Michel Butor, ultimul reprezentant al Noului Roman Francez

 

Michel Butor, ultimul reprezentant al Noului Roman/Nouveau Roman în viaţă – dintre celebrii Nathalie Sarraute, Claude Simon, Alain Robbe-Grillet – s-a stins şi el pe 24 august, la 89 de ani (la spitalul Contamine-sur-Arve, în Haute-Savoie). Cunoscut în special pentru romanul său La Modification (1957, Prix Renaudot), scris la persoana a II-a plural („vous“), Michel Butor făcea parte dintr-o generaţie de scriitori (şi teoreticieni – a se vedea şi Tel Quel) care, pe urmele lingvisticii şi structuralismului, chestiona limbajul, punîndu-l în relaţie cu realul şi cu modalităţile de a acţiona asupra acestui real. Pentru că „una dintre cele mai importante modalităţi de a acţiona asupra realităţii presupune să treci prin limbaj“ („une des façons les plus importantes d’agir sur la réalité, c’est de passer par le langage“) – cum declară Michel Butor pentru Le Monde (citat de René de Ceccatty în Le Monde din 24.08.2016).

Astăzi, această „specialitate franţuzească“ (am zice) de a chestiona limbajul apare drept desuetă chiar şi la ea acasă, într-o epocă a internetului şi a tehnologiei avansate. Dincolo de asta însă, Michel Butor – alături de Claude Simon (Premiul Nobel 1985), Nathalie Sarraute sau Alain Robbe-Grillet, autori publicaţi, în epocă, de Éditions de Minuit („l’école de Minuit“) – marchează un moment inconturnabil de istorie literară franceză şi europeană (inclusiv românească, dacă ne gîndim la influenţele pe care Le Nouveau Roman le-a exercitat asupra prozatorilor optzecişti – de pildă, în cazul lui Mircea Nedelciu, care scrie texte la persoana a II-a şi problematizează în mod repetat limbajul, în secvenţele aşa-zis „textualiste“, metatextuale, autoreferenţiale, din prozele şi romanele sale).

Romanele experimentale ale lui Butor – în spiritul acestei căutări a noului/a noutăţii, pe care o proclamă însăşi denumirea de Nouveau Roman – au fost scrise în anii ’50: Passage de Milan (Minuit, 1954), L’Emploi du temps (Minuit, 1956) şi mai ales La Modification (Minuit, Prix Renaudot, 1957). Alături de ceilalţi reprezentanţi (citaţi mai sus) ai Noului Roman, Butor ilustrează – în anii ’50 – ceea ce Roland Barthes numeşte într-un faimos articol, în 1968, „moartea autorului“, deconstruind trama clasică, personajul, intriga (antipsihologism, antinaturalism) în favoarea unui tip de descriere (impersonală) de obiecte, de tip cameră de luat vederi – de unde şi numele de „şcoală a privirii/ l’école du regard“ care i se atribuie grupului de scriitori publicaţi (în tiraje limitate, dar foarte bine primiţi de critică) de Minuit (altfel spus „l’école de Minuit“). Reacţia lor polemică, novatoare în raport cu tipul de naraţiune tradiţională, ca şi chestionarea limbajului îi unesc, în acei ani, dincolo de diferenţele de scriitură. 

 Nathalie Sarraute, Alain Robbe-Grillet, Michel Butor, Claude Simon la éd. de Minuit. Foto: Mario    Dandero, 1959

Cu toate acestea, Michel Butor – în ce-l priveşte – scapă clasificărilor schematice. El are o evoluţie interesantă după această epocă a romanelor experimentale (romane obsesive, ale spaţiilor închise), transformîndu-se, odată cu trecerea anilor, într-un scriitor al spaţiilor largi, al explorării şi călătoriilor, al culturilor îndepărtate. Absolvent de filozofie, Butor nu reuşeşte să urmeze o carieră clasică de profesor în aceast domeniu şi se orientează către literatură. Va face o carieră de profesor de literatură în străinătate, înainte de a intra la Universitatea din Geneva, unde (după un sejur la Nisa) va preda cursuri – despre Flaubert, Balzac, Rimbaud ş.a. – până în 1991. Dar Butor a fost şi un mare călător, a predat cursuri şi a ţinut conferinţe în Europa şi în Statele Unite, în Asia şi Australia (cursuri adunate ulterior în volume). În urma călătoriilor sale, a publicat cărţi insolite precum Mobile (Gallimard, 1962) sau 6.810.000 litres d’eau par seconde (Gallimard, 1963), Transit (Gallimard, 1993) sau Le Japon depuis la France. Un rêve à l’ancre, (Hatier, 1995).

O lungă carieră profesorală – în multe locuri din lume, înainte de a se stabili la Universitatea din Geneva – urmează, aşadar, „perioadei sale romaneşti“, cum o numeşte scriitorul: „Dar cred – mărturiseşte el, în mod paradoxal – că am adus mult mai multă noutate după perioada mea romanescă decît în timpul acelei perioade. Dacă am reuşit să aduc ceva nou, asta s-a întîmplat pentru că am fost purtat de un elan novator ce-şi are originea în străfundul secolelor“ – citat în Le Monde din 24.08.2016. Citatul pledează, în fond, cît se poate de limpede pentru amestecul de nou şi vechi, de inovaţie şi tradiţie, şi marchează din ce în ce mai pronunţat evoluţia scriitorului dinspre inovaţie către tradiţie, dinspre experiment către profesorat.

După „perioada romanescă“, pe lîngă profesorat, Butor publică foarte multe volume (e un autor prolific) de poezie şi de eseuri, dar şi cărţi despre artă şi muzică, în ediţii limitate. Butor s-a ocupat, de pildă, de autori clasici ca Baudelaire, Rimbaud, Balzac şi, în ultimul timp, publicase o antologie (o selecţie personală) din opera lui Victor Hugo (Éditions Buchet-Chastel, în colecţia „Les auteurs de ma vie“). Pentru Butor, Hugo reprezintă un fel de „unchi“, care „mi-a pus mîna pe umăr şi mi-a fost un sprijin de nădejde toată viaţa, pentru că a practicat forme foarte variate de scriitură“ (citat pe http://culturebox.francetvinfo.fr).

Prolificitatea autorului – retras, în ultimii ani de viaţă, într-un castel din Haute-Savoie, printre cărţile sale – e însoţită de modestie şi discreţie; Butor publică la diverse edituri, dintre care multe de nişă (cărţi-obiect şi ediţii limitate). Începînd cu 2006 (odată cu aniversarea a 80 de ani), Mireille Calle-Gruber a iniţiat publicarea seriei lui de opere la Éditions de La Différence. Pînă în 2010, au apărut douăsprezece volume, fiecare avînd peste o mie de pagini, în format mare. În 2004, scriitorul însuşi realizează o antologie din volumele sale de poezie, Anthologie nomade, în colecţia „Poésie“ de la Éditions Gallimard.

La BNF (Bibliothèque Nationale de France) au fost organizate mai multe expoziţii care au prezentat numeroasele sale volume apărute în tiraje restrînse, în urma călătoriilor întreprinse de-a lungul lumii: „La drept vorbind – scrie René de Ceccatty în Le Monde – orice ar fi putut să-i stîrnească o pasiune: un ierbar, un muzeu, un atelier, un album de fotografii, nişte ruine ori nişte colaje, o operă artizanală, un calendar sau o piesă de arhitectură. Toate acestea ar fi putut să-i stîrnească gustul pentru limbă şi un soi de datorie inepuizabilă de a le descrie. Se juca cu cuvintele la modul jovial ori senzual, dar fără superficialitate; cuvintele şi limbile străine; nu era însă un poet al efuziunilor lirice mai mult decît un poet formalist“.

Odată cu dispariţia lui Michel Butor, epoca Noului Roman – şi tot ce înseamnă ea, gust pentru experiment, pentru limbaj, pentru formă – se „istoricizează“ total, devine perioadă de istorie literară – una, însă, inconturnabilă în istoria literară (şi culturală) europeană.

Apărut în Observator cultural din 02.09.2016

Corespondenţă de la Paris

                     

Dosar Le miracle grec/Miracolul grec în Philosophie Magazine

Philosophie Magazine hors-série no. 30 propune un dosar pasionant, intitulat Le miracle grec, în care o serie de specialişti, filozofi, istorici, elenişti etc. sînt convocaţi să răspundă întrebării dacă secolul V înainte de Hristos, în care grecii au inventat „totul“ (cum se spune pe coperta revistei): democraţia, etica, istoria, matematicile, mitologia, filozofia, tragedia ş.a.m.d. reprezintă un „miracol“ în istoria civilizaţiilor lumii sau numai o „revoluţie“, care poate fi explicată prin diverşi factori contextuali. „Formula se naşte – scrie în editorial Sven Ortoli (redactorul-şef) – sub pana lui Ernest Renan, în a sa Rugăciune pe Acropole/ Prière sur l’Acropole, în care îşi exprimă emoţia în faţa «acestui loc în care perfecţiunea există». Însă are ea un sens? Nu, au răspuns Jean-Pierre Vernant şi succesorii lui. «Miracol» e un termen prea încărcat, prea creştin, prea simplist; el sugerează efectul unui fulger, care pune în paranteză istoria şi cauzalitatea, circulaţia ideilor şi modul în care ele se transformă în timp. În concizia lui fulgurantă, termenul privilegiază tendinţa supărătoare de a focaliza privirea numai asupra Greciei, şi în particular asupra Acropolelui din Atena. El impune distincţia între arian şi semit, şi ignoră acele rădăcini care coboară până la Egipt şi Babilon. În fond, spune Vernant, ar fi mai indicat să vorbim despre o revoluţie care se înscrie în timpul oamenilor şi care face trecerea, în mare, de la un univers mitico-religios la acela al raţiunii şi al inteligenţei critice. O revoluţie a gîndirii prin intermediul acestei curiozităţi reflexive («raisonnée») faţă de lume care poartă numele de filozofie şi despre care Platon şi Aristotel spun că are de-a face cu thaumazein, capacitatea de a se mira şi de a se nelinişti. Poate nu chiar un miracol, dar totuşi un fenomen ieşit din comun. În latină miraculum...“ – notează editorialistul.

Legat de influenţele pe care Egiptul antic le exercită asupra vechilor greci, mă opresc asupra excelentului interviu pe care egiptologul Jan Assmann îl acordă lui Wolfram Eilenberger (tradus din germană de Olivier Mannoni), Un lung dialog cu Egiptul/ Un long dialogue avec l’Égypte: „Dacă ne întrebăm cum o cultură a putut să fie atît de pregnantă timp de milenii, aş vorbi – în ceea ce priveşte Grecia – de un miracol al tradiţiei. Singura cultură cu care se poate compara este cultura ebraică. Actualitatea noastră occidentală poartă, aşadar, două amprente originare: cea dintîi este Israelul, adică Ierusalimul; cealaltă este Grecia, adică Atena“. Spre deosebire de evrei, grecii „nu cunosc, sub această formă, conceptul de revelaţie“; ei sînt inventatorii raţiunii – o invenţie care a marcat profund Europa –, înţeleasă ca „o formă de gîndire ce se conformează unor reguli determinate“. „O asemenea formă de gîndire, continuă Jan Assmann, trebuie văzută ca fiind în acelaşi timp socială şi diacronică. Ea comportă, aşadar, pe de o parte, un sistem de reguli prin intermediul căruia oamenii fac referinţă la ceea ce a fost deja gândit, şi o comunitate care îşi continuă, în baza acestui sistem, reflecţia în mod autonom“. 

Spre deosebire de greci, egiptenii – spre care grecii „avizi de cunoaştere“ îşi îndreaptă devreme atenţia, şi cu care întreţin schimburi comerciale –, nu sînt „nici teoreticieni, nici cercetători“, ci „practicieni“. Ei nu au o „gândire competitivă“, critică, precum grecii, ci o „gîndire cooperativă“, cu „o imensă nevoie de armonie“, de a se integra într-un „proiect comun“, în comunitate. În Israel, „e cu totul altceva: conceptul de revelaţie face să intre în joc o notă înalt autoritară şi normativă“. Dacă cultura ebraică, o „cultură a interpretării“, a continuat să exercite o influenţă puternică secole la rînd, în egală măsură cu aceea greacă, egiptenii, „mai degrabă rigizi şi departe de orice interpretare“, nu au reuşit să se menţină în aceeaşi actualitate. Grecii, însă, prin spiritul de deschidere, prin curiozitate, prin amestecul cu alte culturi, dar mai ales prin cultura competitivă, dialogică şi prin invenţia raţiunii, continuă „să fie prezenţi“, „să existe printre noi“: „Înainte de toate, grecii aparţineau unei culturi a disputei («une culture de la querelle»), o cultură a competiţiei. (...) competitivul, voinţa de a fi mereu cel dintîi, toate acestea sînt profund gravate în această cultură. Această formă de cultură a competiţiei atletice – care e şi una, mai ales, fizică – este subordonată dialogicului“. 

Filozoful Michel Serres crede, dimpotrivă, într-un „miracol“ grec, dar într-un sens probabilistic: un miracol este „un eveniment a cărui probabilitate de apariţie este aproape nulă“. Iar în cazul grecilor, acest miracol priveşte saltul de la concret la abstract, prin inventarea spaţiului geometric: „Aici rezidă miracolul. El e în acelaşi timp istoric şi cognitiv“. La rîndul său, filozoful Luc Ferry (fost ministru al Educaţiei) vorbeşte despre trecerea de la mitologie la filozofie în cultura greacă, un proces analog celui care, în istorie, face trecerea de la naraţiunea religioasă la discursul raţional şi laic. Filozofia a fost dintotdeauna, spune el, „legată de un proces de secularizare a unui moment religios care a precedat-o“, dar asta nu înseamnă că acest proces reprezintă o ruptură radicală; între cele două există, în acelaşi timp, o „continuitate secretă“. 

Istoricul François Hartog (fost elev al cunoscutului elenist Jean-Pierre Vernant) vorbeşte despre naşterea istoriei ca disciplină la vechii greci: dacă la Herodot istoria reprezenta un fel de anchetă dusă asupra trecutului, din perspectiva martorilor, la Tucidide, în schimb, istoria nu mai înseamnă „a spune poveşti“ („raconter des histoires“), ci a înfăţişa evenimentele prezentului în folosul generaţiilor viitoare. Închei prezentarea acestui pasionant dosar menţionînd interviul dat de istoricul Philippe Jockey (lui Catherine Portevin), în care acesta vorbeşte despre frizele colorate ale Parthenonului, despre faptul că, la vechii greci, frumosul era „pestriţ“ („bariolé“), iar albul imperfect: „De la Roma antică şi pînă la Europa modernă, toţi s-au străduit să cureţe templele şi statuile, răspîndind mitul Greciei albe“. La dosar a colaborat un amplu colectiv de specialişti, printre care: Cédric Villani, Paul Veyne, Jan Assmann, Luc Ferry, François Hartog, Michel Serres, Barbara Cassin, Claude Mossé, Philippe Jockey ş.a.

Apărut în Observator cultural din 19.08.2016