.
.

vineri, 30 noiembrie 2012

Interviu cu Hugo Pradelle, jurnalist "La Quinzaine littéraire"



"Nu sîntem sclavi ai actualităţii literare" 
                           Interviu cu Hugo Pradelle, jurnalist la revista La Quinzaine littéraire

 Am avut ocazia, la Gaudeamus, să stau de vorbă cu tînărul jurnalist Hugo Pradelle, de la prestigioasa revistă La Quinzaine littéraire, fondată în 1966 de Maurice Nadeau (care crease iniţial, în 1953, o altă revistă importantă, Les Lettres nouvelles) şi a cărui personalitate (şi longevitate) continuă să marcheze, după o jumătate de secol, profilul revistei în care au semnat, încă de la început, nume celebre, precum Roland Barthes sau Jacques Derrida. La Quinzaine littéraire e o revistă complet independentă de lumea editorială, care apare în 10.000 de exemplare pe număr, care trăieşte din abonamente şi nu-şi plăteşte redactorii şi colaboratorii.

Aş vrea mai întîi să ne vorbeşti despre formaţia ta universitară şi despre cum ai ajuns să colaborezi la Quinzaine littéraire.
Am făcut studii de literatură comparată la Universitatea Paris VIII, o universitate alternativă, mulţi ani la rînd foarte marcată din punct de vedere politic; am ajuns acolo în vremea licenţei şi am început să pregătesc o lucrare de literatură comparată, sub îndrumarea lui Tiphaine Samoyault, un nume important în peisajul intelectual francez actual (a tradus, cu echipa ei, Ulise de Joyce), e specialistă în problemele legate de traducere, în particular. Am făcut, sub îndrumarea ei, o maîtrise şi un DEA.

Pe ce temă?
În jurul unor texte centrate pe imaginea sanatoriului. Un corpus de texte: Paul Gadenne, care nu e cunoscut în România, un scriitor din anii ’30-’40, mort în anii ’50, apoi Bruno Schultz, Blecher; şi alături de aceştia am lucrat mult pe texte de Thomas Mann, Thomas Bernhard. Ulterior, am început să mă interesez în mod special de Blecher şi de chestiunile legate de „irealitate“. Am strîns firele teoretice plecînd de la noţiunea de „irealitate“ de la Blecher şi am reconstruit corpusul de texte: Pessoa, Artaud, dar păstrînd o parte din textele de la început, texte din Kafka sau Bruno Schultz.
În Franţa, există un sistem de burse de excepţie pentru studenţii propuşi de profesorii lor, care-ţi asigură trei ani de salariu pentru realizarea tezei. Am obţinut aşa ceva. Dar cum eu nu aveam în plan o carieră universitară, în cercetarea mea nu am respectat anumite constrîngeri academice şi, într-un final, am decis că nu voi susţine această lucrare. Şi într-o zi, Tiphaine mi-a spus că Maurice Nadeau, de la Quinzaine littéraire, caută pe cineva care să se ocupe de o serie de texte dificile, contemporane, în cadrul revistei, pentru care membrii comitetului de redacţie nu au timp sau preocupări directe, şi că ea i-a vorbit de mine şi i-a propus ca eu să scriu un articol pe marginea unui text de Olivier Cadiot. Am scris articolul, Maurice l-a citit, l-a publicat, deşi, la momentul acela, nu i-a plăcut foarte mult. După care am scris un alt articol, la distanţă de o lună, despre o carte autobiografică a lui Christian Prigent – Maurice l-a publicat din nou, deşi nici de data asta nu i-a plăcut în mod special. Apoi mi-a încredinţat cartea unui autor care se numeşte Yannick Haenel, şi care apoi a scris o carte ce a avut succes, Jan Karski: în 2007, publicase o carte care se numea Cercle, şi care mie nu mi-a plăcut absolut deloc. Şi i-am spus lui Maurice că nu vreau să fac un articol negativ.

La Quinzaine se scriu şi articole negative?
Da, dar nu foarte des, şi în general se scriu articole negative despre chestiuni importante. Dau un exemplu: recent, în revistă, a fost un articol foarte negativ despre ultima carte a lui Tony Morrison, Home, o carte care a avut critici pozitive peste tot, în vreme ce americanistul de la Quinzaine a publicat un text negativ, în care a demontat cartea scriitoarei americane. Dar asta e pentru că e vorba de Tony Morrison şi e necesar să ai un punct de vedere asupra cărţii ei.
În ce mă priveşte, am scris totuşi articolul cu pricina, era pentru la rentrée, iar Maurice Nadeau m-a chemat la redacţie să stăm de vorbă. Aşa se face că ne-am întîlnit într-o miercuri după-masă: m-a întîmpinat un bărbat foarte în vîrstă, impresionant; am stat de vorbă despre mine, despre literatură, despre autorii care îmi plac. De fapt, era chiar ziua în care se reunea comitetul de literatură – căci la Quinzaine comitetul de literatură se reuneşte miercurea (în alternanţă cu comitetul de ştiinţe umane), la fiecare 15 zile. Oamenii începuseră să vină, iar Maurice m-a prezentat şi m-a invitat să mă aşez într-un colţ şi să asist la şedinţa de redacţie. La finalul şedinţei, mi-a spus: ne vedem deci peste 15 zile. Era în 2007: de atunci, am fost practic integrat comitetului de redacţie şi am venit la fiecare şedinţă. Cred că Maurice m-a plăcut şi avea nevoie, la vremea aceea, de o persoană tînără în redacţie.

Erai cel mai tînăr?
Da, eu şi Tiphaine, care are ceva mai mult de zece ani peste mine. Şi în felul acesta m-am regăsit în cercul acestor oameni pasionanţi, şi am început să fac diverse lucruri; la început mă ocupam mult de literatura franceză, apoi, într-o zi, a sosit la redacţie un volum gros de Roberto Bolano, 2666, şi, din întîmplare, Jacques Fressard, cel care se ocupa de literatură hispanică la revistă, era bolnav, şi mi s-a dat mie cartea la recenzat. Ca urmare, am făcut un articol amplu, care a atras atenţia cititorilor, iar Maurice şi-a adus aminte că eram, de fapt, comparatist, şi din momentul acela am început să mă ocup de spaţii culturale diferite, în general, de spaţii ale căror limbi le cunosc (spaniolă şi engleză). Pentru că la Quinzaine funcţionează acest principiu: fiecare vorbeşte despre ceea ce cunoaşte, este specialist în domeniu. Cînd Anne Sarraute, fiica lui Nathalie Sarraute, a decedat, eu şi Tiphaine am început să ne ocupăm de împărţirea cărţilor care soseau la redacţie pentru a fi recenzate.

Vă sosesc multe cărţi la redacţie? În ce ritm?
Da, toate cărţile ajung la redacţie, mai puţin, poate, cele de la edituri obscure. Şi da, în Franţa e un ritm de publicare foarte susţinut, aşa încît, practic, la fiecare 15 zile sosesc cărţi noi. Un editor mare precum Gallimard publică pe trimestru 30-40 de cărţi, de pildă. Oamenii îşi aleg cărţile în funcţie de interesele, de preocupările lor, după care sînt complet liberi să scrie ce şi cum doresc. Pe de altă parte, pe lîngă comitetul de redacţie, avem şi colaboratori externi, care sînt convocaţi, de pildă, atunci cînd cei din redacţie nu au competenţele necesare pentru a recenza o anume carte (de pildă, o carte din literatura greacă etc.). Dacă e nevoie să se scrie despre o carte de literatură germană, atunci facem apel la un specialist de literatură germană. Pe literatură anglo-saxonă, avem, de exemplu, doi specialişti, un specialist pe literatură irlandeză, unul pe literatură britanică de secol XIX etc., de regulă universitari. Pentru recenzarea cărţilor sînt convocate competenţele fiecărui membru al comitetului, pentru a fi acoperite diverse spaţii culturale, european, asiatic, american etc. Eu mă ocup de literatură hispanică, americană, din cînd în cînd de cîte un autor sloven, dar şi de Günter Grass, de pildă, un scriitor pe care-l cunosc foarte bine.

Şi nimeni nu e plătit pentru colaborările sale.
Nu, nimeni. Singurele persoane care sînt plătite sînt secretara şi secretarul de redacţie, dar acesta din urmă cu jumătate de normă.

Ai o pagină, o rubrică a ta?
Nu, dar în general am 1-2 articole pe număr. În mod normal, un articol are în jur de 9.000- 10.000 de semne, deci mult mai ample decît articolele din celelalte reviste. În mod excepţional, cînd apariţiile editoriale sînt numeroase, pot avea chiar şi trei texte. Am început, aşadar, cu literatura franceză, iar apoi am început să-mi folosesc competenţele şi cunoştinţele mele de comparatist şi să-mi extind, în revistă, plaja de preocupări: am acum un articol despre literatura marocană, altul despre Saramago, pentru că ştiu bine literatura portugheză etc.

În revistă există şi pagini de teatru, de film, despre celelalte arte.
Da, pe teatru există un specialist, Monique Leroux, profesor universitar şi critic de teatru. E apoi Lucien Logette, un formidabil critic de cinema, pe care îl apreciez mult, care colaborează şi la alte reviste (scrie mult despre filme şi evenimente cinematografice despre care se vorbeşte mai puţin). Sînt foarte mulţi oameni care cumpără revista pentru pagina lui Lucien, pentru punctul său de vedere asupra filmelor sau a cărţilor de cinema recenzate, despre Festivalul de la Cannes (a scris, de pildă, un text critic la adresa ultimului film al lui Cristian Mungiu). Există, evident, articolele despre artă (multe expoziţii, carte de artă) şi articole de muzicologie, dar în mare, jumătate din revistă e consacrată literaturii şi poeziei. Restul revistei, în funcţie de actualitate, e consacrat cărţilor de politologie, sociologie, psihanaliză, istorie, mediu înconjurător etc. (de care se ocupă cei din comitetul de ştiinţe umane).

Revista apare la fiecare 15 zile. În ce măsură ţineţi cont de actualitate atunci cînd vă alegeţi cărţile despre care scrieţi?
Sigur că ţinem cont de actualitate, de noile apariţii, dar încercăm mereu să echilibrăm lucrurile. Nu sîntem sclavi ai actualităţii literare, totuşi. Maurice Nadeau are o expresie foarte frumoasă cînd vorbeşte despre celelalte ziare şi reviste culturale. El spune: „celelalte reviste vorbesc despre tot ce le copleşeşte”, adică despre tot ceea ce apare nou. Despre ceea ce vorbeşte toată lumea. În vreme ce noi nu vorbim întotdeauna despre ceea ce interesează pe toată lumea (de pildă cărţile lui Sylvie Germain, un autor de altfel respectabil). În schimb, preferăm să vorbim despre cărţi mai puţin discutate în reviste, în orice caz avem această libertate şi flexibilitate de a reveni asupra unor apariţii şi cărţi mai puţin discutate. Putem reveni asupra unei cărţi apărute cu cîteva luni în urmă, dar evident nu scriem despre cărţi apărute cu cinci ani în urmă. Cînd vine vorba despre cărţi de Echenoz, Carrère, Modiano, Le Clézio, oamenii aşteaptă punctul de vedere de la Quinzaine, noi îl dăm, desigur, dar cu un anumit timp de reflecţie, nu neapărat în actualitatea strict imediată. De aceea, articolele din Quinzaine sînt puţin mai tardive. Cer un plus de timp şi energie, pentru că scopul nostru este să oferim articole de fond, care să nu fie fastidioase, desigur, dar care să păstreze, în acelaşi timp, o anumită exigenţă şi expertiză; ele nu oferă o simplă opinie sau promovare a cărţii, ori un rezumat al ei. Critica nu e un act secundar sau parazit, ci o dimensiune foarte importantă a scrisului, astăzi.

A scrie aici e şi un act de prestigiu?
Da, de recunoaştere, aş zice, pentru că e o revistă foarte veche, marcată de personalitatea lui Maurice Nadeau, care continuă să o conducă. A scrie aici e echivalent cu a da dovadă, în ochii cititorilor şi ai celor din domeniu, de o serie de competenţe, de exigenţe care te ajută mai departe în ceea ce faci. Opinia ta contează.

Aş vrea să te întreb, totuşi, la final şi ca urmare a celorlalte dezbateri de la tîrg la care ai participat, dacă La Quinzaine littéraire ţine la a avea, astăzi, o ţinută elitistă printre celelalte reviste culturale.
Aş vrea să-ţi dau aici ceea ce noi numim „un răspuns de normand“: „poate că da, poate că nu” (rîde). Dacă cineva te întreabă: trebuie s-o iei la dreapta sau la stînga să ajungi în cutare oraş?, răspunsul de normand e: poate că nu sau poate că da. Voi răspunde aşa. Rezultatul acesta e: e o revistă mai elitistă. Nu-mi place lumea „elitistă”, foarte conotată în Franţa ca fiind ceva care exclude, care ar fi rezervată unei „elite”, unui grup restrictiv, deja instruit în avans. Or, revista nu e aşa: sînt cititori ai noştri care nu sînt profesionişti şi care sînt, totuşi, capabili să înţeleagă cel puţin o parte a articolelor din revistă. Revista e elitistă în sensul în care e citită de puţină lume şi în special de oameni care se interesează în mod special de literatură. La Quinzaine littéraire, alături de Le Matricule des Anges (a doua revistă interesantă şi exigentă, după mine, inspirată de modelul Quinzaine), e printre puţinele reviste complet independente de lumea editorială, în paginile ei nu există, de pildă, publicitate de carte etc.
Ţinuta aceasta nu derivă dintr-un principiu savant, ci pentru că aşa simţim nevoia să scriem: inteligent şi avizat, însă clar, lizibil, accesibil la lectură. Maurice spune întotdeauna: „nu public un articol dacă nu înţeleg despre ce e vorba în el, altfel nu vor înţelege nici cititorii”. Textul trebuie, întîi de toate, să fie clar, apoi poate fi îndrăzneţ, inovator, poate oferi ce punct de vedere doreşte (cu care Maurice poate să nici nu fie de acord).

miercuri, 28 noiembrie 2012

Gaudeamus 2012: peripeţii din culise


N-aş zice că sunt superstiţioasă, deşi mai cred din când în când în energiile negative ale unuia şi altuia. Dar când e ca ghinionul să se ţină scai de tine, atunci chiar se ţine. Şi nu numai de tine, dar şi de prietena ta. Cu care ai musai de împărţit reportofonul în ziua de Gaudeamus.
Aşa se face că vineri, după o insomnie tipică (pe care speram s-o păcălesc), am renunţat la evenimentul de la ora 11.00 din agenda mea – masa rotundă despre traducerile din franceză Traduire la littérature française, enjeux et défis/ A traduce literatura franceză, mize şi provocări, organizată de Institutul Francez şi având ca invitaţi pe Magda Cârneci, Daniel Nicolescu, Doru Mareş, Svetlana Cârstean, Laure Hinckel, Faustine Vega, Lidia Bodea (moderator: Doru Mareş) – şi am hotărât să merg numai la dezbaterea de la ora 16.00, după care urma să fac un interviu cu tânărul jurnalist de la Quinzaine littéraire, Hugo Pradelle. Zis şi făcut.

La 16.00 urma să se desfăşoare o a doua masă rotundă, Les prix littéraires français, gage de succès à l’étranger?/ Premiile literare franceze, garanţie de succes în străinătate?, moderată de traducătoarea Laure Hinckel, şi la care participau invitaţii francezi de anul acesta, Dominique Viart, Hugo Pradelle, Pascal Bruckner, iar alături de ei editoarea Magdalena Mărculescu (Editura Trei) şi agentul literar Simona Kessler (Simona Kessler International Copyright Agency).
Ajung la timp – pe drum vreo două schimburi de telefoane în care Silvia mă anunţă că încearcă de la ora 11.00 să ia interviu unui venerabil profesor universitar, dar că nu reuşeşte, şi între timp omul s-a dus în camera lui să se odihnească, după prânz. Bun. Până la 17.00 ar fi trebuit să se şi trezească, să aibă şi intervenţia la conferinţă şi să acorde şi interviul. Hai la dezbatere.

Se face 17.30 şi în Sala Cupola încă nu s-a încheiat evenimentul care presupun că trebuia să fie înaintea mesei rotunde organizate de Institutul Francez. Plină de lume, cântăreţi la microfoane, muzică folk din belşug. Aplauze.
Se adună invitaţii francezi şi români, şi stăm cu toţii pe la uşă, apoi prin zonă să se încheie concertul folk – timp în care târgul vuieşte de zgomot de lume şi de lansări din toate direcţiile.
Într-un final, ies cântăreţii (îl zăresc abia atunci pe Nicu Alifantis), iese publicul. Intrăm noi, cei cu dezbaterea.

Nu voi relata aici ce s-a discutat: multe lucruri foarte utile, puncte de vedere ale traducătorilor, editorilor, agenţilor de carte, jurnalistului cultural (Hugo Pradelle), profesorului universitar (Dominique Viart). Voi spune doar ce nu s-a întâmplat. Deşi am stat ca pe ghimpi toată dezbaterea – în vreme ce luam notiţe cu atenţie, of course –, numărând minutele şi ora scursă, n-am luat interviul :(. Păi de ce? De ghinion, fireşte, ce ziceam mai sus? Silvia i-a „răpit”, până la urmă, omului preţiosul – ei – interviu, s-a urcat în autobuz şi dă-i să vină la târg să-mi dea reportofonul. Numai că... traficul a fost împotriva noastră: din pricina unui accident pe drum, n-a mai ajuns la timp cu reportofonul (e singura dată când am regretat că nu mi-am luat un telefon mai performant).

Dar de ajuns, a ajuns. La spartul târgului, evident. Ce (mai) era de făcut? Eu o stresasem suficient şi mă stresasem şi pe mine, ea venise degeaba ditamai drumul până la Romexpo. Păi simplu: hai să bem o nefiltrată, ce mai contează? Hai la berăria noastră preferată, înapoi, pe Centrul Vechi, că drumul pe partea aia nu era blocat de trafic. Dar când ghinionul se pune scai, n-ai ce face. Berăria noastră preferată era full, n-aveai loc nici la colţul barului (mda, era vineri seara, uitasem); nici măcar cu intervenţii n-am reuşit să alungăm doi oameni şi să le luăm locul :).
Şi uite aşa: am băut berea – o nefiltrată, dar nu la fel de bună – în altă parte, la o berărie nepreferată.

P.S. Aventura are şi un P.S. important. Am luat, totuşi, interviul. A doua zi, sâmbătă, după ce am vorbit la lansarea cărţii lui Alexandru Vlad („Măsline aproape gratis”, Ed. Eikon, 2012) şi după ce am stat la o cafea şi la o bere cu autorul (un om tare fain), la cafeneaua din târg.
După astea, am alergat – pe ceva tocuri – după un taxi şi m-am dus la Hotelul Novotel, după Hugo Pradelle. Apoi, cu Hugo Pradelle, am alergat la restaurantul La Mama, pe Centrul Vechi, pentru că el voia înainte să mănânce o ciorbă românească (aici, la preferinţa pentru supe, m-a cucerit, zicea că şi la Paris el îşi prepară aşa ceva, în vreme ce eu suferisem teribil de lipsa miraculoaselor supe, în vremea şederii la Paris).
Am uitat exemplarul din La Quinzaine littéraire – unicul său exemplar, necesar pentru intervenţia lui de la Sibiu – pe masa de la restaurant, dar aşa e când graba strică treaba.
Una peste alta, am stat tot drumul de vorbă: despre cum e el vecin de cartier cu regizorul Leos Carax, şi apoi despre România, despre literatura şi filmul românesc (Hugo citise Blecher, Gellu Naum, printre altele) şi despre cum nu ştim noi, românii, să ne promovăm mai bine valorile culturale. Apoi am făcut şi interviul, apoi am alergat iar – pe ceva tocuri – până la Intercontinental (taximetriştii de la Universitate erau taxaţi de poliţie) să iau înapoi taxiul, apoi am revenit la târg şi seara s-a sfârşit frumos, cum altfel?, la cafeneaua târgului, cu colegii de redacţie şi de breaslă.

P.S. 2. Interviul cu Hugo Pradelle apare în numărul de săptămâna aceasta din Observator cultural şi cred că merită citit. La Quinzaine littéraire e, practic, un model pentru revistele noastre culturale de ţinută, Observator cultural, România literară ş.a.m.d.

Aperitiv cu proze asortate



Alexandru Vlad, prozatorul optzecist de cursă lungă, despre care am mai scris aici (despre romanul său, Ploile amare, Charmides, 2011), a mai publicat recent un volum de „proze asortate”, cum le numeşte el în subtitlu: Măsline aproape gratis (Editura Eikon, 2012).
Dacă Ploile amare era un roman amplu, construit, cu fraze cizelate, de rafinament, Măsline aproape gratis reprezintă un soi de instantanee prozastice, aşa cum erau în fotografie instantaneele lui Henri-Cartier Bresson. Proze foarte scurte (de două-trei pagini) care arată că virtuozitatea autorului merge şi în celălalt sens: al notaţiei succinte, al fulguraţiei.

Alexandru Vlad notează aici – de regulă la persoana I, căci punctul de plecare e adesea biografic – mici anecdote, incidente, dialoguri, evocări, tot ce îi pune în mişcare instinctul de scriitor, tot ce îi animă impulsul de a scrie. Exerciţii de prestidigitaţie – prozatorul mărturisea, în cadrul lansării de la Târgul de carte Gaudeamus, că le-a scris pentru a-şi păstra în formă mâna de scriitor –, instantaneele poartă la griffe (cum spun francezii), marca stilistică inconfundabilă a autorului. Frazele nu mai sunt, în schimb, ample, se sfârşesc repede, fără să fie însă nervoase, ci pline de linişte: fiindcă amprenta stilistică a prozatorului ardelean, de care vorbeam mai sus, este una care ţine de acel ritm (cel puţin în aparenţă) lent, copleşitor al vieţii, de aşa-numita durată reală a existenţei. Şi ce mai aduc nou aceste proze scurte, după Ploile amare? Aduc umorul (deşi el nu era absent din roman, ci doar în cantităţi moderate într-o carte gravă în ansamblu), un umor lipsit de ironie, aşa cum fraza e lipsită de nervozitate. Chiar dacă unele proze scurte (prozele de tip dialog la crâşma din sat, de pildă) sfârşesc cu o poantă (sau o pointe, dacă vreţi), aceasta din urmă nu are niciodată tăişul ascuţit al ironiei aşa-zise munteneşti, de dincoace de Carpaţi.

Mă opresc aici asupra povestirii care dă titlul cărţii, Măsline aproape gratis. Despre ce e vorba? E mica „odisee” a căutării măslinelor în anii comunismului, dat fiind că naratorul-personaj primise din partea unui medic naturist sfatul de a-şi trata ulcerul cu sâmburi de măsline. Alexandru Vlad evocă, în debutul povestirii, cazul nostalgicilor comunismului, care îşi aduc aminte că o pâine costa pe-atunci 3 lei, iar măslinele se dădeau... „aproape gratis”. Or, memoria se pare că ne joacă destule feste, conchide naratorul-personaj, căci, pe de o parte, pentru a cumpăra două pâini (ce costau, e drept, 6 lei), trebuia să stai de două ori la coadă, iar pe de altă parte, povestea măslinelor e cu totul alta... Cu umor retrospectiv, căptuşit de amărăciune, ni se povesteşte cum, tot întrebând de măsline, naratorul-personaj a început să fie luat la ochi de vânzătoare, dar şi de indivizi misterioşi, prin alimentare; produsul cu pricina nu se găsea, evident, aşa că, îmbrăcat „ca la nuntă” cu costum şi cravată, el îşi împinge căutările o treaptă mai sus, la cei de la Partid şi, apoi, la cei din Armată. În cele din urmă, plăteşte „gras” un kilogram de măsline cumpărat de la popota Armatei, pentru a descoperi cu stupoare, întors acasă, că cele două borcane conţineau măsline verzi... fără sâmbure, în locul căruia rânjea „diabolic” un ochi roşu de gogoşar...
Drept urmare, căutarea devine acum în mod explicit căutare de măsline cu sâmbure! Întâmplarea se sfârşeşte cu un gust amar: naratorul-personaj se întâlneşte cu un fost coleg de şcoală mai „împlinit”, pare-se, în viaţă, căci ocupând o funcţie în ierarhia comunistă, care-i propune, generos, să-i ofere toţi sâmburii măslinelor consumate la el în casă de către soţie şi soacră, mare amatoare, de altfel, de asemenea delicatese...

Textele lui Alexandru Vlad sunt, într-adevăr, un fel de „proze asortate”, un soi de „aperitiv” alcătuit din ingrediente diverse, de la cele picante până la cele melancolice, un caleidoscop de notaţii şi stări de spirit (vezi, de pildă, cele două pagini intitulate „Cafea”) pe care le citeşti cu mare plăcere, la rând ori la întâmplare (orientându-te pur şi simplu după titlu). Evident că, după aceea, o să ţi se facă o foame şi mai mare de lectură (pentru care recomand Ploile amare). 

Apărut pe Bookaholic

luni, 26 noiembrie 2012

Cu Dominique Viart, despre mizele literaturii franceze contemporane



Unul dintre invitaţii francezi de anul acesta la Târgul de carte Gaudeamus (21-25 noiembrie) a fost Dominique Viart, eseist, critic şi profesor de literatură franceză la Universitatea din Lille. Dominique Viart este membru al Institut Universitaire de France şi vicepreşedinte al Société d’étude de la littérature française du XXe siècle (Societatea pentru studiul literaturii franceze din secolul XX). Autor al multor cărţi în domeniu, Dominique Viart s-a impus ca un veritabil militant pentru recunoaşterea diversităţii şi vivacităţii literaturii franceze contemporane (mai exact din anii ’80 încoace).

Joi, 22 noiembrie, la Lectoratul de franceză al Universităţii din Bucureşti, am avut, aşadar, ocazia să asist la o intervenţie a universitarului francez legată de mizele literaturii franceze contemporane. La dezbatere au participat Lidia Cotea şi Diana Samarineanu, din cadrul Catedrei de fanceză, eseistul Alexandru Matei, iar moderator a fost profesorul Radu Toma.
Radu Toma l-a provocat pe invitat să vorbească despre „aventura” instituţionalizării studiului „autorilor vii”, al romanului francez contemporan în mediul universitar, dar şi despre ipotezele „sfârşitului literaturii”/ „la fin de la littérature”, ca şi despre deschiderile literaturii franceze, din ultimii 30 de ani, către ştiinţele umane, ieşirea ei din formalismul, din obsesia textului închis tipică perioadei dominate de Nouveau Roman şi de eseurile teoretice publicate de revista Tel Quel (anii ’60-’70).

Dominique Viart a povestit, în consecinţă, că, într-adevăr, universitatea franceză este una conservatoare, de patrimoniu, şi că, în mod normal, un autor trebuie să fie mort, să-şi fi încheiat opera pentru a ajunge obiect de studiu universitar, dar că demersurile sale critice îndreptate spre autori contemporani au fost, de fapt, stimulate de cererile unor universităţi din alte ţări. Pentru Dominique Viart a fost începutul unei serii de cărţi şi reflecţii asupra peisajului literar contemporan.
Pornind de la dublul sens al termenului franţuzesc „(la) fin”: pe de o parte „sfârşit”, „capăt”, incluzând aici scandalul mediatic de acum câţiva ani privind „moartea literaturii franceze”, iar pe de alta, „finalitate”, „proiect”, „miză”, Dominique Viart a pledat cu argumente estetice, istorice şi socio-culturale pentru diversitatea vie a cărţilor de literatură care se scriu astăzi în Franţa. După „les Trente Glorieuses” (cei treizeci de ani de dezvoltare economică, de după 1945), lumea a redevenit „inquiétante” (neliniştitoare), prinsă între cele două blocuri geostrategice, economice şi industriale (sovietic, respectiv american). Context în care literatura franceză iese din „carcasa” structuralistă şi devine „tranzitivă”, întorcându-se către obiecte exterioare sieşi. Ea reîncepe să vorbească despre om, despre real, istorie şi politică, reinventându-şi formele de expresie. O teză care poate fi, totuşi, discutabilă a lui Dominique Viart este aceea că, dat fiind că literatura franceză e una foarte veche, ea nu poate reveni la formele narative primare în aceeaşi măsură în care o fac literaturile francofone ale fostelor colonii franceze (deşi e limpede că globalizarea a făcut ca nici aceste literaturi aflate la început să nu mai aibă vreo inocenţă, inclusiv narativă).

Închei scurta prezentare a intervenţiei/ pledoariei sale cu clasificarea propusă de el a regimurilor de literatură care există simultan în peisajul literar, şi care poate fi un bun instrument de lucru pentru cercetătorii literari: primul tip de literatură e acela care corespunde aşteptărilor comunităţii, anume la littérature consentante (genuri precum romanul poliţist, de aventuri, SF), o literatură atemporală şi care exploatează formele consacrate ale romanescului. E vorba de o literatură artizanală, spune Dominique Viart, şi ca orice artizanat, ea poate fi de cea mai bună calitate, în limitele genului.
Al doilea tip de literatură e literatura conectată mai direct asupra prezentului, strâns legată de modă, presă, publicitate, sex, literatura care caută sămânţa de scandal. E vorba de o literatură mediatică, adesea comandată de politicile editoriale şi chiar bazată pe studii de piaţă. Dominique Viart o numeşte la littérature concertante, o literatură „înscenată”, calată în aerul timpului, şi dă exemple de autori precum Virginie Despentes, Amélie Nothomb şi chiar Michel Houellebecq – deşi aici se impune clar o discuţie, probabil Viart avea în vedere mai degrabă scandalul mediatic pe care l-a cunoscut în timp receptarea cărţilor sale, şi mai puţin calitatea în sine a romanelor lui.
În fine, ultimul tip de literatură, şi cel mai interesant, este la littérature déconcertante, literatura care surprinde, deconcertează cititorul, îl „dizlocă”. În epoca lor, au scris o astfel de literatură Balzac, Zola, Proust, scriitori care au inovat puternic. Spre deosebire de literatura concertantă, branşată la prezent, utilizând limbajul ca simplu instrument (adesea un instrument trash), acest ultim tip de literatură (câteva exemple de autori citaţi: Pierre Michon, Jean Echenoz, Jean-Philippe Toussaint, Annie Ernaux) este unul reflexiv, care chestionează limbajul (întrebându-se cum să-l facă să exprime lucruri noi).  

Apărut pe Bookaholic

duminică, 25 noiembrie 2012

Poze lansare Alexandru Vlad


Două instantanee din cadrul lansării - în agitatia târgului - a volumului "Măsline aproape gratis (proze asortate)" de Alexandru Vlad.



Foto: Silvia Dumitrache

joi, 22 noiembrie 2012

Lansare Alexandru Vlad, sâmbătă, 24 noiembrie, la Gaudeamus


Mă bucur să vorbesc la lansarea unei noi cărţi a lui Alexandru Vlad, un volum de "proze asortate", Măsline aproape gratis, Editura Eikon, 2012.
Lansarea e sâmbătă, 24 noiembrie, la ora 12.00, la standul Editurii Eikon.

Între timp, o secvenţă cu autorul vorbind despre romanul său, Ploile amare (lansare la Cluj):


miercuri, 21 noiembrie 2012

Reprezentări ale spaţiului în proza nedelciană



La Editura Limes a apărut în 2011 un mic volum intitulat Geografii semnificative. Spaţiul în proza scurtă a lui Mircea Nedelciu de Ionuţ Miloi – un mic studiu care pare desprins dintr-o lucrare mai amplă, probabil o teză de doctorat. Studiul se anunţă interesant, în ciuda dimensiunilor restrânse, căci introduce un demers în vogă astăzi în cercetarea literară internaţională, anume spaţiul şi reprezentările spaţiale în literatură – aplicat, în cazul de faţă, la proza scurtă a lui Mircea Nedelciu. Mircea Nedelciu rămâne în continuare un scriitor foarte ofertant pentru istoria şi analiza literară, şi nu numai prin problematica abordată sau prin contextul socio-politic pe care-l implică textele sale, dar şi prin complexitatea formală a acestora din urmă. Aşa încât Ionuţ Miloi găseşte aici un teren propice pentru ilustrări ale reprezentărilor spaţiale, pornind, fireşte, de la o serie de premise teoretice şi de delimitări conceptuale (vezi capitolul omonim, „Premise teoretice”) şi rafinând analizele concrete în cele patru capitole următoare, „Particule browniene”, „Paralelism şi perpendicularitate”, „De la Euclid la Einstein” şi „Camera de filmat din spatele camerei”.

În „Premise teoretice”, Ionuţ Miloi notează că interesul studiului pe care-l întreprinde este nu numai unul filologic, ci şi unul filozofic şi cultural de strictă contemporaneitate: „Resortul de natură filologică al studiului nostru este dublat de unul filozofic şi cultural, motivat de interesul pe care chestiunea spaţialităţii îl suscită în perioada contemporană asupra unui număr tot mai mare de ştiinţe”. Începând cu Michel Foucault, în anii ’60, şi până la un Julian Murphet, în anii 2000, trecând prin distincţiile lui Gerard Genette privitoare la raportul dintre spaţialitate şi limbaj – scrie autorul – se vorbeşte despre prevalenţa spaţiului, despre „epoca spaţiului”, „epoca juxtapunerii, a apropiatului şi a depărtatului, a alăturatului şi a dispersatului” (Foucault), despre criza istoricităţii (Julian Murphet), care, scrie Ionuţ Miloi, „estompând siguranţa şi legitimitatea sensului nostru istoric, duce la reafirmarea reprezentărilor despre spaţiu”. Înainte de a trece la analiza aplicată, cercetătorul sintetizează firele teoretice (inclusiv pistele din ştiinţele exacte): „(...) asistăm la unirea mai multor spaţii, asemenea pieselor dintr-un puzzle, în spaţiul mai larg şi mai cuprinzător al textului însuşi, un spaţiu în care textul şi realul se contopesc devenind, cu un termen al lui Cărtărescu, o texistenţă (s.a.). Această lărgire a spaţiului textului este una necesară deoarece trebuie să găzduiască, pe lângă suita de personaje ficţionale, noi personaje principale: autorul însuşi şi cititorul” („texistenţă” este, cred, un termen folosit de optzecişti în general, nu numai de Cărtărescu).

Spaţiul textual este determinat de mişcare, dar şi de personajele puse în joc; în privinţa celor din urmă, el se află în strânsă relaţie cu „felul de organizare a comunităţii respective, cât şi cu sentimentul identităţii personajelor, asupra cărora acţionează ca forţă modelatoare”.
În proza scurtă a lui Nedelciu, personajele se mişcă foarte mult, călătoresc, fac naveta între sat şi oraş sau invers, au un stil de viaţă nomad şi fug de ele însele, traversând mereu spaţii de tranziţie, precum „gara, staţia de autobuz, sala de aşteptare, cafeneaua, hotelul şi, într-un alt sens, dar păstrând ideea prezentată mai sus, orfelinatul şi internatul şcolar”. Ionuţ Miloi inventariază, din acest motiv, obiectele care facilitează deplasarea, şi anume: maşina, trenul, autobuzul, tramvaiul, taxiul, avionul, fiecare având o semnificaţie antropologică aparte în anii ’80 ai comunismului românesc.

Analiza e atentă, cu observaţii pertinente, păstrând în permanenţă un cadru teoretic de referinţă, deşi, poate, prea didactică pe alocuri. Spaţiul nu-mi permite să intru în detaliile analizei întreprinse de autor, însă aş vrea să închei cu două observaţii în marginea ei: cred că, în cazul lui Nedelciu, analiza teoretică şi formală a reprezentărilor spaţiului în proza lui trebuie să ţină neapărat seama de contextul socio-politic, de semnalizările permanente ale textului care merg în direcţia realului de dincolo de text – spaţiile tranzitorii şi spaţiile închise, obturate, figuri mai ales ale urbanului, trimit necesarmente la context. De aceea, „diferenţa dintre lumea rurală şi cea urbană”, cum spune Ionuţ Miloi, mi se pare o chestiune mult mai complexă la Nedelciu, şi e legată tot de presiunea sufocantă şi de ideologia manipulatoare a comunismului. Ruralul nu e numai un spaţiu „de deschidere şi de libertate”, iar urbanul un spaţiu închis, de claustrare, ci ambele sunt afectate, mai mult sau mai puţin, de modernitatea, de industrializarea comunistă, aşa cum oamenii înşişi, mutaţi de la ţară la oraş, dintr-un spaţiu în altul, suferă crize de identitate şi de dezrădăcinare. Personajul de tip alter ego al lui Nedelciu e un tânăr născut la ţară şi transplantat la oraş, cu studii universitare, iar relaţia lui cu urbanul e una deopotrivă de atracţie-respingere; respingerea nu ţine însă de mentalul rural patriarhal (oraşul – loc de mefienţă, de claustrare), ci tocmai de uniformizarea cenuşie, traumatizantă a urbanului de către comunism.

Apărut în România literară, noiembrie 2012

marți, 20 noiembrie 2012

"Patul răvăşit" de Françoise Sagan


Romanul pe care l-am tradus anul acesta (cu bursă - Centre National du Livre - prin Paris, ce zile frumoase :)) apare la Gaudeamus, la Editura Art. Iată coperta:




E o carte frivolă, inteligentă şi seducătoare. Un roman de alcov al anilor '70, cu "patul răvăşit" pe post de loc de desfăşurare narativă :)

vineri, 16 noiembrie 2012

Un roman copleşitor (o revenire)



În ultima vreme mi-e clar un lucru, dacă mai era nevoie să fie verificat: cărţile rafinate, cărţile „grele”, cu fraze ample şi complicate nu sunt pentru toată lumea. Nici măcar pentru o majoritate, ci doar pentru a happy few. Frazele lui Alexandru Vlad, flaubertiene, cizelate,  ample, sensibile la fiecare „cotitură” – aplicând pecetea unui stil muzical pe un material cât se poate de realist – au părut obositoare şi monotone (presupun că şi frazele lui Proust, Flaubert etc. par multora la fel, dar cu marii clasici nu te joci/ nu recunoşti aşa uşor...).

Eu, care sunt o adeptă a relativismului în literatură (şi nu numai), mi-am dat seama că relativismul în literatură e numai pentru cunoscători, de fapt. Că, la rigoare, ierarhia e importantă, de neocolit. Şi că ierarhiile literare le fac profesioniştii domeniului (de oricâte hibe şi compromisuri ar da ei dovadă – ele nu se compară cu amatorismul, totuşi). Sigur, dreptul la opinie literară (şi de toate felurile: opinie despre filme, teatru, muzică) e al tuturor, însă nu şi dreptul la valorizare, acesta revine, în fiecare caz/ domeniu profesioniştilor. Iată, totuşi, la ce (mai) sunt buni profesioniştii.

Dar să revin la Alexandru Vlad. Pentru mine, am mai spus-o şi cu alte ocazii, Ploile amare reprezintă romanul anului 2011 şi unul dintre cele mai bune romane ale ultimilor ani. Cum spuneam, scriitura lui este una de rafinament, necesită poate mai multă răbdare şi concentrare la lectură, pentru că cere o dublă atenţie: la limbaj şi la, să-i spunem, „referentul” lui, căci Ploile amare e, totuşi, un roman realist. Prozator ardelean optzecist – din generaţia lui Mircea Cărtărescu sau Mircea Nedelciu –, Alexandru Vlad, a cărui scriitură cizelată, poetică, cu accente peisagiste, făcea figură aparte încă din anii ’80, îşi urmează, ca un scriitor ce se respectă, temele sale şi după ’90 (în noul context socio-politic, evident). Optzeciştii, se ştie, au fost o generaţie interesantă prin felul în care au mixat temele citadine şi rurale în cărţile lor: mulţi dintre ei copii de ţărani, ajung la studii la oraş, inclusiv la universitate, într-o epocă (mijlocul anilor ’70) în care „prefacerile comunismului” sunt în floare, strămutând oamenii dintr-o zonă în alta, de sat la oraş şi invers, în numele industrializării şi al modernizării. Dacă tinerii scriitori au mai prins puţină liberalizare în facultate (anii de deschidere ai politicii lui Ceauşescu), în schimb, ei au avut ocazia să vadă şi să simtă pe propria piele dramele, crizele de identitate produse de transmutările de la sat la oraş şi invers. În orice caz, în cărţile lor, dau dovadă de o analiză fină a spaţiilor rurale şi citadine.

În Ploile amare, evenimentele se petrec într-un sat transilvan, în anii ’70, în vremea inundaţiilor care au devastat Ardealul. Într-o perioadă în care totul pare pus între paranteze – existenţa cu gesturile sale cotidiene, timpul, relaţiile dintre oameni –, în care totul e încetinit, blurat, scos din făgaşul obişnuit de ploile care nu se mai opresc, în sat se descoperă o crimă veche de douăzeci de ani, înfăptuită în anii ’50, în primul şi violentul deceniu al instaurării comunismului în România, perioadă cunoscută în literatura noastră drept „obsedantul deceniu”. O fată de o frumuseţe ieşită din comun, Anca, fata Floricăi, care îi obsedase pe toţi bărbaţii din sat şi care dispăruse odată cu moartea activistului de partid venit să se ocupe de colectivizarea satului, e descoperită moartă la rândul ei (împuşcată), îngropată alături de activist. Odată cu această descoperire, o serie de alte relaţii ambigue dintre personajele cărţii (deloc puţine) se limpezesc – cu deosebire povestea lui Alexandru, şeful comunităţii locale, preşedintele de colectiv. Soţia acestuia, Marta – un alt personaj feminin reuşit (Anca e un personaj care fascinează în şi prin absenţă!) – trăieşte, în lipsa soţului (ocupat cu zăgăzuirea apelor alături de săteni) o scurtă poveste de dragoste cu Pompiliu, chiriaşul lor, tânăr profesor ajuns, după absolvire, de la oraş la postul de la ţară. Pompiliu e, dacă vreţi, personajul-reflector, marginalul (căci e un intelectual venit de la oraş), tânărul intelectual care filtrează o bună parte din evenimentele care se produc în sat în timpul „ploilor amare”.
Am mai spus-o, scriitura lui Alexandru Vlad este una intelectualizată, rafinată, aplicată – paradoxal – unui „material” rural. E, de fapt, singurul mod în care se mai poate scrie azi despre sat (am scăpat, sper, slavă domnului, de ruralismul ingenuu şi rudimentar à la Marin Preda) – un spaţiu foarte greu de surprins pentru că în continuă schimbare astăzi, şi de care prozatorul se ocupă, de altfel, şi în romanul-jurnal Curcubeul dublu (Polirom, 2008).

Alexandru Vlad urmăreşte cu mână de maestru (căci cunoaşte bine lumea satului) toate aceste mişcări interioare ale personajelor – fiindcă abundenţa apelor forţează recluziunea, în casă şi în propriul interior –, propunând o galerie de personaje greu de uitat, unite prin fire narative multiple, într-un du-te-vino între trecut şi prezent. Printre ele: Alexandru, obsedat de putere şi de controlul asupra oamenilor, Marta, soţia lui, care-l iniţiază erotic pe Pompiliu, doctorul Dănilă şi soţia sa, Livia, cuplul de medici eşuaţi la ţară în comunism, paznicul de noapte Toma Buric,  Brodea, îngrijitorul fermei de găini „carnivore” (e oare acelaşi cu preotul greco-catolic ce făcuse puşcărie şi de care se îndrăgostise Anca?), Kat, ciudatul asistent medical pasionat de tehnică, Ilie, ajuns predicator penticostal şi pactizînd cu oficialităţile comuniste, fratele lui, beţivanul Zaharie, vestit pentru hoţie şi executantul lui Alexandru şi care-l ucide, din porunca şefului, pe Îngeraşul (un ţigan inteligent şi speculant) şi moare, la rândul lui, înecat în apele crescute.

Nu vă trebuie decât ceva mai multă răbdare şi mai mult răgaz pentru a gusta frumuseţea inegalabilă a acestui roman (cu o temă veche, a „obsedantului deceniu”, tratată adesea de prozatorii anilor ’70) – un roman masiv, de anvergură, bogat în registre stilistice, descripţii, personaje şi subtilităţi de analiză, o carte lentă şi copleşitoare precum viaţa însăşi cuprinsă între paginile ei. Închei, totuşi, cu un fragment (dinspre final), cules la întâmplare:

„Orizontul începea să se aburească, să-şi piardă luminescenţa, ca o sticlă peste care sufli şi se precipită aburul. Se terminase însă cu vânturile răcoroase şi lichide, mirosind a ploaie. Dispăruse cocleala aceea permanentă de deasupra capului.
Pompiliu se simţea pătruns până la oase de acea răcoare umedă, despre care nu ştii dacă este o formă a frigului sau una a umidităţii. Să zicem că lumea întreagă n-ar fi mai mare decât atât. Adică aşezarea aceasta câtă e, între dealuri şi păduri, între ape acum, cu case, uliţe, biserică şi crâşmă, cu oameni răi şi mai buni, în care avea şi el locul lui prin repartiţie. Fiecare retrăgându-se pentru noapte în casa lui, ca în aşezările hitite, şi când se ivesc zorii ieşind s-o ia de la capăt cu ocupaţia vieţii sale. Concreteţea acestei imagini îl făcu să-şi piardă aproape răsuflarea. Concreteţea lucrurilor, în general. Dumnezeu însuşi, dacă există, ar sta cu ochii pe ei, l-ar vedea pe el cum traversează curtea şi intră la nevasta lui Putifar, l-ar vedea pe Alexandru cum încearcă să ţină oamenii în puterea lui ca un faraon, l-ar vedea pe Brodea resemnat să-şi vadă găinile devorându-se de foame (...). Ar veghea asupra lucrurilor cu ochiul lui triunghiular, norii n-ar fi un impediment”. 

Apărut pe Bookaholic

miercuri, 14 noiembrie 2012

Premiul "Tiuk" pentru critică, secţiunea "DebuTiuk"


Cartea mea Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii (Editura Tracus Arte, 2011) a primit Premiul revistei on-line Tiuk pentru critică, la secţiunea "DebuTiuk":


Mă bucur şi le mulţumesc celor de la Tiuk :)

marți, 13 noiembrie 2012

Bookaholic shooting

Fotografii cu echipa Bookaholic. Ne-am distrat de minune la şedinţa foto, cred că se vede. Fetele sunt: Cristina Foarfă, Irina Dumitru, Cristina Petrescu, Evelina Bidea, Silvia Dumitrache, Ioana Epure şi cu mine. Şi motanul Farsi :))



Şi alături de Silvia Dumitrache, colega mea de Obs şi de Bookaholic:


Vezi aici.

joi, 8 noiembrie 2012

Françoise Sagan: "Patul răvăşit" (fragment)



Édouard a rămas perplex: avea dreptate, într-adevăr. Eroinele sale erau fade şi el dădea mai multă atenţie personajelor masculine, dar dintr-un motiv foarte simplu: se gândea că, într-o zi, unul dintre eroii aceia, în nebunia lui, prin felul lui de a fi sau prin ciudăţenia sa, va fi, în sfârşit, în stare s-o fascineze pe Béatrice în locul său. Şi astfel, în trecere, Édouard îşi punea eroii să spună tot ceea ce avea importanţă pentru el, tot ceea ce nu îndrăznea sau nu putea să-i spună în mod direct lui Béatrice. Era, deci, normal ca personajele feminine, în raport cu aceşti mesageri ai lui, să pară imateriale şi aproape fade. Cât despre eroul acela ideal pe care-l recrea fără încetare în mintea lui – cel care era dezinvolt, curajos şi irezistibil –, nu încercase niciodată să-l confrunte cu o eroină de felul lui Béatrice în carne şi oase. Ca să imagineze o astfel de eroină, ar fi trebuit s-o cunoască bine, să-i schiţeze contururile, să fie sigur de ea. Pe scurt, lucruri irealizabile. Béatrice avea, cu siguranţă, dreptate în această privinţă. Îşi cunoştea bine meseria, o iubea şi muncea din greu fără să se plângă. Édouard a privit-o, cuprins de un fel de emoţie.
Béatrice citea, lungită în pat, cu un cot ridicat deasupra capului. A pus la pick-up aria lor de operă şi s-a lungit lângă ea. Vocea cântăreţei urca, se alătura celei a tenorului şi făceau astfel să se unească, pe mochetă, marile nave ale iubirii şi ale morţii. Édouard îi asculta pe cântăreţi, iar Béatrice, închizând cartea, îi asculta şi ea. Dar când s-a întors spre ea, i-a pus mâna pe frunte şi l-a refuzat cu un gest tandru:
-          Nu, nu în seara asta, te rog, sunt puţin obosită.
Édouard şi-a pus capul pe umărul ei, mirat că nu se simţea rănit, aşa cum se întâmpla de obicei când ea îl refuza. În seara aceea, o făcuse într-un mod atât de blând, de neobişnuit, părând chiar că se scuza... Da, părea tandră şi spăşită. Amintindu-şi, însă, ce zile furtunoase urmau, de regulă, acestor scurte momente de acalmie, Édouard ezita să se bucure de ele. În plus, disputa cu Tony şi propria-i furie îl extenuaseră, aşa că a adormit foarte repede. 
În zori, în lumina albă a dimineţii, în spaima dimineţii, a fost trezit de cineva care-i scutura capul şi-i vorbea. Era îngrozit. Ce iad urma să-l înghită? Ce se întâmpla şi ce-i spunea ea oare? Vocea lui Béatrice era imperioasă şi mâinile ei – aproape brutale.
-          Te iubesc cu adevărat, spunea vocea ei în întuneric – o voce calmă. Ai câştigat, te iubesc cu adevărat acum, nu te iubesc decât pe tine.
Uimit, s-a ridicat şi a bolborosit câteva vorbe, dar o mână fermă i s-a aşezat pe buze.
-          Te-am trezit ca să-ţi dau vestea cea bună şi acum mor de somn. Nu spune, mai ales, nimic şi culcă-te la loc.
Şi, întorcându-se spre fereastră, Béatrice a adormit dintr-o dată, ca şi fulgerată, după cum îi era obiceiul. Cu inima bătându-i în piept, Édouard a rămas multă vreme nemişcat în întuneric. De cinci ani – ba nu, de şase ani – aştepta să audă fraza aceea, spusă de vocea ei, şi iată că, în sfârşit, fusese pronunţată. Fraza aceea minunată, nesperată: „Te iubesc” fusese spusă de implacabila lui dragoste. Dar de ce alesese noaptea aceea? De ce la acea oră? Şi, mai presus de toate, de ce nu se simţea mai fericit, mai triumfător?

Fragment din romanul Le lit défait/ Patul răvăşit de Françoise Sagan, pe care l-am tradus pentru Editura Art şi care e în curs de apariţie (la Gaudeamus).

sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Nostalgii

            
          Mi-e puţin dor de Paris şi de părticica din mine pe care am lăsat-o acolo ultima dată :)


joi, 1 noiembrie 2012

Viaţa "ca o carte bine scrisă"



Criticul de film Alex. Leo Şerban sau a.l.ş. (1959-2011) a fost o figură aparte, şi rară, în peisajul nostru cultural: poet, prozator şi eseist, traducător, critic de film şi artist vizual, el a fost, probabil, printre ultimii noştri dandy (nu foarte mulţi). Un personaj rafinat care – asemenea celebrelor personaje-dandy din secolul al XIX-lea, Des Esseintes (din romanul À rebours de Huysmans) şi Dorian Gray (personajul lui Oscar Wilde, el însuşi un dandy fin de siècle) – şi-a făcut din viaţă o operă de artă şi a practicat deliberat – în mod „dietetic” în cazul lui a.l.ş – un cult al plăcerii. Un hedonism postmodern light la a.l.ş., pe care el îl defineşte, în cartea sa din 2006, Dietetica lui Robinson (Editura Curtea Veche), chiar aşa, o „dietetică”, o cale de ajungere la „fericire şi înţelepciune” prin simplificare, prin minimalism, căci autorul e adeptul unor dictoane de genul: less is more şi small is beautiful (ultimul e chiar mottoul cărţii despre care e vorba aici, mica dietetică, Editura Art, 2011).

În Dietetica lui Robinson Alex. Leo Şerban scria: „Eu cred că putem ajunge (fiecare dintre noi, în parte) la fericire şi înţelepciune. Calea nu este simplă – şi nu este simplă pentru că, spre deosebire de majoritatea religiilor şi manualelor utilitare, cartea aceasta spune: nu există reţete! Sau, mai bine zis: fiecare om este/are o reţetă. Trebuie doar să şi-o găsească şi să se ţină de ea. «Sculptura sinelui» ţine de această dietetică. Ca orice dietă, este vorba de a renunţa la lucrurile în plus – cele care-ţi provoacă disconfort şi te fac nefericit... Simplify, simplify. Fii minimalist, fără a renunţa să fii hedonist. În asta constă, în fond, «secretul»: a-ţi trăi viaţa în funcţie de propriile standarde, făcând ce-ţi place şi, pe cale de consecinţă, plăcându-ţi ceea ce faci. E mai simplu decât ai putea crede. Şi, în orice caz, mult mai simplu decât vor să creadă cei mai mulţi...”.
Ateu, guvernat de gustul voluptăţii, al plăcerii, şi făcându-şi o literă de lege numai din gust, din bunul gust, a.l.ş. ne oferă – întâi în Dietetica lui Robinson, iar apoi în mica dietetică, ce vine, spune el, să restabilească proporţiile corecte, „dietetice” ale „reţetei” sale de savoir vivre (cea dintâi carte ajunge la... 500 de pagini!) – un întreg spectacol de sine, o artă de a trăi şi de a se pune în valoare, răsfăţându-se, tocmai din poziţia de autoritate a unui om de gust, dublat de o erudiţie pe măsură.

Cunoscutul critic de film a trăit, dar a şi scris după „preceptele” enunţate mai sus, aşa încât aceste cărţi se construiesc, de fapt, din articole, interviuri, mici notaţii, multe dintre ele apărute deja în presă (mai ales în Dilema veche, unde a.l.ş. a fost ani de zile redactor şi critic de film) – texte scrise, aşadar, de plăcere, iar nu din constrângere, texte scrise cu farmec şi stil, se putea altfel? În cazul lui a.l.ş., poate că se potriveşte cel mai bine vorba lui Buffon, cum că „stilul e omul”. Nu rataţi lectura acestor cărţi ale lui a.l.ş. – ca şi a cărţilor sale despre film, de altfel – pentru că, dacă reţeta de „fericire şi înţelepciune” şi-o găseşte, până la urmă, fiecare pe cont propriu, nicăieri altundeva nu e de aflat o asemenea lecţie de gust, nicăieri nu vezi, adunate laolaltă, într-un intelectual şarmant (vorba lui Antoine Compagnon), atâta exigenţă a ideilor şi atâta graţie stilistică. E greu de spicuit din mica dietetică, plină de flash-uri, anecdote, evocări, amintiri proustiene, melancolii, răsfăţuri – pe care le citeşti cu acea curiozitate de voyeur de a descoperi un om aparte, seducător –, dar iată, totuşi, câteva secvenţe: 

Să stai în casă la Paris

Pentru că magazinele, parcurile, străzile & «avenue»-urile  sunt ticsite de turişti.
Pentru că, oricum, ştii Parisul pe dinafară şi e ca şi când ai locui în el.
Pentru că e un lux.
Pentru că”.
Încă una: 

Peisaj toscan

Departe de tot şi de toate, îmi cultiv grădina. Iarba copacii şi florile – şi marea departe sunt la fel ca în amintirea mea despre ele, la fel ca iarba copacii şi florile şi marea de-acum un an, de-acum doi ani, trei, patru...
Atâţia ani deja, şi grădina e neschimbată. Nu s-a schimbat când era departe, nu e schimbată acum, aproape, sub ochii mei – care-o fixează pentru încă un an (Capalbio, 29 iunie 2006, h 17)”.
Despre trandafirii (florile sale preferate) din Parcul Circului, din care şi-a făcut un obicei de
a-i fura, scrie: „Florile sunt atât de frumoase că nu mă lasă inima să le abandonez în parc. Ştiu că există şi oameni obtuzi care consideră că ceea ce fac eu este o infracţiune. O fi, nu zic nu, dar este o infracţiune estetică: doresc să fiu înconjurat de frumos. Trandafirul este frumos, deci trebuie să-l am. Frumosul este gratuit, dar trebuie să ai curaj să furi ceea ce este gratuit! Aceasta este filozofia mea de viaţă”.

Am să închei aceste rânduri cu începutul unui Intermezzo veneţian (Parisul, Veneţia, Roma sunt pe lista oraşelor sale preferate), în care a.l.ş. îşi explică singur intenţia prefigurată în Dietetica lui Robinson, şi continuată în mica dietetică, aceea de a lăsa în urmă, „ca o carte bine scrisă, viaţa ta întreagă – trăită frumos...”. Dispărut în urma unei boli subite şi neiertătoare în 2011, la 52 de ani, dar lăsând în urmă, în acelaşi an, trei cărţi (mica dietetică, volumul de versuri Alte camere, alte glasuri de ieri şi romanul Litera din scrisoarea misterioasă, scris în engleză), a.l.ş. a notat aici parcă testamentar: „Unul dintre motivele pentru care am acceptat să public Dietetica lui Robinson (care e mai mult schiţa unei cărţi decât o carte propriu-zisă) a fost acela de a propune o caligrafie de viaţă (s.a.). Nu i-aş zice – şi nu i-am zis – «filozofie» pentru că sună pretenţios; şi nici «etică» nu m-alăsat inima să-i spun – pentru că nu mă pricep. Dar o caligrafie (adică o dietetică, s.a.), da: cartea-care-nu-e-carte lăsa să transpară, printre rânduri, dorinţa de a înfrumuseţa viaţa. Nu cu ghirlande şi alte zorzoane, ci – dimpotrivă – cu puţine lucruri şi cât mai multe experienţe frumoase (ceea ce anglo-saxonii numesc «quality moments»). Să laşi în urma ta, ca o carte bine scrisă, viaţa ta întreagă – trăită frumos...”.

Apărut pe Bookaholic