.
.

miercuri, 29 februarie 2012

O poezie de fineţe

Volumul de poeme Rezervaţia (Casa de pariuri literare, 2011) al Cristinei Ispas este – aşa cum spuneam şi cu prilejul bilanţului literar de început de an – unul dintre cele mai bune volume de poezie ale anului care s-a încheiat de curînd. Debutată în 2007 cu fetiţa. mixaj pe vinil (poezie, Editura Vinea), Cristina Ispas (n. 1979) –care e şi un foarte bun critic de poezie – a publicat în 2011 un al doilea volum de poezie – această rezervaţie, o carte consistentă, îndelung lucrată, atent construită din patru cicluri de poeme, „oameni de weekend“, „maşinile dezirante“, „sindromul clerambeault“ şi „filme stricate“.

Privită în ansamblu – cu precădere secţiunea iniţială, „oameni de weekend“, cea mai amplă a volumului şi care dă cumva tonul cărţii –, poezia Cristinei Ispas este una a cotidianului, a notaţiei nude, marcate de frazarea lungă, voit banală à la Mircea Ivănescu, în care narativul şi descriptivul sînt dominante, substituie vocea confesivă a eului poetic. Cu toate acestea, trebuie aduse cîteva „amendamente“ la cele de mai sus. Întîi de toate, că e vorba de o poezie de mare rafinament, atît al detaliului cuprins într-un vers sau altul, cît şi al arhitecturii poemului în ansamblu, şi că narativ-descriptivul în relief contrastează puternic cu ceea ce nu e spus, şi care poate fi numit cum doriţi: blancul, absenţa, discreţia, interstiţiile poemului. Acolo se joacă drama textului. Un spleen (cum scrie nimerit Bogdan-Alexandru Stănescu, în prefaţa cărţii) aflat la limita depresiei, întreţinut de derizoriul cotidian şi de gesturile lui, minimale şi repetitive, e însă permanent ţinut sub control, în registrul expresiei calme, echilibrate, exterioare: „scîndura se balansează, dar nu se întîmplă nimic,/ cana nu se varsă/ adun fusta largă sub mine şi mă fac ghem sub şopron/ cînd mi se pare că aud pisica pe acoperiş/ am deja cafeaua într-o mînă/ şi-n cealaltă ţigara/ a început să plouă din senin, chiar după ce ai plecat tu/ mult timp daisy nu s-a dezlipit de lîngă poartă/ acum însă o văd venind, printre rondurile de flori,/ învelită-n aburi// urmărim o vreme picăturile care aţîţă pămîntul încins/ mai sus caisele din grădina vecinei, care freamătă de lumină/ şi mai sus, la norii negri care se învălmăşesc spre oraş./ rămîn din nou singură“ (weekend la corabia).

În al doilea rînd e de spus că, aşa cum tendinţa poemului este mereu aceea de a se îndrepta către exterior, de a observa, descrie şi narativiza cotidianul, în acelaşi fel, acel „eu poetic“ care se exprimă caută să fugă de sine, să se piardă, să evite singurătatea, să se disemineze, dar şi să se identifice cu un grup, grupul de prieteni sau „grupul de suport“. Termenul e important şi apare ca atare în titlul primului poem al volumului (grupul de suport), un poem care capătă deja o semnificaţie de ansamblu – anticipatoare? – prin situarea lui în afara celor patru secţiuni (şi situat sub semnul unui citat din Rilke). Citez ultima lui parte: „grupul iese în faţa clădirii îşi aprinde ţigările/ vorbeşte la telefon/ cerul e acoperit de puncte negre// în curînd ţigările se sting sub pantofi/ în mîini apar sticle de apă covrigi/ brichete care ajung în alte mîini// un rîs iese frînt dintr-un trup/ apoi din altul// de umeri sînt poate atîrnate genţi/ la gît sînt poate înfăşurate fulare// de la un timp cîţi­va continuă să urmărească punctele negre/ care se deplasează încet spre stînga/ cîţiva încep deja să uite/ cîţiva înnebunesc// emoţia pur şi simplu emoţia n-a fost niciodată/ un bun detectiv“.

Iată cum biografismul cotidianist douămiist – axat pe poezia la persoana I – se sparge aici, grupul de personaje se adună, dar se şi fărîmiţează, narativizarea şi descripţia urmează linii de fugă. În prefaţă („Viitorul luminos“), Bogdan-Alexandru Stănescu remarcă cu justeţe această depăşire a douămiismului prin mutarea accentului de pe „evenimentul existenţial“ sau „trăire“ pe text. Construcţia, frazarea, perspectiva devin mai importante decît biografismul, tocmai pentru că eul poetic care se exprimă în aceste texte – depresiv în surdină – tinde să se dezintegreze, să fugă de el însuşi, să se asocieze acelui „grup“ de prieteni, dar mai ales – cu discreţie – să se sprijine pe prezenţa acelui „tu“, evocat deseori în final de poem, numit alteori „Dani“ sau, altfel spus, autoironic, „relaţia de lungă durată“. E o prezenţă din umbră care punctează aproape fiecare final de poem, care asigură un echilibru textelor şi vocii poetice ce se exprimă de-a lungul lor: „înfăşurat în pătură pînă la gît, dani se uită la un film de război (s.a.)“ (vişine), sau: „dani apare şi el bronzat obosit cu un deget pansat“ (competiţie), sau: „eu îmi sun relaţia de lungă durată/ în timp ce vorbesc întruna ameţită de alcool/ dani mă conduce ferm de mînă printr-un labirint de scurtături/ printre blocuri// pe cer clipocesc milioane de stele“ (furtună amicală).

Weekend cu prieteni, de pildă, e un text perfect ilustrativ – de mare fineţe a notaţiei – pentru genul acesta de cotidianism, descris aşa cum îi apare ochiului – ca în cinema, cu cadre lungi şi cadre de aproape –, dar în acelaşi timp ţinut la distanţă, cumva exterior, marcînd cu calm, fără disperare, un hiatus, o lipsă a sensului sau poate doar monotonia trecerii timpului: „mai departe cîmpia/ moale şi fierbinte// mai aproape obiecte mişcate/ dincolo de gard// în curte, după somn,/ noi metri cubi de ciment// indiferente, pe pervazul înalt,/ vrăbiile// pînă să mă dezmeticesc, grupul parchează/ şi vine deja pe poartă// la masă veşti mai noi sau mai vechi/ priviri dezorientate/ grupul iese în oraş/ crengi legate în grabă cad din salcie/ şi se risipesc peste farfurii/ în grădină vine seara// singură, aplecată dea­supra dezastrului/ capul pe jumătate plin pe jumătate mort/ imaginile se accelerează/ o pisică speriată de ceva/ sare – cu capul înainte –/ prin geamul care se face ţăndări/ sau poate asta a fost numai imaginaţia mea/ geamul se face totuşi ţăndări// în noapte, cineva aduce de la maşină/ un teanc de haine, cu o lanternă aprinsă deasupra/ intră în casă, fără nici un zgomot/ cînd mă trezesc/ petalele florii de măr/ au căzut peste cimentul de ieri/ mă sprijin mai bine de tăblia patului/ printre pomi se văd urme, în zigzag// dani se enervează în bucătărie pe aprinzătorul de aragaz/ şi iese să cumpere chibrituri“.

Poate că „rezervaţia“ la care face trimitere titlul cărţii este chiar acest refugiu mental şi textual în grupul de prieteni şi alături de „dani“, ca şi această restrîngere a existenţei la gesturile cotidiene, repetitive, dedramatizate. „Rezervaţia“ implică, poate, şi refuzul de a gîndi în perspectivă, de a imagina un viitor (Bogdan-Alexandru Stănescu vorbeşte, în prefaţă, despre lipsa „viitorului luminos“ şi despre scenariile apocaliptice ale poemelor, deşi cred că e, totuşi, exagerat), de a se retrage, pe cît posibil, într-un soi de cocon al scenelor domestice, iar în secţiunile următoare, de a se retrage în muzica din căşti, în filme şi în realitatea virtuală (anexele şi dependenţele omului postmodern). Accentele acute, pe fondul depresiv surdinizat – introducînd în ecuaţie morala şi societatea, ca şi lipsa de viitor amintită mai sus –, se fac simţite, din cînd în cînd, în cîte o strofă: „mă voi gîndi la mine/ la vîrsta cînd trebuie să iubeşti dezechilibrat/ cînd trebuie să părăseşti definitiv locul/ în care morala s-a obişnuit să trăiască comod/ să-şi tragă singură căluşul la gură/ ori de cîte ori îi alunecă/ ori de cîte ori nu sînt atentă“ sau într-un poem cu titlu cu ecouri din Artaud (sinucişii societăţii), revenind apoi către sine, un sine bîntuit de vid, de dispersare şi consolat doar de iubirea pentru „tine“, de siguranţa celui de alături: „peste încă zece ani o să par cu zece secole mai goală// îmi repet asta în gînd în faţa porţii/ în timp ce îl aştept să vizităm faleze// [...] pentru că teiubesccelmaimult, îmi repet singură în faţa porţii/ în timp ce simt cum te apropii în sfîrşit în spatele meu,/ pentru că teiubesccelmaimult// şiapoidispar“ (peste încă zece ani).

Celelalte trei secţiuni – deşi mai mici – marchează o schimbare evidentă de tonalitate, de frazare şi chiar de poziţionare a eului poetic, anunţînd o schimbare de direcţie poetică pentru cărţile care vor urma. Poeziile pierd din melancolie, sînt mult mai directe, mai revoltate social, eul depresiv e lăsat cumva în urmă, la fel şi frazarea aceea cotidianistă, în registrul limbii comune, ce se transformă adesea în metaforă, mai concentrată şi mai pregnantă: „maniacii traversează dimineaţa podul intră în clădiri/ depresivii ies seara din clădiri traversează podul/ dar asta nu ne împiedică să fim oameni/ să lipim o conversaţie măcar în drum spre staţie/ la sfîrşitul programului/ despre viaţa care e aşa şi pe dincolo (s.a.)// mă aplec să mîngîi un cîine care vine pe alee/ conversaţia se reia/ viaţa e aşa şi pe dincolo (s.a.)/ alţi cîini vin pe alte alei, indiferenţi“ (terorismul consensului).

Revolta se îndreaptă – aşa cum s-a observat – şi către „protezele“ electronice ale omului la început de secol XXI, omul conectat la laptop – omul consumator de film şi de realitate virtuală –, omul consumator de muzică, cu căştile în urechi, şi toate astea servite pe post de realitate cotidiană – pe principiu că „each little person is a little cyborg“ (citat din poeta Ofelia Hunt, pe post de motto pentru ultima secţiune a volumului). E interesant că perspectiva „grupului“, ca şi senzaţia de vid, de derizoriu, de absenţă a sensului trec, fără rest, şi în noile secţiuni. Tonalitatea rezervaţiei e dată însă de prima secţiune, cea mai amplă (oameni de weekend) – o formulă poetică stăpînită perfect, rafinată, ivănesciană (ce se regăseşte şi la un alt tînăr poet, Mihai Duţescu). E şi secţiunea pe care o prefer (deşi unul dintre cele mai frumoase poeme – un poem de dragoste – este this is love that I’m feeling/ even in the summer, even in the spring, din secţiunea „sindromul clerambeault“), la drept vorbind, deşi, pe de altă parte, e drept că e vorba de o formulă poetică suficient de închisă pentru a cere ca, odată consumată, să fie lăsată în urmă. 


marți, 28 februarie 2012

Best of 80’s, remasterizat (România literară, nr. 7/2012) Cronică de Alexandru Matei

Prin 1997, cînd terminam facultatea (Limbi Străine), revista Litere nouă, cu Ion Bogdan Lefter cap limpede şi Paul Cernat redactor-şef, căuta cerneală proaspătă. Într-unul din ultimele numere ale excelentei, chiar dacă familialei reviste – în care au publicat actuali colaboratori ai celor mai importante reviste culturale din Bucureşti, dar şi absolvenţii promoţiilor Tablou de familie şi Ferestre ’98 – a debutat Adina Diniţoiu.
De la bun început, articolele ei critice erau cuminţi, dar nu în sensul lipsei de îndrăzneală, cît al unei cu-minţenii: raţională, „cu scaun la cap”, organizată şi răbdătoare, Adina Diniţoiu n-a fost niciodată o semnătură spectaculoasă, dar nici n-a greşit judecăţi (în lumea criticilor contează cel mai mult să evaluezi „bine”, chit că nu ştii ce înseamnă acest „bine” de-a lungul anilor). E drept, nu şi-a ales nici pretexte pentru răsturnări canonice, cum se întîmpla pe la încheietura anilor 2000, cînd Luminiţa Marcu, Costi Rogozanu şi Cristina Ionică provocau scandaluri canonice de răsunet. Autorii pe care-i reevaluau ei fac însă parte din generaţia ’60, iar astfel de lovituri de teatru erau – ne dăm seama azi – previzibile.
La începutul anilor 2000, însă, operele generaţiei ’80 n-aveau de cine să fie recitite. Pentru simplul motiv că nu se isprăvise încă prima lectură, iar autorii înşişi mai aveau (timp) de lucru. Pe de altă parte, există cel puţin trei grupuri de tineri scriitori care au învăţat şi la şcoala „optzeciştilor”: braşovenii de la Literele Universităţii „Transilvania”, plus Simona Popescu şi Caius Dobrescu (cu rezerve în ceea ce-l priveşte pe ultimul), ieşenii de la Club 8 şi, în fine, majoritatea promoţiilor cenaclului cărtărescian din anii ’90 – de unde avea să iasă şi poetul care a „datat” poezia optzecistă, Marius Ianuş. Optzeciştii erau încă proaspeţi sau, dacă nu, proaspăt fetişizaţi într-o nouă configuraţie culturală.

Vremea recitirii textelor care au schimbat discursul literaturii române la începutul anilor 1980 nu putea fi însă foarte mult amînată. Acesta este meritul principal al cărţii Adinei Dinţoiu, pe care mica editură Tracus Arte o publică prompt, deşi cu mijloace editoriale modeste. Autoarea nu şi-a ales un subiect uşor atunci cînd s-a hotărît să scrie o monografie despre Mircea Nedelciu. Pentru că, pentru a reciti opera – întreruptă brusc – a scriitorului braşovean dispărut la doar 49 de ani, nu e suficient să faci o muncă de istoric literar. Trebuie mai mult. Mircea Nedelciu, împreună cu colegii de la grupul literar „Noii” din primii ani ai deceniului opt, nu propune doar o poetică nouă, ci, în plus faţă de toate generaţiile postbelice, vine cu ceea ce în lumea anglo-saxonă se numeşte de cîteva decenii theory. Faptul că „Noii” sînt textualişti, că experimentează la nivelul scriiturii, că citesc „teorie” – e drept, fără program –, şi nu doar autori de ficţiune, îi singularizează faţă de antecesori, ca şi faţă de predecesori. Este de altfel trăsătura pe care Adina Diniţoiu o subliniază în repetate rînduri – apetitul lor pentru teorie şi împrumuturile de idei din teoria franceză şi, apoi, americană. Adina Diniţoiu observă şi că în interiorul „optzeciştilor” se produce o schismă între „noii ficţionari” şi „textualişti”, demarcaţie pe care autoarea o preia, critic, din Postmodernismul românesc al lui Mircea Cărtărescu. Cel mai cunoscut scriitor român în viaţă este citat cu o afirmaţie asupra căreia merită reflectat: „Dar către 1980 ei (’Noii’) erau deja percepuţi de către prozatorii cu cinci-şase ani mai tineri drept un grup marginal, cu o poetică interesantă, experimentală, dar care data iremediabil.” Adina Diniţoiu glosează în mai multe rînduri pe marginea acestei evaluări. Într-adevăr, textualismul combină adesea o estetică avangardistă cu un ethos post-romantic. E interesantă estetica, scrie Cărtărescu, dar e datată expresia izolării, a retragerii din „universalul reportaj” care e literatura burgheză. Merită să ne oprim aici. Ar fi fost bine ca Adina Diniţoiu nu doar să ajungă la aceste observaţii, ci să pornească de la ele pentru a încadra poetica optzecistă altfel decît prin simpla constatare a unei apetenţe teoretice.

Foarte corect, ea scrie că, la începutul anilor 1970, accesul la publicaţii occidentale este relativ uşor – pînă la un punct – şi explică astfel cum de „Noii” se constituiseră şi într-un grup de reflecţie asupra literaturii. În plus, influenţa neomarxistă asupra lor, şi a lui Nedelciu în special, este oferită de traduceri importante, printre care cea din Herbert Marcuse din 1977 (în vreme ce despre Şcoala de la Frankfurt apare o carte a lui Vladimir Tismăneanu în 1976 despre care autoarea nu spune nimic, deşi citează în repetate rînduri influenţa acestei şcoli de gîndire asupra lui Nedelciu). Este însă limpede că teoretismul primilor optzecişti vine pe fondul unei dezvoltări fără precedent a ceea ce se cheamă deja „ştiinţe umane” în Europa, inclusiv în România – şi mai ales în Franţa – ca şi pe fondul unei urbanizări galopante în Europa de Vest în primul rînd, dar, desigur, şi la noi. De aici ar putea porni o cercetare despre specificul estetic şi ideologic al fiecăreia din generaţiile ’60, ’80 şi poate chiar 2000, cele mai importante din literatura românească postbelică, dimpreună cu cele două intervale mai puţin marcante prin noutate, dar aflate într-o continuitate subiacentă – promoţiile ’70 şi ’90. O explicaţie de ordin cultural are şi declasarea rapidă a textualiştilor odată cu apariţia „postmoderniştilor” (care, desigur, îi recuperează pe cei mai buni dintre primii). Sigur că Nedelciu, Crăciun, Iova şi compania nu erau decît nişte poeţi în comparaţie cu francezii de la Tel Quel, pentru că aceştia din urmă erau mult mai mult (sau poate mai puţin) decît scriitori de ficţiune. Ei erau intelectuali cu o tradiţie filozofică în spate şi cu un viitor în faţă. Cazul Franţei era unul particular în epocă, el nu putea fi reprodus în altă parte ca atare, iar pentru a putea fi reluat aşa-zicînd, era nevoie de un teren academic propice, aşa cum s-a întîmplat în Statele Unite. În România, nu exista nimeni care să „susţină” textualismul altfel decît ca cititor de ficţiune. De aceea, în mod firesc, postmodernismul de inspiraţie americană a cîştigat. Şi tocmai de aceea recitirea unui autor ca Mircea Nedelciu devine cu atît mai importantă.

O a doua temă importantă pe care Adina Diniţoiu o aduce în discuţia despre optzecism este cea a „strategiilor subversiunii” desfăşurate de textualişti. Întrebarea despre puterea literaturii de a submina Puterea, în comunism, a mai fost pusă, şi la ea a răspuns de pildă, cu accente critice, dar bine argumentat – demonstrează autoarea – Caius Dobrescu. Adina Diniţoiu ajunge la concluzia că, politic vorbind, nici optzeciştii, dar nici şaizeciştii pe care pretindeau că-i depăşesc n-au făcut nimic pentru a schimba regimul. Dar, tot ea recunoaşte, scriitorii nu-şi propuseseră aşa ceva. Nu doar pentru că n-ar fi putut, ci şi pentru că „acţiunea textuală” a lor e capilară şi induce efecte pe termen mediu şi lung. Nu-i mai puţin adevărat însă că pînă şi această acţiune are nevoie de o ţesătură socio-culturală pe care România n-o împărtăşea deloc cu Franţa.
Dar mai e ceva aici. Adina Diniţoiu aduce iar vorba despre un fenomen interesant, pe care însă nu-l chestionează. Anii 1980 în România culturală au un specific despre care ar trebui vorbit la un moment dat: deşi discursul oficial era iremediabil osificat, caduc, investiţiile culturale oficiale se împuţinau (cu excepţia, desigur, a construcţiilor culturale şi a spectacolelor omagiale), ceea ce făcea ca brize culturale neoficiale, dar permise, diseminate, să circule tot mai mult şi să reziste atîta vreme cît cuplul Ceauşescu nu afla de ele. Aşa se explică apariţia în revista Dialog a unei recenzii la Tratament fabulatoriu, articol critic semnat, în 1986, de Mihai Dinu Gheorghiu, care îl acuză practic pe Nedelciu de laşitate în demersul său textual anti-ideologic.
Înainte de a mă semna, aş vrea să semnalez cîteva mici, dar relativ frecvente „neterminări” ale cărţii Adinei Diniţoiu: repetiţiile supărătoare, în primul rînd (capitolele de la pag. 41 şi de la pag. 61 încep cu acelaşi rînd, doar un cuvînt le deosebeşte; „Şcoala de la Frankfurt” apare fără număr, dar cititorul nu ştie niciodată ce înseamnă „Şcoala de la Frankfurt”). În al doilea rînd, ar fi vorba despre o structură „minimalistă” a cărţii, alcătuită din capitole scurte, altminteri uşor de parcurs, care nu urcă sau coboară pe verticală niciodată. „Melodia” cărţii, dacă vreţi, e lipsită de o profunzime la care autoarea ar fi putut sigur ajunge dacă între susţinerea tezei şi publicarea ei ar mai fi lucrat încă la text. Cercetarea ei era necesară, în primul rînd pentru că tot ce s-a scris despre optzecism pînă acum vine din interiorul aceleiaşi generaţii (Oţoiu, Cărtărescu, Lefter, pentru a-i numi pe cei mai importanţi cercetători ai fenomenului literar „optzecism”). Dar va trebui pornit de aici pentru a scrie o adevărată istorie a optzecismului ca mişcare (contra-)culturală românească încadrată de răsăritul şaizecist şi de crepusculul milenarist.


Precizare: Mircea Nedelciu nu e braşovean, s-a născut la Fundulea, lângă Bucureşti, e om de la câmpie. (n.m.)

duminică, 26 februarie 2012

Întâlnirea din Club A


Ieri seară am petrecut o seară foarte frumoasă în Club A, alături de pictorul Murivale şi de colegii şi prietenii mei, Andreea Răsuceanu, Cezar Gheorghe şi Cristi (un cristian). Murivale mi-a făcut o adevărată surpriză: a venit cu o serie de portrete ale lui Nedelciu, pe care le-a schiţat - pe toate! - chiar în decursul zilei de ieri, sub impulsul inspiraţiei şi al amintirii afectuoase pe care i-o poartă scriitorului Mircea Nedelciu. Ele se pot vedea în fotografii, în miniexpoziţia pe care a alcătuit-o pe loc şi care mă aştepta deja în clipa în care am sosit la Club A. Şi tot Murivale a povestit cu haz şi farmec cum a ajuns el personajul prozei lui Nedelciu. Mai multe despre discuţia noastră - care s-a întins, pe nesimţite, pe parcursul a două ore şi s-a încheiat cu lectura lui Nedelciu însuşi, care a citit, într-o înregistrare Casa Radio, proza lui Marie-France în Piaţa Libertăţii - găsiţi pe bookaholic.ro, aici.

A fost nu numai o discuţie serioasă despre critică, teorie şi istorie literară, despre literatură şi generaţia '80 în contextul comunismului ceauşist, despre poziţia lui Nedelciu în literatura română şi evoluţia scriitorului şi a publicului în general în postdecembrism, dar şi o evocare cumva plină de emoţie a lui Nedelciu, dispărut la 49 de ani în '99 şi intrat în necruţătorul con de umbră al posterităţii.
După discuţie şi după bere, am plecat cu toţii bucuroşi, fiecare dintre noi cu un portret al scriitorului la subraţ, dăruit de Murivale. Îi mulţumesc mult, aşa cum îi mulţumesc şi lui un cristian pentru invitaţia la "fresh-ul" literar. Mulţumesc şi Doinei (Ioanid), şi Silviei (Dumitrache) şi Mihaelei (Nestor), pentru prezenţă. Şi alte câteva poze cu toată trupa (Andreea Răsuceanu, Doina Ioanid, Gheorghe Cezar, un cristian, Murivale şi subsemnata).

Fotografii: Silvia Dumitrache


Şi miniexpoziţia lui Murivale, cu portrete ale lui Mircea Nedelciu:

luni, 20 februarie 2012

Vă aştept sâmbătă, 25 februarie, în Club A, la "unu' şi unu'. fresh literar de club"

Vă aştept, aşadar, sâmbătă, 25 februarie, de la ora 18.00, în Club A, să stăm de vorbă despre Mircea Nedelciu, despre prozele şi romanele lui, despre anii '80 româneşti. O discuţie amicală - cu Andreea, Cezar şi Murivale -, ca după dezgheţ :)) (rog a se citi literal, nu simbolic, că tocmai am scăpat de ger şi de zăpadă).


Pictorul Murivale ne va povesti cum a ajuns el personajul lui Nedelciu. Iar Nedelciu însuşi va citi - într-o înregistrare Radio România din 1998 (realizator: Emil Buruiană) - una din prozele sale (nu spui care...).

duminică, 19 februarie 2012

The Artist (2011)

Am văzut The Artist în noiembrie 2011 la Paris şi m-am gândit atunci că, în sfârşit, un film franţuzesc (regia: Michel Hazanavicius) va reuşi, după ceva vreme, să depăşească graniţele şi să pătrundă pe pieţele internaţionale, în speţă pe aceea americană. E drept, nu e un french film tipic, ci – asta e şi şmecheria – mai degrabă un film hollywoodian, de la începuturile lui, un omagiu adus filmului mut în anul de graţie 2011, când tehnologia imaginii tinde deja să concureze şi să domine chiar arta cinematografică, iar spectatorul preferă să dea banii pentru un film care să fie cel puţin 3D. E un film alb-negru, pe peliculă îngustă, un film retro, nostalgic, de mare eleganţă a imaginii, cu o ironie foarte discretă, foarte subţire şi plină de melancolie la adresa scenariilor romantice pe tipar hollywoodian, şi un film cu mult tact în dozarea tuturor accentelor: comedie, romance, dramă, music hall. Un film care îşi asumă ca un fel de „intertext” decorurile de carton ale anilor ’20-’30 şi toate convenţiile de studio care au marcat anii de glorie ai filmului mut (iar apoi vorbit), în prima jumătate a secolului trecut.

Şi – mai ales – un film ce redescoperă arta actorului din anii cinematografului mut: mimică, gestică, mişcare corporală, dans. Jean Dujardin (George Valentin – starul de film mut, Premiul pentru interpretare maculină la Cannes, 2011) şi Bérénice Béjo (actriţa în ascensiune de film vorbit, Peppy Miller) fac un cuplu perfect sincronizat, elegant şi vivace. E o reală plăcere pentru ochi să-i urmăreşti.
Cel mai mult, cred :)), şi-a meritat premiul câinele lui George Valentin – se numeşte Uggie (un terrier Jack Russell de 10 ani) şi a obţinut Palme Dog la Cannes 2011 şi trofeul pentru cel mai bun câine la prima ediţie a premiilor Zgarda de Aur (LA, 2012).
Între timp, filmul a obţinut trei Globuri de Aur şi şapte premii BAFTA şi e în cursa pentru Oscaruri.
Mă întreb, totuşi, cât de mult succes va avea la publicul larg... În România am auzit că nu e preluat, că nu va ajunge în cinematografe de teamă că nu va face audienţă. Prin Anglia, au fost oameni care au ieşit din sală şi şi-au cerut banii înapoi pe bilet, dezamăgiţi că filmul e mut...


miercuri, 15 februarie 2012

Amos Oz la Bucureşti

Amos Oz (n. 1939, la Ierusalim, într-o familie de evrei veniți din Lituania și Ucraina) e unul dintre marii scriitori ai zilelor noastre. Mă bucur că vine la Bucureşti – un eveniment de neratat.
Iată comunicatul oficial:

Eveniment: Amos Oz la Bucureşti, 27-28 februarie

 

Unul dintre cei mai importanţi prozatori şi eseişti israelieni, autor a 35 de cărţi traduse în peste 40 de ţări, Amos Oz va vizita din nou România.
Luni, 27 februarie, ora 18.30, scriitorul va susţine o conferinţă la Ateneul Român împreună cu Gabriel Liiceanu. Biletele vor fi puse în vânzare marţi, 21 februarie, la casa de bilete a Ateneului Român.
Marţi, 28 februarie, de la ora 17.00, sunteţi invitaţi să participaţi la sesiunea de autografe organizată la Librăria Humanitas Kretzulescu (Calea Victoriei nr. 45), cu ocazia lansării seriei de autor „Amos Oz” a Editurii Humanitas Fiction.

Seria de autor „Amos Oz” a fost inaugurată de Denisa Comănescu, directorul editorial al Editurii Humanitas Fiction, în mai 2011, cu publicarea romanului Rime despre viaţă şi moarte (apărut iniţial în 2009, în colecţia „Raftul Denisei”, în traducerea Ioanei Petridean), urmată de volumele Scene de viaţă campestră (Humanitas Fiction, 2011; traducere de Ioana Petridean), Poveste despre dragoste şi întuneric (Humanitas Fiction, 2008, 2009, 2011; traducere de Dana-Ligia Ilin), Cum să lecuieşti un fanatic (Humanitas, 2007; Humanitas Fiction, 2011; traducere de Dana-Ligia Ilin), Odihnă desăvârşită (Humanitas Fiction, 2011; traducere de Marlena Braester) şi Cutia neagră (Humanitas Fiction, 2012; traducere de Marlena Braester). De acelaşi autor au mai apărut, tot la Humanitas: Să nu pronunţi: noapte (Humanitas Fiction, 2010; traducere de Marlena Braester) şi Deodată în adâncul pădurii (Humanitas, 2010; traducere de Dana-Ligia Ilin).

vineri, 10 februarie 2012

Cronica din revista "Orizont" (Timişoara), nr. 1/ ianuarie 2012

Mircea Nedelciu: de la interpretare la canonizare
Elena Craşovan


Debutul editorial al Adinei Diniţoiu (la origine teză de doctorat) propune o analiză exhaustivă a operei lui Mircea Nedelciu. Titlul sugerează generos metodele şi totodată miza cărţii: textele teoretice, proza scurtă, romanele şi publicistica postdecembristă stau toate, în exegeza autoarei, sub semnul dublu al contextului politic şi al impactului autobiograficului asupra scrierilor. Fără a fi spectaculoasă, structura cărţii urmăreşte linear cronologia operei: o bună introducere plasează scrierile autorului în relaţie cu "modernitatea esenţializată" a anilor '60 – canonul literar împotriva căruia scriu optzeciştii – dar şi filiaţia avangardistă a acestora din urmă, continuând cu evoluţia literaturii în peisajul postdecembrist eteroclit, favorabil afirmării unor voci noi şi totodată înghiţind nume promiţătoare care s-au pierdut în tumultul social al anilor '90 (aspecte reluate într-un capitol ulterior, despre "autorii desantişti la un sfert de secol de la publicare").
Primele trei capitole analitice sunt dedicate publicisticii lui Nedelciu înainte de 1989. Autoarea reuşeşte un balans abil între analiza formulărilor teoretice şi privirea panoramică aupra unei epoci, a unui context cultural, social şi politic căruia, inevitabil, îi sunt tributare textele vizate. Exegeta atrage atenţia asupra multiplelor valenţe ale unor eseuri care ar putea părea datate cititorilor de azi. Conştientă că, după douăzeci şi cinci de ani, într-un context politic radical diferit, caracterul subversiv al acestor aparent ingenue încercări teoretice,
s-a pierdut, Adina Diniţoiu propune o lectură paralelă, cu dublă perspectivă: impactul subversiv politic şi novator estetic al textelor la data publicării versus valoarea lor documentară adăugată lecturii actuale.

"Pofta lui Mircea Nedelciu de a produce texte teoretice" este considerată în dublul aspect: ca o formă de rezistenţă la regim, dar şi ca o opţiune diferenţiatoare, de grup, a optzeciştilor. Analizând conceptele centrale în textele lui Nedelciu ("antropogenia", "ingineria textuală", "noua autenticitate", "lectura întrebare") Adina Diniţoiu remarcă surprinzătoarea deschidere
către cititor (comună, de altfel, optzeciştilor), "o vizibilă intenţie de remodelare a
acestui partener şi democratizare a relaţiei cu acest nou personaj principal". Pe lângă nota postmodernă uşor detectabilă azi, textele au marcat în epocă, în interpretarea autoarei, neconvenţionalitatea estetică dublată de atitudinea de subminare a politicului.
În mod paradoxal, un "autor tehnicist" apare în această nouă lectură drept "autor angajat" care, departe de a ignora realităţile politice, imprimă un caracter revoluţionar textelor sale. Găsind în experimentul radical "sintaxa libertăţii de a spune", Nedelciu mizează tocmai pe relevanţa acestei libertăţi în contextul unui regim totalitar în care ea lipsea cu desăvîrşire.
Un loc aparte în economia volumului îl ocupă analiza prefeţei la romanul Tratament fabulatoriu, text amplu care i-a adus autorului acuze dure de pactizare cu puterea oficială, de concesie făcută cenzurii, de "textualist socialist" cum îl numea sarcastic Monica Lovinescu.
(Miza, după cum va mărturisi autorul după 1990, fusese tocmai pe dos: un câmp de luptă cu cenzura şi un mod riscant, eşuat în cele din urmă, de a face cu ochiul cititorului în timp ce invoca texte ale ideologiei de stânga.
Intenţiile autorului apar însă ambigue, dublul limbaj e riscant, semnalele de avertizare pot trece nevăzute sau pot fi supralicitate, cum bine sintetizează autoarea studiului.
Adina Diniţoiu atinge aici un subiect sensibil, cel al rezistenţei prin cultură, sintagmă mult hulită în dezbaterile ultimilor ani. Autoarea subliniază ferm, dar fără emfază, credinţa optzeciştilor şi a lui Nedelciu că experimentalismul lor nu era unul evazionist, ci marca opţiunea pentru o literatură de democratizare a actului lecturii şi a cititorului, vizând implicit subminarea ordinii exterioare sufocante. Deşi admite că miza social-politică a rămas, în final, o utopie, Adina Diniţoiu continuă să sublinize (riscând redundanţa), potenţialul subversiv al textelor, mai ales al prozei scurte, aplicând dubla lectură, jucând atât rolul cititorului complice de odinioară, care ştia să citească printre rânduri, şi rolul cititorului din secolul XXI, pentru care aceste sensuri s-au opacizat, pentru care valoarea scrierilor e "în altă parte" (deschizând astfel o altă discuţie, despre cum mai pot fi citite azi prozele, cât de datate apar, în pofida dozării abile a tehnicilor textualiste şi postmoderniste, care păruseră atât de inovatoare în anii '80).

Minuţioasa analiză a textelor teoretice se dovedeşte un preludiu indispensabil pentru discutarea prozelor şi calea regală pentru a arăta locul lui Nedelciu în tabloul unei generaţii, ca liderul de facto al optzeciştilor bucureşteni, atât prin anvergura teoretică, cât şi prin profesionalismul prozatorului. Secţiunea mediană este dedicată volumelor de proză scurtă, care l-au consacrat, de altfel, pe autor. Fidelă structurii complexe a prozelor, autoarea urmăreşte simultan interesul pentru story şi pentru personaje, tentaţia spaţiului social (ideea de angajare surprinsă în textele teoretice şi narativizată în proze), dar şi trăsăturile textualismului: exhibarea convenţiei, perspectivele narative, problematizarea limbajului.
Angajarea socială şi tematica existenţială nu sunt ocultate nici chiar în volumul de debut (Aventuri într-o curte interioară, 1979), doar bine învelite în "coaja lucrurilor", în aspectele formale atât de frapante, de inovatoare pentru literatura acelor ani. Nedelciu mizează pe corespondenţa între teme şi tehnici: criza lumii şi a individului, căutarea identităţii, experienţele maturizării prin care trec pesonajele au ca pandant tehnic alternarea planurilor narative şi a secvenţelor temporale, implicarea cititorului,uzul cu multiple valenţe al persoanei a II-a, încâlceala firelor epice (pretext pentru chestionările asupra limbajului). Din nou, analiza minuţioasă, empatică, este dublată de distanţarea critică: fraza care odinioară avea un potenţial subversiv, acum are doar... patină, remarcă autoarea.
Adina Diniţoiu punctează abil posibilele influenţe identificate în text: realismul tradiţional în linia lui Marin Preda, autenticitatea camilpetresciană cu modulaţii textualiste, mergând "spre un formalism de marcă proprie", poetica microrealismului şi influenţele cinematografiei (Godard, Nouvelle Vague), continuând cu explozia dialogismului, tonul caragialian al "transmisiunilor directe" – notaţia cât mai brută a limbajelor diferitelor medii, mai cu
seamă odată cu al doilea volum (Efectul de ecou controlat, 1981). Preocupările fundamentale devin, după această dată, tranzitivitatea limbajului, literatura ca mijloc de comunicare, funcţia socială a artei şi puterea autorului de a controla "ecoul textului său" (cum apare în subtila interpretare a prozei omonime, citită ca o mise en abîme a tipului de scriitură practicată
de Nedelciu). În pofida mizei teoretice a volumului, autoarea subliniază în sinteza care încheie pertinent excursul analitic, problematizarea relaţiilor viaţă-literatură "continua vibraţie sensibilă care trece dincolo de autoreferenţialitate".

Discuţia despre ultimul volum de proză scurtă (Şi ieri va fi o zi, 1989) marchează şi virajul neaşteptat spre fantastic, stranietatea, apetenţa pentru insolitare a autorului, dimensiune care va deveni esenţială în romanele Zmeura de câmpie şi Tratament fabulatoriu.
Într-un amplu periplu analitic, pe alocuri excedat de varietatea metodologică, autoarea punctează noi teme (memoria, identitatea, originile, arheologia limbajului consubstanţial istoriei), parează acuza de "lipsă a viziunii epice" care i-a fost adusă autorului în discuţie şi, fidelă mizei formulate în capitolele anterioare, accentuează viziunea coerentă a lui Nedelciu, care consideră romanul drept "obiect util, un instrument pentru creşterea rezistenţei la manipulare".
Un ton aparte are capitolul consacrat romanului "la şase mâini", Femeia în roşu (1990): aici analiza îşi găseşte centrul de greutate nu atât în textul propriu-zis, ci în mărturiile adiacente ale coautorilor despre punctele forte ale scriitorului, despre contribuţia esenţială a lui Nedelciu la acest volum în care prozatorul pune în umbră teoreticianul.
Ultimul roman al lui Nedelciu, publicat postum (Zodia scafandrului, 2000), este şi câmpul de bătălie în care Adina Diniţoiu afirmă (polemic) valoarea autorului: departe de a trăda "mijloacele epuizate ale unui autor care fusese la început o mare promisiune", după cum afirmă Nicolae Manolescu în Istoria sa, cartea ocupă, în opinia comentatoarei, un loc aparte în cadrul operei nedelciene: este punctul în care converg dimensiunea simbolică şi tenta autobiografică: "romanul are valoarea unei chei de lectură", este "punctul terminus al unei sinuoase relaţii text(ualism) – viaţă/biografie – social-politic".
În acest "roman etic, soteriologic", continuă autoarea, "literatura este asumată ca viaţă, textualismul e erodat treptat de biografie, de boală, iar limbajul dublu, cifrat, e ajuns din urmă de libertăţile postdecembriste".

Finalul studiului este o pledoarie pentru relectura lucidă, pasionată, dar nepărtinitoare a textelor, majoritatea rezistând eroziunii timpului. "Victima unui destin fracturat", Mircea Nedelciu "nu a spus tot ce putea spune", însă şi-a onorat marile promisiuni ca scriitor: "discreţia stilistică, ingeniozitatea textuală, deschiderea teoretică, originalitatea construcţiei".
Alături de acestea, pe lângă valoarea estetică, autoarea subliniază valoarea documentară, antropologică, de cunoaştere, a operei: "un muzeu de imagini retro în mişcare, în care defilează cinematografic secvenţele unui cotidian devenit deja istorie", provocând la recitirea textelor în acord cu noile tendinţe ale receptării literaturii, în care studiile culturale surclasează perspectiva hermeneutică tradiţională.

miercuri, 8 februarie 2012

Marcel Proust, despre „captivele divine” ale sufletului nostru pieritor în neant. „Divinul” Proust...


„Chiar când (Swann, n.m.) nu se gândea la mica frază (fraza muzicală din Sonata lui Vinteuil, n.m.), ea exista, latentă, în mintea lui, la fel ca şi alte noţiuni fără echivalent, ca noţiunea de lumină, de sunet, de relief, de voluptate fizică, bunuri bogate care diversifică şi împodobesc domeniul nostru lăuntric. Poate că le vom pierde, poate că vor păli cu totul, dacă ne întoarcem în neant. Dar atâta vreme cât trăim, nu ne mai putem preface că nu le-am cunoscut, aşa cum nu putem ignora un obiect real, aşa cum nu putem, de exemplu, să ne îndoim de lumina lămpii pe care o aprindem în faţa obiectelor metamorfozate ale camerei noastre, de unde a fugit până şi amintirea întunericului. Prin asta, fraza lui Vinteuil, ca o temă din Tristan (de Richard Wagner, n.m.), de exemplu, care ne reprezintă, de asemenea, o anumită îmbogăţire a simţămintelor, se contopise cu condiţia noastră muritoare, căpătase ceva uman şi înduioşător. Soarta ei era legată de viitorul, de realitatea sufletului nostru, fiind ea însăşi una din podoabele lui cele mai proprii, cele mai bine diferenţiate. Poate că adevărat este doar neantul şi că tot visul nostru este inexistent, dar atunci simţim că trebuie ca aceste fraze muzicale, ca aceste noţiuni care există în raport cu el să nu mai fie nici ele nimic. Vom pieri, dar avem drept ostatice pe aceste captive divine care ne vor împărtăşi destinul. Iar moartea, împreună cu ele, este mai puţin amară, mai puţin lipsită de glorie, mai puţin probabilă, poate.”

(În căutarea timpului pierdut. Swann, traducere de Irina Mavrodin, ediţia 2011, Editura Art)

vineri, 3 februarie 2012

Despre teorie, critică, metode şi alţi demoni

Un text de principiu despre critică, teorie, istorie literară şi metodologie - la început de mileniu 3...
Variaţiune la "oglinda spartă" şi "pluriperspectivism" :)


În vreme ce alte spaţii culturale – universitare, în speţă – sînt saturate deja de teorie, spaţiul literar românesc duce o lipsă cronică de aşa ceva. De la optzeciştii textualişti – în frunte cu Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova şi Gheorghe Crăciun –care, la rîndul lor, reînnodaseră cu puţinele încercări teoretice ale cîtorva scriitori din interbelic, nu mai există nici o tentaţie a teoriei printre scriitori. Cu atît mai puţin printre critici – majoritatea practicanţi ai criticii de întîmpinare –, care, am senzaţia, dezaprobă, în orice caz, intruziunile teoretice în textele literare. Şi fac lucrul acesta de pe reduta – redutele? – criticii estetice, continuînd să opereze, fără să-l chestioneze, cu un „canon“ estetic moştenit de la Călinescu (critic, de altfel, foarte „artist“ şi cu judecăţi „hiperbolice“, decis să facă literatura română mai monumentală şi mai clasică decît este) şi Lovinescu (ultimul, totuşi, foarte conştient de „mutaţia valorilor estetice“!).

Un „canon“ vechi de vreo 70 de ani (dacă luăm în considerare anul apariţiei Istoriei literaturii... lui G. Călinescu – 1941) – izvorît şi el dintr-un anume context socio-politic, dar şi din subiectivităţile puternice ale criticilor en titre – agrementat cu acelaşi tip de notaţii impresioniste şi de gust, îi bîntuie şi astăzi pe mulţi critici şi îi face rezistenţi la orice formă de abordare plurală, multimetodologică, de tipul studiilor culturale occidentale. Nostalgia judecăţilor unice, definitive, a ierarhiilor clare de scriitori şi opere literare – pe care numai autosuficienţa criteriului estetic le putea genera în liniştea conştiinţei – îi face chiar şi pe criticii din generaţiile tinere să nu acorde credit relativismului pluriperspectivist şi dialogic şi să se simtă brusc inconfortabil în prezenţa unui demers care problematizează, uzează de mai multe metode de interpretare, face loc accentelor dubitative şi oferă răspunsuri fără pretenţii de adevăr absolut.
Din păcate, trăim – vorba ceea – timpuri în care nu mai e loc pentru „adevăr“ – cu atît mai puţin „absolut“, pentru „esenţă“ (nici măcar „esenţe“), ci dimpotrivă, doar ştim bine din teoriile postmoderne în vogă şi la noi pînă la începutul anilor 2000, de diseminare şi mixaje, de abordări pluridisciplinare, multifaţetate, în care e nevoie neapărat de coborîrea criticii, dar şi a literaturii, din turnul de fildeş.

Şi totuşi, se pare că nu reuşim – nu vom reuşi? – să depăşim niciodată decalajul celor, să spunem cu indulgenţă, 50 de ani faţă de culturile occidentale.
Dacă Nicolae Manolescu şi-a permis luxul de a scoate, la final de carieră – o carieră strălucitoare, determinată, şi ea, în fond, de un context istorico-literar atît de precis şi necruţător (comunismul ceauşist) –, o istorie „de autor“, o istorie estetică şi de gust, nu cred că noi ne mai putem permite să urmăm o asemenea direcţie... Asta nu înseamnă izgonirea criteriului estetic din istoria literară, evident, ci doar integrarea lui firească acolo unde-i este locul, printre coordonatele sociale, politice, ideologice şi biografice care circumscriu, fără doar şi poate, un text literar. În peisajul cultural de astăzi, literatura are şi ea – alături de celelalte arte şi de disciplinele umaniste şi ştiinţifice – o valoare de cunoaştere specifică şi o valoare de comunicare foarte importante pentru publicul larg, de care ar trebui să ţină seamă criticii care manevrează „scalpelul“ estetic. Iar dimensiunea teoretică, la care accede uneori – rareori – literatura română reprezintă şi ea o formă de deschidere a literarului, prin experiment, către limitele limbajului ori textului.    
Sorin Alexandrescu – întors, simptomatic, după ’90, dintr-un spaţiu universitar occidental (Amsterdam) – pleda pentru lucrurile acestea încă din 1999 (în cartea sa, Privind înapoi modernitatea), pentru relativizarea, ba chiar „grabnicul sfîrşit“ al canonului estetic, pentru spargerea „canonului“ în „canoane“ şi lărgirea esteticului prin etic. Din păcate, între timp, rezistenţa criticii estetice – întreţinută cumva de cronica de întîmpinare – s-a dovedit, la noi, considerabilă şi inerţială ...

Cu toate acestea, cred că ţine de datoria şi de rigoarea criticului şi a cercetătorului literar de astăzi (tînăr, în speţă, deşi nu e o regulă), în societatea aşa-zis globală, de a fi la zi cu direcţiile studiilor culturale occidentale, fiindcă desuetudinea în materie de metodologie literară poate echivala, la limită, cu o descalificare. Ce e simplu, vechi şi „sigur“, deja învăţat, va fi întotdeauna mai comod şi mi-e teamă că va fi primul ales de pe listă.
În plus, spargerea unui statu quo nu e numai inconfortabilă, dar presupune asumarea unor riscuri, căci contravine consensului la un moment dat, unor zone de influenţă şi unor relaţii de putere din cîmpul literar.

Aş vrea să-l citez aici pe Compagnon, care a început să fie „adoptat“ şi de spaţiul românesc (în special – simptomatic, poate – prin conceptul său de „antimodernitate“). El spune despre francezi că nu au „la tête théorique“ – ce să mai vorbim atunci de români! Şi mai scrie aşa despre importanţa teoriei în lupta ei cu ideilor preconcepute, cu imobilismele şi prejudecăţile din studiile literare: „Căci teoria mi se pare, înainte de toate, interesantă şi autentică nu prin latura teoretică (...), nici prin latura practică sau pedagogică, ci prin bătălia acerbă şi tonifiantă pe care a dus-o împotriva ideilor preconcepute din studiile literare, ca şi prin rezistenţa la fel de hotărîtă pe care ideile preconcepute i-au opus-o“ (Le démon de la théorie. Littérature et sens commun, Éd. du Seuil, 1998, p. 13 – traducerea pasajului îmi aparţine).

E adevărat, spaţiul criticii literare se îngustează din ce în ce mai mult, revistele culturale sînt puţine şi supravieţuiesc greu în vremuri de criză. Şi nu vorbesc despre critica-publicitate a revistelor glossy, ci de aceea care, în Occident, s-a mutat în revistele de specialitate. La noi, din păcate, ambele tipuri de cronici convieţuiesc, hibrid, în săptămînale, uneori chiar în interiorul aceluiaşi text... Într-un articol din Dilema veche, Simona Sora, vorbind despre rosturile criticii la noi şi aiurea, îl citează la un moment dat, pe bună dreptate, pe Santos Sanz Villanueva, profesor de literatură la Universtatea Complutense şi critic la El Cultural, care afirmă că „independenţa criticului, esenţială pentru supravieţuirea disciplinei, este şi un ingredient care asigură calitatea activităţii de critic literar“ („Ieremiade“, Dilema veche, nr. 415/2012). Într-o societate de piaţă, dictată de legi economice, independenţa criticului e, se pare, foarte greu de realizat.
Şi totuşi, acest spaţiu mic al criticii (pentru discuţia asupra rosturilor criticii azi recomand articolul Simonei Sora, semnalat mai sus), tocmai pentru că rezistă, ar trebui să aibă exigenţele lui.
Exigenţe deontologice, exigenţe de informare şi metodologie şi, nu în ultimul rînd – căci la noi e jale! – exigenţe de civilitate (cum visa a.l.ş., în Mica dietetică, visez şi eu la „polemică, nu pamflet“ – fiindcă balcanismul nu e o scuză pentru injuria pamfletară).

Închei aceste consideraţii de principiu – determinate, sigur, de practicile critice din revistele şi spaţiul cultural on-line de la noi – cu un citat din cartea recentă a lui Alex Goldiş despre critica românească în comunism. Scriind acolo despre cum criticii – şi mai tineri, şi mai bătrîni – ajung foarte repede să respingă noile metode critice occidentale ale epocii (structuralism, tematism, psihocritică etc.), în numele unei „erezii a autoreflexivităţii“, cum îi spune autorul, şi al unui militantism literar pe urmele militantismului comunist specific acelor ani, A. Goldiş ajunge la concluzia că: „Erezia autoreflexivităţii vine în prelungirea unei concepţii tradiţionaliste conform căreia critica e secundară în raport cu obiectul literar, dar şi ca simptom al devierii de la misiunea de susţinere a noii literaturi şi de refacere a celei vechi. Din cauza acestei retorici datate, cu tot entuziasmul noutăţii şi al victoriei împotriva dogmatismului, critica anilor ’60 ia aspectul unei generaţii tinere la spirit, dar cu fizionomie îmbătrînită şi cu gesturi greoaie“ (Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, CR, 2011, p. 182).

Astăzi, 50 de ani mai tîrziu, nu stăm prea diferit. Sigur, militantismul după model comunist a dispărut – devenind, iată, doar istorie literară – însă „concepţia tradiţionalistă“ sau mai bine zis conservatorismul – prin exclusivismul criticii estetice – continuă să se facă simţită, respingînd aproape instinctiv, în istoria literară, pluriperspectivismul metodologic şi interdisciplinaritatea; schiţînd, pe obrazul criticii tinere, o „fizionomie îmbătrînită“ şi atribuind alurii ei nişte „gesturi greoaie“...        

Sursa: Observator cultural

Cronica de carte din revista "Cultura": aici

miercuri, 1 februarie 2012

Oglinda spartă. Pluriperspectivism

Oglinda purtată pe vremuri de-a lungul unui drum - cum zicea Stendhal că ar fi romanul realist - s-a spart... Trăim în postmodernitate. Pluriperspectivism, simultaneitate.
"Adevărurile" lumii sunt multiple. Cioburi de adevăr.

Sursa: Classic Copenhagen