996), alături de Dan Mircea Cipariu, Florin Dumitrescu, Sorin Gherguţ şi Dan
Pleşa. Printre volumele publicate se numără: Pisica neagră, pisica moartă
(împreună cu Traian T. Coşovei), Editura Crater, 2001; Leul de după
extravaganţe, Editura Cartea Românească, 2002; Maşinăria de uitare, Editura
Naţional, 2004; Poeme în loc de tutun, Editura Brumar, 2007; Aerobiciclete,
Editura Brumar, 2010. În 2011, el a publicat şi un volum de proză scurtă, Viață
de aruncat, la Editura Polirom. De curând, Bogdan O. Popescu a publicat un
frumos volum de poeme de dragoste, intitulat – simplu – Cartea dragostei
(Humanitas, 2014), ocazie cu care a avut amabilitatea de a-mi răspunde la o
serie de întrebări privitoare la temele majore pe care le abordează în textele
sale la modul ludic (iubire, poezie, iniţiere, viaţa de cuplu etc.).
Cartea dragostei este
dedicată Laurei, soţia dvs., căreia i-o oferiţi ca pe o „mică lume în dar”. În
ce raport se află volumul cu biografia dvs., este el mai mult decât literatură pentru
dvs.?
Cartea dragostei este o carte trăită în totalitate. Nu este nici pe
departe numai ficțiune. Sigur, Laura nu îngrijește zilnic un tigru qilin, însă
relația noastră reflectă fidel relația celor două personaje din carte.
Dragostea dintre noi este echilibrată la fel ca în Cartea dragostei și doar pentru că a existat această relație în
realitate a apărut și în plan literar, cu proiecțiile de rigoare ale
imaginarului, sigur. Poate că nu îi pomenesc Laurei în fiecare zi de licuricii
cu ochi de lapis lazuli, însă interacțiunea noastră verbală este plină de
personaje și diminutive, unele care apar și în carte, altele inventate după
finalizarea cărții. Așadar, cuvintele și lumea dragostei noastre nu stau pe loc,
ci continuă să se dezvolte.
Aţi fost deseori întrebat – nu mă îndoiesc – despre semnificaţia trigramelor
și hexagramelor chinezeşti din care v-aţi inspirat pentru structura poemelor
din Cartea dragostei. Vă mai întreb
şi eu, încă o dată: au o semnificaţie aparte în cadrul poemelor dvs., poate fi
vorba de un sens iniţiatic al lor – o iniţiere în iubire, maturizare şi viaţa
de cuplu?
Trigramele sunt constituite din
linii continue (creativul, Yang, nouă, bărbatul) sau întrerupte (receptivul,
Yin, șase, femeia) în diferite combinații, semnificând elementele fundamentale,
în număr de opt (apa, pământul, focul, tunetul, lacul, vântul, muntele,
paradisul). Din aceste trigrame, prin suprapunerea a câte două, apar cele
șaizeci și patru de hexagrame. Eu m-am inspirat din toată această construcție
matematică, filozofică și mistică, însă mai ales din așezarea elementelor
fundamentale unul deasupra altuia. Spre exemplu, unul din laitmotivele cărții
mele, „cerul de deasupra cerului celorlalți”, mi-a fost revelat atunci când meditam
asupra suprapunerii paradisului (cerului) peste paradis (cer). Această
hexagramă este una dintre cele mai speciale din I Ching, întrucât este alcătuită din șase linii continue suprapuse,
adică de șase ori vechiul Yang, creativul. Însă această creație aparține în
carte prințesei Luo na, întrucât vechiul Yang (bărbatul) include noul Yin
(femeia), și viceversa. Asta înseamnă exact ceea ce încerc să transmit: nu poți
iubi pur, desăvârșit decât dacă reușești să trăiești din sufletul și trupul
celui pe care îl iubești, nu doar să îl accepți lângă tine. Un alt loc
fundamental al Cărții dragostei este „grădina
suspendată a dragostei”, pe care o construiește cu sârg prințesa Luo na.
Această înălțare se produce prin suprapunerea oricărei alte trigrame peste cea
a cerului. Sigur că fiecare hexagramă are un sens inițiatic, la care sper că
aceia care vor citi cartea vor avea plăcerea să mediteze. Până la urmă, această
carte a mea, deși pare alcătuită complicat, nu face altceva decât să redefinească
ceea ce sufletul nostru are sfânt dintotdeauna. Există în text repere culturale
și religioase diferite care nu se contrazic câtuși de puțin, tocmai pentru că
se referă la aceste trăsături fundamentale și primordiale ale ființei umane.
Nu v-a fost teamă să folosiţi în poeme diminutive precum „prinţesuţă”,
„sufleţelul”, „vestuţa (de pluş)” etc. ?
Cred că atunci când suntem
infatuați și orgolioși ne temem să folosim diminutive, întrucât ne-am
vulnerabiliza în faţa celor care ne ascultă. Cred, de asemenea, că și cel mai
de temut balaur sau monstru, atunci când se îndrăgostește cu adevărat de aleasa
inimii lui, o alintă cu diminutive. Acestea sunt în natura dragostei, întrucât
tot ce e mic, tot ce e pui, e scump. De aceea și diminutivele sunt o dulceață a
existenței, pe care trebuie să ne-o permitem când iubim. Nu m-am temut să
folosesc sute de diminutive, deși nu a fost ușor să le armonizez în discursul „năvalnic
și alergător”. Cu toate astea, cred că această carte a mea se situează în
răspăr față de literatura care se scrie acum, care evocă de multe ori
disprețul, ura, plictiseala, necredința și ruperea oricăror legături spirituale
între oameni sau între oameni și societatea în care trăiesc. De aceea s-ar
putea ca o parte din cititorii, autorii sau criticii de azi să nu dorească să
trăiască un basm, o feerie sau măcar o poveste dulce, cu diminutivele de
rigoare.
Hai să vă provoc acum: dacă eu am
un suflețel și dumneavoastră un suflet, chiar vi se pare, după cum sună,
că al meu e mai urât și mai puțin virtuos decât al dumneavoastră? Până la urmă,
oricum ar fi... am și eu un suflețel, capabil de dragoste.
O ultimă mărturisire legată de
această întrebare: dacă încercăm să dediminutivăm, scrierea mea nu mai are
niciun fel de coerență stilistică. Așa am gândit-o, într-un registru aparent
minor, cu mesaje majore.
Au vreo legătură, în viaţa dvs., meseria de medic cu îndeletnicirea de
poet, se ating ele în vreun punct? Ce rol ocupă cea de-a doua?
Recunosc că am răspuns de multe
ori la această întrebare. În ființa mea, scriitorul a precedat medicul (am
scris primul poem la unsprezece ani, când m-am îndrăgostit prima oară). Cele
două profesii au crescut și au conviețuit în mine de la bun început până în
ziua de azi. Eu m-am ocupat doar cu adăparea fiecăreia dintre ele. Câinele și
pisica, ghepardul și gazela, cerul și pământul se împrietenesc dacă se cunosc
de copii. Am trăit fiecare profesie în cadrul ei destul de bine trasat, nu
le-am amestecat câtuși de puțin, dar sigur că oarecum se influențează. Pentru
că sunt scriitor, în medicină sunt probabil mai comunicativ decât alții. Pentru
că sunt medic, în scriitură descopăr probabil mai ușor din ce e alcătuită
ființa umană și cum funcționează trupul și sufletul, și speculez asta în plan
literar. Poate că sunt un scriitor mai riguros decât dacă nu aș fi fost medic
și poate că sunt un medic mai bucuros de reușite și de popularitate decât dacă
n-aș fi fost scriitor.
Este pentru dvs. – ca medic – poezia
doar un mod de a evada din real – o lume ficţională, un răsfăţ lingvistic –,
sau mai înseamnă şi altceva?
Scuze, poezia nu poate fi doar ceva, orice ar fi, pentru poeții
care se iau în serios. Poezia este, bineînțeles, regina reginelor, a artelor, a
satisfacțiilor sufletești. Și dacă nu aș fi ajuns medic, poezia era pentru mine
aceeași ființă supremă care este și acum. Dar fiind medic, ea este cu atât mai
mult o cale prin care se poate reprezenta ființa umană (înțeleasă suplimentar
ca medic) și împrejurul ei. Așa cum spuneți, este sigur și un mod de a evada
din real și un răsfăț lingvistic. Și mult mai mult: alchimia secretă prin care
topesc zile sau ani și fac monezi sau lingouri de aur.
Povestea de dragoste ilustrată în carte de cei doi iubiţi, Luo na și
Shangdi di liwu, este una ideală, mitică, extrasă din real (există în poeme un
laitmotiv – „grădina suspendată a dragostei”)? Realitatea îi poate face faţă
sau literatura (romanescă, mitologică etc.) o înfrumuseţează, de regulă, pe cea
dintâi?
Nimeni nu este, de fapt,
specialist în realitatea dragostei, e greu să îți asumi o asemenea poziție.
Însă, așa cum spuneam, dragostea – așa cum este ea descrisă în carte – există,
și eu sunt fericit s-o trăiesc acum și în realitate. De aceea mă bucur că pot ilustra
un reper, mai ales de purificare a dragostei, și că încerc să îl așez în
fiecare dintre noi. Că nu trăim toată viața așa – e firesc, însă măcar să aflăm
că există o asemenea minune. De altfel, cartea vine să spună că e nevoie de
lupte încrâncenate, de meditație, de dorință cu totul ieșită din comun și
lăsare deoparte a tuturor celorlalți pentru a descoperi în tine ceea ce de la
început a fost pus: această dragoste splendidă de care fiecare dintre noi ar
putea fi în stare.
Ne puteţi spune câte ceva despre inspiraţia, tabieturile dvs. de poet:
când şi cum anume scrieţi poezie?
Aici vă voi dezamăgi, nu am nici o
regulă. Cartea dragostei am scris-o
într-o lună, muncind de dimineața până noaptea, între zece și paisprezece ore
pe zi. Alte cărți de poeme le-am scris în timp, așa, câte unul-două poeme din
când în când. În tinerețe am scris și poeme pe șervețele, în restaurante. Nu am
o rețetă, când mă vizitează poezia, este bine primită. Când nu, mă ridic eu pe
vârfuri și o prind.
O ultimă întrebare, legată de poeţii care v-au format sau v-au servit
drept model. Ce poeţi/ poezie citiţi/ iubiţi?
De-a lungul vieții am citit multă
poezie, îmi place să citesc poezie. Aș citi poezie în fiecare zi, din păcate nu
mai pot ține ritmul acesta acum. Mi-aduc aminte cu emoție cum l-am descoperit
pe Walt Withman la cincisprezece ani, în biblioteca de la Liceul „Gheorghe
Lazăr”, unde eram elev în clasa a noua. Sau cum am citit, pe nerăsuflate, în
perioada aceea, tot ce am găsit semnat de Nichita Stănescu. Sau ce am trăit
când ne-a vizitat Mircea Dinescu în liceu, însoțit de Andrei Pleșu (am și acum Democrația naturii cu dedicație, la loc
de preț în bibliotecă – sigur, și Minima
moralia, deși nu este poezie, la fel). Apoi Cărtărescu, Coșovei, Iaru…
Astăzi recunosc că nu sunt îndrăgostit de poezia foarte nouă. Îmi citesc colegii de generație, pe cei de dinaintea
lor, cât și poezie mai veche. Îmi place
poezia în care nu resimt strigătul de disperare al incapacității de a fi mai
bun, cred că am devenit oarecum cartezian. Metodă, ordine, rigoare – probabil
că se simte asta și în Cartea dragostei.
Apărut pe Bookaholic
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu