Un interviu pe care mi l-a luat scriitorul şi jurnalistul Cristian Teodorescu pentru revista "Caţavencii" - apărut pe 5 iulie 2017. Îl redau mai jos:
„Am impresia că G. Călinescu a fost un mult mai mare
scriitor de ficțiune decît de critică și istorie literară”
Un critic literar, dacă nu și-a făcut dușmani sau măcar
adversari declarați, la noi e suspectat de non-combat. Cum stai la capitolul
ăsta?
Nu prea îmi place
ideea de „combat” în literatură – de polemică de idei, da, însă găsesc că noi
nu prea facem, astăzi, în România, polemică de idei, ci mai degrabă texte care
vizează persoane şi interese strategice. Cred că se poate face critică literară
redutabilă fără ton combativ şi fără agresivitate. Orice se poate spune –
într-un text de critică literară (observaţii mai puţin flatante despre o carte,
de pildă) –, dar depinde cum o faci, contează enorm tonul afirmaţiilor tale.
Suspectez aşa-numitele „raderi” (articole de desfiinţare a unei cărţi) de
afirmare agresivă de sine (s-a spus, de altfel, că e o metodă bună de a te
„afirma”, la tinereţe, pe scena literară) şi adesea de lipsă de onestitate. Consider
că un critic literar veritabil trebuie să vorbească despre o carte, şi nu
despre sine, să-şi manifeste discret prezenţa în text – fiindcă, de fapt,
textul critic este, implicit, şi text biografic. Tonul, maniera de a scrie spun
multe despre critic, nu e nevoie să se bată cu pumnul în piept. Nu suport
discursul critic narcisist sau autoreferenţial. Pe de altă parte, am ajuns –
cum ziceam – să fiu mefientă la adresa „raderilor” şi a combativităţii critice:
de prea puţine ori e vorba de idealism de tinereţe, de poziţie de principiu; de
regulă, la mijloc e un interes strategic. Depinde în ce joc joci. Îmi place să
cred că joc în propriul meu joc, care nu e un „combat”, ci o pledoarie
seducătoare şi elegantă pentru literatură (poate e şi o chestie mai „feminină” J).
Ce nu-ți place la lumea criticilor literari de azi, de la
noi?
Pentru că sunt
femeie şi am resimţit asta, îi suspectez de un misoginism mai difuz şi mai
puţin vizibil ca altădată. Şi mai suspectez, uneori, o anumită doză de
impostură. N-ar strica să fie mai oneşti cu ceea ce sunt şi ceea ce ştiu (la
străini – din câte am constatat – impostura nu se „poartă” atât de lesne,
există o decenţă mai mare, în general).
Ce te atrage la ea?
Am intrat în horă,
trebuie să joc – cum se zice. Pe măsură ce au trecut anii, am căpătat şi o
conştiinţă mai puternică de responsabilitate. Altfel, atrăgătoare cred că e, la
un moment dat, senzaţia de „putere” – critica literară e şi un joc de putere –,
e plăcut să simţi, la un moment dat, că vocea ta contează, că ai un cuvânt de
spus, că eşti recunoscut şi respectat.
Cum devine un tînăr critic o autoritate?
Cred că sunt două condiţii
indispensabile: pe de o parte, competenţa, iar pe de alta, perseverenţa. Există,
într-adevăr – îmi zic, privind în urmă – o probă a timpului. Impostura,
mediocritatea rezistă cu greu trecerii anilor. Dar şi talentul/competenţa au
nevoie de multă muncă, altfel se pierd. Astăzi contează foarte mult şi
imaginea, şi audienţa. Iar cum mediul online tinde să înlocuiască din ce în ce
mai mult mediile tradiţionale, cred că un (tânăr) critic trebuie să fie foarte
prezent în online.
Cine mai citește azi, la noi, critică literară?
Profesioniştii
domeniului (scriitori, jurnalişti, critici literari), profesorii, studenţii şi,
cu ceva noroc, şi un public mai larg.
Scrii și în reviste care apar pe hîrtie, dar și în
publicații pe net. Care e deosebirea pentru tine?
Există,
într-adevăr, o deosebire, trebuie să mă aşez, de fiecare dată, in the mood for: pentru revista Observator cultural (unde sunt, de mulţi
ani, redactor şi critic literar), scriu texte critice încheiate la toţi
nasturii, de specialitate, exhaustive – şi am în vedere un public avizat,
profesionist. În publicaţiile online, unde publicul e mai diversificat, scriu
mai relaxat, texte mai scurte, îmi permit şi note colocviale. De curând (din
ianuarie 2017), am lansat, împreună cu Raul Popescu (soţul meu), o platformă
online, Literomania, care-şi propune
să îmbine online-ul cu calitatea – adică să fie o platformă literară de
calitate, făcută de profesionişti, dar pentru un public mai larg, şi la modul
atrăgător. E pariul nostru – să obişnuim publicul mai larg cu calitatea –, şi
sper să-l câştigăm. Sunt o nostalgică a calităţii, recunosc, şi mă cam sperie
cantitatea, amatorismul online...
Crezi că un critic trebuie să încerce cît mai multe
genuri literare – chiar dacă n-o nimerește bine –, ca să le cunoască pe dinăuntru, cum a decretat
G. Călinescu, sau îi ajunge să fie critic, cum spunea Șerban Cioculescu?
Eu zic că îi ajunge
să fie critic. Asta, fireşte, dacă nu cumva simte nevoia să scrie şi ficţiune –
dar nu din vreo obligaţie de genul celei formulate de G. Călinescu. Apropo de
Călinescu, stând acum şi cumpănind, am impresia că el a fost un mult mai mare
scriitor de ficţiune decât de critică şi istorie literară: Istoria... sa, dar şi monografiile despre Creangă ori Eminescu sunt
fascinante opere de ficţiune, baroce, flamboaiante. Ele ar sta foarte bine
lângă splendidele sale romane Enigma
Otiliei, Bietul Ioanide, Scrinul negru. Trebuie să mai spun că
„îi port pică” şi astăzi lui Călinescu pentru complexele culturale româneşti pe
care le-a alimentat cu atâta spor – hrănind, în Istoria... sa şi în alte articole, visuri de monumentalitate, de
grandoare, de mitologie românească, acolo unde erau goluri şi precarităţi
explicabile istoric şi geopolitic (cum s-ar spune astăzi).
Îmi amintesc că
i-am pus această întrebare – pe care mi-o puneţi şi mie – criticului şi
istoricului literar Antoine Compagnon (profesor la Collège de France), care a
venit anul trecut la Bucureşti. Era şi el de părerea lui Cioculescu: un critic
nu are nevoie să scrie ficţiune pentru a fi critic. Dar Compagnon a scris şi un
roman, iar în cartea lui din 2015 despre Roland Barthes (maestrul său), spunea
că pentru a fi romancier trebuie să ai şi o doză de „prostie”/ „bêtise” care să
facă posibilă creativitatea, să renunţi întrucâtva la luciditatea, inteligenţa
tăioasă a criticului, de multe ori inhibantă pentru ficţiune (cred că era şi
opinia lui Barthes). Eu nu am reuşit să fac pasul.
Traduci literatură franceză și ai stat de vorbă cu
scriitori francezi celebri. Ăștia cum se descurcă la ei acolo?
Am un „comerţ”
vechi, îndelungat cu francezii, într-adevăr, şi îi cunosc destul de bine. Mulţi
dintre scriitorii francezi cei mai buni au venit şi la Bucureşti (premianţii
Goncourt, Houellebecq, Makine etc.), li se traduc cărţile în româneşte, an de
an (mai ales că, de câţiva ani, există şi Premiul Goncourt – Alegerea
studenţilor români, iar autorul premiat e, în fiecare an, tradus, publicat şi
apoi invitat la Bucureşti). Ei se descurcă mai bine ca scriitorii români: au
tiraje incomparabil mai mari la cărţi (presupun că şi drepturi de autor pe
măsură), şi pot trăi din colaborări nu foarte solicitante pentru a avea timp de
scris (ceea ce, în România, e exclus). Piaţa de carte e alta, cu putere de
cumpărare mult mai mare, şi cu o tradiţie sănătoasă în spate, care asigură
existenţa unui public larg interesat de literatură (ceea ce, în România, iar nu
e cazul...).
Se poate trăi la noi din gazetărie culturală și din cărți
de critică?
Din gazetărie culturală,
dacă e job, cum e cazul meu, da (deşi nu foarte bine, dar se poate). Plus
colaborări, traduceri. Dar din cărţi de critică – nu prea cred (şi în genere
din cărţi, cu atât mai puţin din cărţi de critică!).
Da J La începutul anilor 2000, când am plecat cu bursă de
studii la Paris, am avut ocazia să rămân în Franţa (celelalte două colege de
facultate cu care am fost la bursă au rămas la Paris, şi acum locuiesc acolo), dar
nu am făcut-o, din motive profesionale şi personale. Acum situaţia e prea
complicată în toată Europa (occidentală), nu numai în România, iar regresul
Vestului trage România şi mai în jos decât era...
Nu sunt o
marginală, dar în mintea mea sunt, într-un fel, o „depeizată”, îmi place ideea
de „cetăţean al lumii” şi mie uneia îmi convine globalismul tehnologic, care mă
pune în contact cu oameni din diverse colţuri ale lumii. N-am priceput
niciodată povestea cu „identitatea naţională”, nu suport „românismele” şi
hiperbolele naţionale (deşi sunt legată, volens
nolens, de cultura din care fac parte). Sper ca Europa să nu piardă, în
mişcarea regresivă de azi, toate câştigurile democratice pe care le-a obţinut
atât de greu, şi care ne-au folosit şi nouă enorm: cosmopolitism, schimburi
culturale, graniţe deschise.
Îmi vine să-mi iau
lumea în cap, din când în când, da – şi teritorial, şi profesional. De cele mai
multe ori, „a-mi lua lumea în cap” nu e, pentru mine, o expediţie belicoasă, ci
mai degrabă un refugiu interior (tot o chestie „feminină”, probabil). Şi ca să
împac şi teritoriul, şi refugiul interior, aş spune că, pentru mine, refugiul
ideal este Parisul, de care mă leagă o veche „istorie” şi de care mi se face
dor periodic.
Interviu realizat de Cristian Teodorescu
