Corespondenţă de la Paris. 20 de ani de la dispariţia lui Cioran

20 de ani de la dispariţia lui Cioran – grupaj Le Figaro littéraire

Am regăsit în acest iunie un Paris însorit şi efervescent din punct de vedere cultural: expoziţii, reviste cu dosare şi numere tematice hors série, librării pline cu (aproape) tot ce-ţi doreşti şi – peste toate – un soare de vară cum rar se întîlneşte la Paris, care aduce lumea pe malurile Senei ce sclipeşte în lumină ori în Jardin du Luxembourg, unde oamenii fac băi de soare, citind şi conversînd înşiraţi pe scaunele de fier de pe aleile nisipoase. În afara cîtorva gardieni înarmaţi pe peroanele RER-ului la Châtelet (din cînd în cînd şi în RER) şi a controalelor mai stricte la intrarea în expoziţii şi muzee, urmele atentatelor teroriste din ianuarie par să se fi estompat, viaţa de metropolă îşi urmează cursul ei tipic, acel melting pot infuzat de şicul parizian. Am petrecut multă vreme pe rive gauche şi în librăriile de pe Boulevard Saint-Michel (zona mea preferată, avînd la capăt Jardin du Luxembourg) pentru a lua pulsul evenimentelor culturale la zi şi al apariţiilor editoriale, care nu se simt niciunde atît de bine ca printre standurile cu cărţi, reviste şi ziare din librăriile oraşului. Evenimentul marcant al anului este, fără îndoială, centenarul Roland Barthes: în fiecare librărie, un stand întreg îi este consacrat, expunînd ediţii mai vechi şi mai noi, albume şi cărţi semnate Roland Barthes; un număr hors série Le Monde  (Roland Barthes. L’inattendu) îi este dedicat în întregime. Asupra lui voi reveni, însă, în corespondenţa de săptămîna viitoare.

Deocamdată despre împlinirea a 20 de ani de la moartea lui Cioran, eveniment marcat în paginile suplimentului literar Le Figaro din 11 iunie 2015. Cu ocazia acestei comemorări, a apărut la Éditions de L’Herne volumul Apologie de la barbarie, care conţine 45 de articole (dintre care 28 sînt traduse acum pentru prima dată în limba franceză) apărute în presa românească în anii ’30, texte care dau seamă de raportul ambiguu pe care îl întreţine tînărul Cioran cu Germania hitleristă (traduceri de L. Nicorescu, A. Paruit, Vincent Piednoir, Gina Puica). Chestiunea acestor articole politice de tinereţe fusese deja evocată – se spune în prezentarea făcută de Bruno Corty în Le Figaro – în substanţialul volum Cahier de l’Herne din 2009, coordonat de Laurence Tacou şi Vincent Piednoir, reeditat şi el (volum care conţine, pe lângă portrete ale scriitorului semnate de Fernando Savater, Norman Manea, Michel Onfray, Louis Nucéra, şi texte despre cărţile sale semnate de Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Maurice Nadeau, François Mauriac, Claude Mauriac, Peter Sloterdijk şi Roger Munier). De notat, de altfel, două reeditări în 2015 legate de comemorarea a 20 de ani de la moartea lui Cioran: eseul său din 1977, Essai sur la pensée réactionnaire (frontispice de Pierre Alechinsky), éd. Fata Morgana, şi volumul care cuprinde comunicările colocviului internaţional din 2013 dedicat lui Cioran,      Cioran, archives paradoxales. Nouvelles approches critiques, coordonat de Aurélien Demars, Nicolas Cavaillès, Caroline Laurent, Mihaela-Genţiana Stănişor (éd. Classiques Garnier). 

În articolul „Un «Pascal nihiliste»“, Paul François Paoli face o scurtă prezentare a celor două capitole consacrate lui Cioran în cartea cea mai recentă semnată de Peter Sloterdijk, Ma France (éd. Libella/Maren Sell; traducere din germană de Olivier Mannoni). Filozofului german Cioran îi apare drept un gnostic autentic, pentru care Răul este indisociabil de fiinţa umană. Însă un gnostic, adaugă Paul François Paoli, „care scrie în limba lui La Rochefoucauld“. Claritatea şi calitatea stilistică a eseurilor cioraniene sfîrşesc, în felul acesta, prin a „imuniza“ cititorul în faţa disperării existenţiale pe care o afirmă, fără încetare, autorul lor: „Textele sale – scrie Peter Sloterdijk – au efecte terapeutice, claritatea lor în perdiţie imunizează împotriva tentaţiei de a se abandona...“ (trad. mea, A.D.).

În cartea lui Sloterdijk, Cioran se regăseşte în compania cîtorva mari gînditori francezi, începînd cu Descartes şi ajungînd pînă la Jacques Lacan, şi trecînd prin Alexis de Tocqueville şi Paul Valéry: „Căci Franţa – cedează Sloterdijk unei mici notaţii sentimentale – n-ar putea fi, pentru mine în orice caz, o simplă entitate străină. De mai bine de o jumătate de secol, Franţa este, întrucîtva, tovarăşa mea de viaţă (ma compagne)“ (trad. mea, A.D.).

Sébastien Lapaque semnalează, în „L’art de désespérer jusqu’au bout“ („Arta de a dispera pînă la capăt“), faptul că Cioran se numără printre scriitorii preferaţi ai sinologului Simon Leys (dispărut anul trecut), căruia i-a apărut postum, anul acesta (graţie lui Pierre Boncenne), volumul Quand vous viendrez me voir aux Antipodes. Lettres à Pierre Boncenne (éd. Philippe Rey). Gusturile literare ale lui Simon Leys se dovedesc surprinzătoare, mergînd către spirite adesea nonconformiste: Chesterton, Orwell, Camus, Houellebecq, David Lodge, Llosa etc. Printre ele şi Cioran, la care aprecia perfecţiunea limbii, înclinarea către solitudine, dar mai ales acea artă de a şti „să dispere pînă la capăt“: „Ce poate fi mai tonic decît disperarea lui Cioran?“, se întreabă el amuzat, în noiembrie 1998. Pe de altă parte, el recunoaşte că, dacă „rătăcirile“ sale de dinaintea războiului, din textele româneşti, sînt explicabile în contextul politic şi social al epocii, în schimb, „entuziasmele sale hitleriste“, în Germania, sînt de-a dreptul „consternante şi incomprehensibile”: „Trebuie precizat, totuşi – scrie Simon Leys – că el nu şi-a iertat niciodată acest episod“ (trad. mea, A.D.).

Textul cel mai substanţial al grupajului Cioran îi aparţine scriitorului Norman Manea, scriitor pe care Le Figaro îl prezintă – pe urma revistelor literare suedeze – drept un „candidat serios la Premiul Nobel“: „Parcursul său este comparat cu cel al scriitorului maghiar Imre Kertész, pentru că este, la fel ca autorul romanului Fără destin, un supravieţuitor al Shoah-ului şi o victimă a dictaturii comuniste“, scrie – în banderola de prezentare – Le Figaro.

Textul lui Norman Manea se intitulează „L’art de la séduction et du paradoxe“ („Arta seducţiei şi a paradoxului“; traducere din română de Nicolas Cavaillès) şi vorbeşte nu numai despre excelenţa stilistică a lui Cioran – care-l situează alături de marii stilişti francezi –, ci şi despre drasticele lui reevaluări din „perioada pariziană“ şi refugiul în contemplaţie şi în solitudine: detaşat, la Paris, „Cioran introduce un anumit rafinament în arta seducţiei şi a paradoxului, liber de orice «angajament», ca şi de orice fidelitate suspectă. Un spectator iconoclast, un rebel refulat, un instigator refugiat în contemplaţie“ – scrie Norman Manea. „Pentru acest mare exilat – îşi încheie textul Norman Manea – religia solitudinii a fost şi a rămas singura religie posibilă“ (trad. mea). De notat, în textul lui Norman Manea, invocarea a două titluri româneşti importante din bibliografia Cioran, care apar ca atare în Le Figaro (la sfîrşitul textului lui Norman Manea): Marta Petreu, Un trecut deocheat sau Schimbarea la faţă a României (Apostrof, Cluj-Napoca, 1999) şi Ion Vartic, Cioran naiv şi sentimental (Apostrof, Cluj-Napoca, 2000). Despre celelalte evenimente literare şi culturale pariziene ale momentului – în corespondenţa de săptămîna viitoare.

 Apărut în Observator cultural nr. 779/ iulie 2015

Corespondenţă de la Paris: Centenarul Roland Barthes

  

Centenarul Roland Barthes, marcat în Le Monde hors-série iulie-august 2015

 

La Paris, evenimentul cel mai important al momentului este, fără îndoială, centenarul naşterii lui Roland Barthes, eveniment marcat printr-o serie de evenimente: expoziţii, colocvii, numere tematice ale revistelor culturale. Este cazul numărului hors-série din Le Monde (în colecţia „Une vie, une oeuvre“, numărul pe iulie-august 2015) – despre care va fi vorba aici –, un supliment excelent, extrem de consistent, în care figura lui Roland Barthes este prezentată din diverse unghiuri de abordare, de către prieteni apropiaţi (cum au fost Philippe Sollers, Daniel Cordier sau Éric Marty, cel care a reeditat, în 2002, la Éditions du Seuil, seria de Oeuvres complètes ale lui Roland Barthes), de către scriitori şi editori (cum este Bernard Comment, care semnează un emoţionant şi competent portret al autorului), de către foşti studenţi (Colette Fellous, Chantal Thomas) etc. Numărul hors-série se intitulează Roland Barthes – L’inattendu. Le centenaire d’un révolutionnaire du langage şi conţine, pe lîngă portrete şi evocări, o selecţie din textele lui Roland Barthes însuşi – ca o invitaţie la (re)lectură –, o cronologie, bibliografia propriilor cărţi, plus a cărţilor despre Roland Barthes, un dosar alfabetic („lexique“) al termenilor propuşi de Roland Barthes, alcătuit de Tiphaine Samoyault, cea care a publicat recent o biografie monumentală despre Roland Barthes – totul asezonat cu extraordinare fotografii grand format ale autorului. 

Cine este, aşadar, Roland Barthes? Un spirit în continuă mişcare, adică un prototip al gîndirii moderne, un intelectual prin excelenţă nondogmatic şi situat mereu în afara sistemului, un scriitor şi un teoretician (şi amîndouă în acelaşi timp) care se lasă purtat de fantasma neutrului, a ieşirii din condiţionările, din sensurile prefabricate ale limbajului, un „revoluţionar“, prin urmare, al limbajului, Roland Barthes a fost, în acelaşi timp, şi un om al epocii sale – spun comentatorii săi din acest număr hors-série din Le Monde: adică al anilor ’50-’70 francezi (şi europeni), o epocă a lui mai ’68, a libertăţii de expresie şi sexuale, a chestionării establishmentului şi a limbajului ca loc al puterii, al demitologizării în spaţiul social – Barthes devine celebru, şi popular, prin cartea sa Mythologies, 1957, care, pe lîngă faptul că-i aduce notorietate, îi atrage şi resentimentul anumitor intelectuali şi universitari, care nu vor ezita să-l atace odată cu apariţia volumul Sur Racine, ce reuneşte cîteva studii disparate despre marele clasic francez. Împiedicat, în tinereţe, de tuberculoză de a urma parcursul universitar normal, Roland Barthes se salvează astfel, privind retrospectiv, de la capcana academismului: la începuturile afirmării sale, el întîmpină rezistenţa universitarilor (a se vedea celebra polemică cu Raymond Picard, în chestiunea Racine şi a „criticii noi“); nu este şi nu va rămîne un tip comod prin cărţile sale, cărţi prin care se reinventează de fiecare dată, prin care explorează mereu zone noi, prin care „ştie să facă un pas alături sau un pas înapoi pentru a lua distanţă faţă de sine însuşi, faţă de propriile sale credinţe şi de cele ale societăţii şi ale epocii sale“ – aşa cum scrie Bernard Comment în „Avant-propos“ („Éclairer le monde“). Mereu în avangarda ideilor, depunîndu-şi toată energia în vederea unei „literaturi noi“, a unei „critici noi“ – şi chiar, pe urmele lui Dante, a unei vita nova, după moartea mamei sale, care-l marchează iremediabil –, Barthes a avut, scrie Philippe Sollers, şi o scriitură politică, dar în sensul antic, de a trăi concret în prezent şi în spaţiul public, iar nu în sensul angajat-sartrian. Inteligenţă mobilă, fulgurantă, Barthes nu s-a lăsat prins în nici un sistem, nu a devenit rigid şi nici măcar academic, odată cu intrarea lui (la diferenţă de un vot!) la prestigiosul Collège de France. 

În portretul pe care i-l face (L’énergie du vivant), Bernard Comment (consilierul editorial al numărului, autor al cărţii Roland Barthes, vers le neutre, 1991) notează cu acuitate – traversînd cărţile şi evenimentele biografice ale lui Barthes: „Opera sa, angajamentul său în scriitură par să răspundă, de la început pînă la sfîrşit, unei dorinţe de a conjura moartea, unei voinţe obstinate şi strălucitoare de a menţine morţii în viaţă sau de a-i rechema la viaţă, de a-i face să revină la viaţă“ (trad. m.). De altfel, interpretarea pe care o dă clasicilor francezi (Michelet, Racine, Chateaubriand, La Rochefoucauld, Proust, Flaubert etc.) merge întotdeauna în sensul „întoarcerii la viaţă şi la contemporaneitate“; însă, continuă Bernard Comment, „expresia cea mai impresionantă a acestei fantasme de resurecţie a morţilor îşi va găsi plenitudinea în La chambre claire/ Camera clară, odată cu puternica fantezie fantasmatică a fotografiei ca eveniment în care fiinţa absentă devine în mod miraculos prezentă“. Scrisă după moartea mamei sale şi cu puţin timp înainte de propria lui moarte, La chambre claire este numai pe jumătate o reflecţie teoretică asupra fotografiei: de pe la mijlocul textului, „începe fascinanta ficţiune a resurecţiei, în care, prin intermediul unei fotografii de amator a mamei sale copil, autorul fantasmează asupra posibilităţii de a regăsi fiinţa iubită dispărută (mama sa)...“ – spune Bernard Comment, care nu ezită să califice această a doua parte a cărţii lui Barthes drept „una dintre cele mai extraordinare ficţiuni ale celei de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea“. Mie această detestare a morţii, această „reînviere“ a fiinţelor dragi dispărute (făcută cu pasiune, cu disperare) mi-a amintit de Marcel Proust, pe care aflăm – din interviul acordat de vechiul său prieten Éric Marty lui Yann Plougastel – că Barthes îl „venera“. 

Éric Marty vorbeşte, în mod egal, de „marxismul“ lui Barthes, cu totul diferit de militantismul şi adeziunea lui Sartre la Partidul comunist (la Barthes a contat, spune el, influenţa unui militant troţkist, apropiat de Maurice Nadeau, în anii săi de tratament în sanatoriu, împotriva tuberculozei); de faptul că, în ultimele sale cursuri, despre „la préparation du roman“, el simulează, în fond, scrierea unui roman şi că nu se poate vorbi, în cazul lui, de „ratarea“ romanului. Despre homosexualitatea lui Barthes – care apare în Roland Barthes par Roland Barthes cu numele de „la déesse H“/ „zeiţa H“ (trimiţînd şi la haşiş) – Éric Marty crede că poate să fi influenţat, la modul subtil, Fragments d’un discours amoureux, şi – ceea ce e mai interesant –, consideră că discreţia pe care a păstrat-o în această privinţă nu a venit „nici din laşitate, nici din teamă, ci pentru că, după el, era ceva copilăresc şi naiv să crezi că această revendicare ar avea un sens. Era un fel de aroganţă comunitară, care nu era de la sine înţeleasă“ (cu rezerva, totuşi, că Barthes se temea ca mama lui să nu afle de propria-i homosexualitate).

Întrebat în ce fel trebuie citit/ recuperat astăzi, Éric Marty afirmă (şi are dreptate!): „Barthes ne învaţă în primul rînd că fiecare trebuie să-şi trăiască propria epocă. Epoca actuală aduce provocări mult mai redutabile decît cea în care a trăit el. Lectura lui Barthes nu trebuie, aşadar, să ne servească de alibi pentru a refuza să trăim criza şi absenţa de gîndire actuală. Trebuie să refuzăm să fim nostalgici, să ne jucăm de-a exegeţii lui Barthes“. Éric Marty a publicat anul acesta un album Roland Barthes la Seuil (Roland Barthes. Album, expus la vedere în librăriile din Cartierul Latin), ce reuneşte scrisori şi documente inedite; el este şi comisarul expoziţiei Les Écritures de Roland Barthes. Panorama organizată de BNF (la Bibliothèque Nationale de France) pînă pe 26 iulie 2015.

Philippe Sollers, la rîndul său, vechi prieten al lui Barthes la Tel Quel (deşi foarte diferiţi ca temperament şi angajament), pregăteşte şi el, pentru toamnă (noiembrie 2015), la Seuil, un volum, L’amitié de Roland Barthes. Barthes „avea un gust profund al secretului, al replierii“, mărturiseşte Sollers, „nu era un explorator al extremelor“. „Ceea ce e interesant (...) – mai spune el – este faptul că critica sa nu este niciodată ideologică, nutrită de vreo speranţă în vederea viitorului. Acesta e rolul lui Sartre“ (trad. m.). 

Explorator nu al extremelor, dar în permanenţă al noului, inteligenţă în mişcare şi „individ multiplu“, precursor al ideii de „societate a spectacolului“ (cum spune Sollers) şi chiar al... autoficţiunii prin cartea sa Roland Barthes par Roland Barthes, Barthes rămîne un intelectual inconturnabil al secolului XX european, căruia francezii îi aduc – prin seria de manifestări care marchează centenarul naşterii sale – un omagiu aşa cum ştiu ei s-o facă, atunci cînd vine vorba de prezervarea memoriei culturale şi a marilor lor autori.

Apărut în Observator cultural nr. 780/ iulie 2015

 

Paris bleu

Pe cheiurile Senei:

Cu vaporaşul pe Sena:

La Shakespeare and Co:

Vedere de pe Sena:

Paris - Montmartre