.
.

marți, 27 martie 2012

Poze de la Premiile "Observator cultural" - 2012 (26 martie)

1. Alături de prozatorul Alexandru Vlad - un rafinat prozator optzecist (ardelean), unul dintre autorii mei preferaţi. Şi, evident, laureat al Premiului "Observator cultural", la categoria "Proză", pentru romanul "Ploile amare" - premiu ex aequo, alături de Lucian Dan Teodorovici, cu romanul "Matei Brunul".

2. Alături de colegii mei de redacţie, de la stânga la dreapta: Iulia Popovici, Doina Ioanid, Cezar Gheorghe, Silvia Dumitrache, Mirela Vişan, Ana-Maria Al-Ghafri (jos).

3. Alături de colegi, tot de la stânga la dreapta: Doina Ioanid, un cristian, Cezar Gheorghe, Carmen Muşat, Andreea Răsuceanu, Mirela Vişan.

4. Alături de Andreea Răsuceanu

Credit foto: Silvia Dumitrache


sâmbătă, 24 martie 2012

Poezia în spaţiul public

Anul 2011 a fost, într-adevăr, un an foarte bun pentru poezie. Printre apariţiile sale demne de interes s-a numărat şi volumul lui Răzvan Ţupa, poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti (Casa de Editură „Max Blecher“). E vorba de cea de-a treia carte a poetului, după volumul de debut Fetiş (2001) şi Corpuri româneşti (2005). E de spus şi că volumul de debut a apărut într-o ediţie revăzută în 2003, sub titlul, simptomatic, de Fetiş – o carte românească a plăcerii. Înainte de a vorbi despre cel de-al treilea volum de poeme, trebuie spus că Răzvan Ţupa (n. 1975) ocupă o postură şi o poziţie interesante în actualul nostru peisaj poetic. Deja din titlul ediţiei revăzute a cărţii de debut, e vizibilă încercarea de a trece de la domeniul privat, intim al poeziei la spaţiul public, social şi chiar naţional („românesc“) – cu riscurile de rigoare – al poeticului, dimpreună cu efortul de cuprindere teoretică a fenomenului poetic contemporan (în conceptualizarea a ceea ce el numeşte „corpurile româneşti“).

Iniţial un delicat poet al senzaţiei, al fulguraţiei şi volatilului (al „aerului“ dintre lucruri) – pe care le regăsim, de altfel, şi în macropoemele şi montajele de acum –, Răzvan Ţupa face acest important salt către poezia cu deschidere socială, către poeticul aşa-zicînd „relaţional“ (pentru a folosi un cuvînt drag autorului). Mai întîi prin eforturile conceptuale, care fac şi ele o figură aparte în peisajul poetic al momentului – dominat de „zgomotul“ generaţiei douămiiste, care se revendică insistent ca grup, fără însă a propune o minimă configurare/ delimitare teoretică. Apoi prin seria de întîlniri şi evenimente avînd ca punct de interes literatura contemporană: „Poeticile cotidianului“, „Ateliere relaţionale“ (între 2005 şi 2010). Extinderea aceasta a poeticului merge şi mai departe – cum era de aşteptat. Informat în materie de poezie actuală (românească şi internaţională) şi bun moderator al evenimentelor organizate, Răzvan Ţupa a creat şi un site, poetic.ro, consacrat fenomenului poetic românesc şi internaţional (inclusiv părţii lui instituţionale, evenimentelor şi festivalurilor de gen). Cu alte cuvinte, poetul şi-a creat un întreg spaţiu alternativ de „luptă“ – în raport cu, să zicem, critica en place, dar şi cu revendicările de grup generaţioniste. El şi-a creat şi un public al lui, prin evenimentele organizate şi, mai recent, prin performance-urile şi videopoemele sale, prin conectarea la tehnologia (proiecţii video, muzică electronică) şi spiritul vremurilor (cam asta înseamnă astăzi „a scoate poezia în stradă“).

Într-un amplu şi conştiincios bilanţ al cărţilor de poezie din 2011 publicat pe site-ulpoetic.ro (Poezie 2011: ordinea poetică şi dezordinea poeziei), Răzvan Ţupa vorbeşte, printre alte categorii poetice identificate, despre „evoluţii şi falimentul gîndirilor literare totalitare“, despre „redescoperirea societăţii“ şi „resurecţia responsabilităţii poetice individuale“. În asemenea direcţii se îndreaptă chiar poezia lui, evoluînd ea însăşi, cum spuneam, de la intimism la social, de la fulguraţie la montaje cinematografice şi de la persoana I singular la persoana I plural ori la un „tu“ generic.

poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti e un volum alcătuit din trei secţiuni, împărţite şi ele, savant şi minuţios, în alte subsecţiuni, şi poemele însele au strofele numerotate, din aceeaşi rigoare tehnicistă (supralicitată, totuşi): „Praf de stele. 77 de note de poezie şi 2 tăceri”, „Cerul din Delft“ şi „Marea planşă a cotelor memoriei“. Textele sînt şi ele de facturi diverse, mai ales începînd cu cea de-a doua secţiune, ele incluzînd poeme „orale“ şi poeme publicate pe Internet sau concepute pentru anumite proiecte literar-artistice.

Tensiunea poemelor lui Răzvan Ţupa se joacă chiar pe această linie între notaţia interioară, volatilă, în siajul unui idealism romantic prelucrat postmodern – ale cărei cuvinte de ordine sau laitmotive sînt: „vis“, „gînd“, „prezent“, „aer“, „senzaţie“, „linişte“, „respiraţie“ – şi poezia performată, experimentală (adesea cu rime interioare, ironice), uneori ludică, poezia orală, citită cu voce tare. La care se adaugă şi intenţia – cu orice preţ – a poetului de a face poeme (şi volume) conceptuale, tehniciste, intelectualiste.

Primul poem, lucruri, e un montaj de instantanee între care aceste imagini pline de fineţe, de suavitate, de motive romantice asumate postmodern, cu o tristeţe discretă: „(9) acum noaptea încearcă să/ ne asigure că lumina/ vine din vise// un lunetist finlandez este ales să nimerească luna/ totul să se întoarcă şi/ pleoapele să trezească iarăşi/ lumea// cu o singură privire/ tot ce ai fixat rămîne/ în aer nu o să cadă/ pentru că nu mai are cînd// (10) de cele mai multe ori/ de o parte şi de alta/ a vocii sînt alte voci/ doar că tu foloseşti liniştea// forma pe care o iau/ lucrurile/ odată ce sînt spuse// este de fiecare dată/ lumea/ pe care o păstrezi// singura lume posibilă/ o senzaţie reală/ dar senzaţie şi de aici/ se poate începe se poate construi// (11) ca atunci cînd aveam impresia/ că, uneori, ceea ce visez poate să schimbe lumea/ şi cu bărbia uşor aplecată/ nu mişcam nici un deget atunci/ odată ce mă trezeam/ micşoram ochii şi alegeam/ toţi împreună ordinea zilei“. Şi alte diafanităţi: „sau poate grei de/ toată ziua noi/ ne lăsăm uşor/ sub pojghiţa fină/ ca o atingere/ răsfirată peste tot“ (ore de stele); sau: „(63) spun şi mă opresc/ să îmi recapăt suflul/ de fiecare dată cînd/ laşi un gînd/ să ia locul aerului/ gata să tremure/ cu vocea asta// (64) şi un lucru este un fel/ de voce/ pe care încă nu am aflat/ ce fel de aer o aduce/ pînă la noi“ (respiraţii).

Răzvan Ţupa asamblează atent asemenea instantanee, în succesiuni cinematografice, în care intensităţile vocii poetice variază, fireşte, pe o gamă ce merge de la suavitate la angoasă, deşi cea din urmă e mereu surdinizată, nu atinge niciodată note acute (poetul se păstrează întotdeauna la un nivel al suprafeţelor): „(68) te fereşti de trăznet, de guri de canal închise/ de liliecii mici care se aud la mansardă/ dar cel mai rău este cînd picioruşele luminiscente/ din jurul fiecărei spaime sapă din visele tale“ (respiraţii). Cred că flash-urile acestea îi ies cel mai bine lui Răzvan Ţupa, ca şi toate acele imagini ale diafanului. În secţiunea a doua, „Cerul din Delft“ (cu un referent de-a dreptul poetic!), subsecţiunea „poemelor sportive“ conţine, de pildă, texte cu titluri ilustrative pentru ceea ce spuneam: blitz negru, ieşire în decor, contur lejer, semnele de pe gleznă, şi tot restul este atingere ş.a.m.d. O poezie de stare, de senzaţie şi de cuvînt, reciclînd romantismul şi modernismul poetic: „Pentru tine aerul se strecoară în povestea zilei tale/ transformă totul într-o/ Viaţă care nu mai este experienţă e numai stare persistentă// [...] Cerul din Delft se desfăşoară deasupra ta într-o noapte care/ Sînt toţi ceilalţi străbătuţi de luminile unui singur cuvînt“ (Şi vorbe, din subsecţiunea „relaţii glisante“). Din zile de praf mai citez o secvenţă dintre cele mai frumoase, încărcate de aceeaşi „filozofie” volatilă a clipei, secondată, totuşi, de un vag regret al timpului care trece, heraclitean: „se întîmplă să vii cu toate/ nuanţele serii pe urmele tale/ lovindu-ţi oglinda retrovizoare/ cu urmele zilei în care/ nu o să ne mai întoarcem niciodată/ pentru că niciodată nu o să mai/ fim aşa siguri că tot ce se poate/ este să fim aici“ ((36) vineri).

Lăsînd acum la o parte textele interiorităţii, să ne îndreptăm către cele interactive şi sociale. Ele sînt incluse la finalul secţiunii a doua şi sună complet diferit, evident: discursive, angajante, ironice, provocatoare: Adrian. O melodramă (text „cenzurat pe un site literar“, ne informează autorul), „Cel mai mare pericol, statul“, poem ORAL [sau] veniţi să luaţi LUMINĂ [sau] tupy-paste DIN GURA literaTURIŞTILOR, Imnul României, [La mormîntul lui A.P.] psihopoem [cu clubişti nazi wanabe], legături bucureştene: corpuri româneşti, monumentul de aer. Sînt texte performate, „relaţionale“, citite cu voce tare, în care se face simţită acea „resurecţie a responsabilităţii poetice individuale“. Ultima secţiune, alcătuită din poeme mai scurte, numite lichidităţi sau acţiuni – create, pare-se, pentru anumite proiecte de lectură publică –, fac, totuşi, un pas înapoi în direcţia interiorităţii, a poemelor din prima secţiune a cărţii. Presupun că drumul e, cum se spune, undeva la mijloc, pentru că cea dintîi secţiune şi jumătate din cea de a doua conţin textele cele mai reuşite ale volumului.

Pe de altă parte, mai puţină conceptualizare în poeme e de dorit – nu şi în evaluările teoretice şi critice pe care le realizează cu acurateţe Răzvan Ţupa pe site-ul său poetic –, în fond, e contra naturii, a fiinţei de aer, aşa-zicînd, a poetului.
Şi totuşi, acest volum marchează o „evoluţie“, cu o vorbă a poetului, faţă de Corpurile româneşti, echilibrînd mult mai bine poezia de fineţe, poezia interioară cu deschiderea socială, performance-ul şi videopoemul pe care Răzvan Ţupa le practică cu talent, ocupînd o nişă destul de puţin frecventată, încă, la noi.

miercuri, 21 martie 2012

Un fragment din cartea mea, prefaţa lui Paul Cornea şi cronica de Andreea Răsuceanu pe LiterNet

Fragmentul din carte se poate citi aici:

Prefaţa lui Paul Cornea - aici:

Cronica de Andreea Răsuceanu, din "Viaţa românească", nr. 3-4, martie-aprilie 2012 - aici:

Redau şi aici un fragment din carte, inclus în grupajul de pe LiterNet, la adresa indicată mai sus:


Mai '68 la Paris şi la Bucureşti

Mai '68 francez revine ca temă - de data asta - într-o altă proză din volum (penultima), "Marie-France în Piaţa Libertăţii (transmisiune directă)", în care personajul-narator este ghidul român al unei tinere franţuzoaice, Marie-France, trimisă de revista la care lucrează să fotografieze monumente istorice (în cazul de faţă, Biserica Sfîntul Mihail, din Cluj, impunătoare catedrală medievală). Prin intermediul "obiectivului manevrat de ea", cititorii revistei "au posibilitatea să cunoască lumea", comentează ironic naratorul - ironie pigmentată de ceva tristeţe, de un vag cinism - căci de fapt e vorba de simplă percepţie de suprafaţă a lucrurilor (arhitectonică, folclorică, pitorească), echivalînd cu o neînţelegere, o ratare a sensurilor mai profunde, existenţial-individuale şi socio-politice ale României anilor '80. Or Marie-France e chiar o franţuzoaică superficială, amatoare de aventuri de-o noapte (cum ar fi o ultimă noapte în România, petrecută cu tînărul ei ghid), care cîştigă bine din fotografiile destinate unei reviste populare şi, de regulă, se plictiseşte în apartamentul său parizian. Revine, în text, obsesia camerei de fotografiat - care, aici, manevrată fiind de franţuzoaică, rămîne la suprafaţa lucrurilor, deşi se joacă cu unghiurile şi perspectivele. Celălalt punct de interes al prozei - conformîndu-se subtitlului - este transcrierea autentică a dialogului celor doi protagonişti, o transcriere care ar corespunde întrucîtva, în plan scriptic, acţiunii pe care o execută aparatul de filmat: imortalizarea/surprinderea unui fragment de realitate, limitat, însă autentic. Cunoaştem, de altfel, teoria lui Nedelciu legată de mijloacele literare de transcriere a realului şi de selecţia acelora cu un grad sporit de exactitate: dialogurile în stil direct, pluralitatea de voci, fragmentarismul, pluriperspectivismul - ca aplicări ale dialogismului bahtinian.

Ei bine, în textul analizat (o proză de cinci pagini, printre cele mai scurte), Nedelciu recurge preponderent la dialog, intersectează, într-adevăr, vocile (mai există un al treilea personaj, nea Albu), acordînd totuşi un spaţiu minim cîtorva descripţii (de personaj, de situaţie) şi cîtorva transcrieri indirecte de dialog. Economia mijloacelor prozastice este, dincolo de toate, remarcabilă, ca şi siguranţa cu care e condus textul.

Iată, aşadar, un realism à fleur de peau al scriiturii şi deopotrivă un realism al mijloacelor de transcriere care e abia la început (el va lua amploare în volumele ulterioare, în "transmisiuni" mai ample şi mai complexe) şi care păstrează din reflecţia telquelistă asupra textului doar pe aceea privitoare la timpul scriiturii. "Transmisiunea directă" indică o simultaneitate a evenimentului şi a captării lui în text, de fapt o re-creare autentică într-un spaţiu-timp textual (căci simultaneitatea cu pricina e altfel imposibilă prin cuvînt, dar realizabilă prin fotografie, ori cameră de luat vederi).

Text în priză directă: naratorul stă pe trotuar în timp ce Marie-France face fotografii în piaţa veche a oraşului. Păzeşte pozele color şi răsfoieşte o carte pe care i-o întinde franţuzoaica: En mai fais ce qu'il te plaît de Maurice Grimaud (Stock, 1977), fostul prefect al poliţiei pariziene, în perioada lui mai 68. Un citat din carte, reluat în proza scurtă, sună la fel ca şi comentariul făcut de narator în Aventuri într-o curte interioară (la mijloc fiind probabil una şi aceeaşi sursă, cartea lui Grimaud): "Le Général quittait, il y a quelques heures, Bucarest qui le fêtait comme l'un des grands leaders du monde moderne, et, à Paris, j'avais dû prévoir un itinéraire clandestin pour le ramener dans son palais". Lectura pe sărite, fragmentară, întreprinsă de narator dublează actul fotografierii, succesiunea fotografiilor (vreo cincisprezece) care se strîng pe trotuar, lîngă el, instituind o relaţie insolită între evenimentul istoric trecut şi cotidianul românesc care asigură fundalul dialogului celor doi. O punere în paralel cu tîlc politic, prin intermediul biografiei a două tinere personaje de aceeaşi vîrstă: "- De ce ai adus cu tine tocmai cartea aia? întreb. - E tot ce am găsit la aeroport. E o apariţie recentă. Speram să fie mai amuzantă. Amuzantă. Mai 1968. Şi eu, şi Elena aveam 18 ani, aşa cum avea şi Marie-France, pe care însă evident n-o cunoşteam. Într-un groaznic accident de maşină, Elena îşi pierduse ambii părinţi, şi ea însăşi, scăpată cu viaţă, era internată pentru grave tulburări de vedere. Ne pregăteam pentru bacalaureat. (...)

Într-una din zile, doctorul ne-a imitat cu lux de amănunte sosirea la Bucureşti a generalului de Gaulle. Făcea întîi ca fanfara intonînd marşul La general. Cu un fel de bîzîit scurt, imita talgerele, apoi se oprea. Linişte. «Domnule general, garda de onoare organizată în cinstea dumneavoastră este gata a vă prezenta onorul! Sînt comandantul gărzii, colonelul Onişor!» apoi: «Buna sioa, ostaşi!». «Să trăiţi, domnule general!!». Imita din nou fanfara şi vocea comentatorului de radio. Elena rîdea şi ea şi cu toţii îl priveam pe doctor cu mare încredere". În acelaşi moment, Marie-France era nepăsătoare la Paris ("j'étais à la maison"), în vreme ce: "Les jeunes garçons campaient dans leurs lycées, y passaient la nuit avec des sacs de couchage, se prenaient pour Che Guevara" (citat în text, din cartea lui Maurice Grimaud).
Juxtapunerea narativă a două biografii, situate în acelaşi moment istoric - tînărul român în pragul bacalaureatului, susţinîndu-şi moral prietena după pierderea tragică a părinţilor, franţuzoaica - la Paris, indiferentă la revolta studenţească creează, cum spuneam, o relaţie insolită, nostalgică (în perspectiva personajului-narator) între Occidentul care-şi clamează libertatea şi represiunea comunistă din Estul european. Din păcate, Marie-France nu este capabilă să perceapă, în cotidian, această represiune, lipsa libertăţii, pentru că obiectivul camerei sale foto nu fotografiază "altceva în afară de monumente" (cuvintele aparţin personajului-narator, dar şi lui nea Albu). Marie-France este la fel de indiferentă şi faţă de realităţile socio-politice româneşti, opacă şi pragmatică. În acest "altceva" (din nou vagul termenului trimite cititorul-complice la un întreg subtext, la cotidianul trist şi mizer al comunismului).

Între mai 68 occidental şi acelaşi moment la Bucureşti nu există, în fond, nici o asemănare, doar o prăpastie. Un vid în care ironia sorţii a vrut ca generalul de Gaulle să fie surprins de revolta studenţească pariziană în timp ce făcea o vizită formală la Bucureşti, unde era aclamat ca un mare conducător.

Iar asemenea lucruri un tînăr prozator ca Nedelciu nu le poate spune, la rîndul lui, decît jucînd cartea jumătăţii de măsură, vagului, aluziei, complicităţii (cu cenzura şi/sau cu cititorul).
Iniţiat în lingvistică şi Tel Quel, Nedelciu e conştient de ambiguitatea constitutivă a limbajului - forţa şi slăbiciunea lui, deopotrivă. Practic, în prozele sale, el mizează în permanenţă pe această ambiguitate, iar rezultatul depinde, într-adevăr, de contextul de receptare. Telqueliştii, dar şi un Alain Robbe-Grillet vorbesc de subversivitatea intrinsecă a limbajului. Limbajul e capabil să transgreseze norma (socială, politică), constrîngerea - iată ceea ce încearcă să facă Mircea Nedelciu. Scriitorul român e, probabil, conştient că, în absenţa unui context de receptare, deci fără luarea în calcul a unei exteriorităţi a textului, subversivitatea limbajului este una potenţială.

Or Nedelciu îşi va cunoaşte direct publicul, în momentul în care va îndeplini funcţia de librar la Cartea Românească. Textul său teoretic în care proclamă cititorul drept "un nou personaj principal" datează din 1987: el marchează interesul sociologic, extraliterar pentru profilul cititorului real şi în genere postulează o "adresabilitate" a textului, condiţionează limbajul literar de contextul lui de receptare, spărgînd formalismul textului în favoarea ideii de angajare: "Prima dintre aceste trăsături (ale prozei tinerei generaţii, n.m.) trebuie derivată din termenul angajare, cu specificarea că avem de-a face cu o angajare autentică şi nu una formală. Ea constă în «dialogismul» literaturii, în relaţia de la conştiinţă la conştiinţă stabilită cu ocazia lecturii şi nu într-o relaţie de la manipulator la manipulat. Puzderia de procedee noi sau reinventate care a fost detectată în mai toate cărţile tinerei generaţii de prozatori are drept cauză această «adresabilitate» a textului, această pliere a lui pe cititorul-personaj principal, precum şi conştiinţa autorului că se adresează unei «mase de cititori» mozaicate şi discronice".

Or prin aceasta Nedelciu dă dovadă de o remarcabilă intuiţie, formulată astăzi de Stephen Greenblatt, fondatorul New Historicism, în lumina căruia faptele istorice, deşi există, nu spun nimic dacă nu trec prin conştiinţa umană, dacă nu există intermedierea (the agency). Ei bine, Nedelciu simte deja, din practica primelor proze, că limbajul în act teoretizat de telquelişti nu instituie un sens autosuficient, autonom, ci dimpotrivă unul mobil, o negociere continuă a autorului (şi a textului) cu partenerul său, cititorul. Riscul la care continuă să se supună autorul se leagă de mesajul pe care el doreşte să-l transmită, prin "puzderia de procedee noi sau reinventate", un mesaj care scapă, finalmente, controlului emiţătorului (dată fiind, din nou, ambiguitatea limbajului, atît structurală, cît şi deliberată, în cazul lui Nedelciu):
"Noi ştim că ceea ce scriem rămîne, dar nu ştim niciodată cum rămîne (s.a.) cu ceea ce rămîne. Scriitura rămîne, desigur, ca o urmă, dar este vorba despre o urmă mobilă, care duce şi vine de unde vrea cititorul, nu unde vrem noi în clipa în care scriem. Istoria este, aşadar, şi ea, o chestiune din care the agency, mijlocirea, face parte în mod activ şi nemijlocit. Istoria este, ca şi scriitura şi ca scriitură, mijlocire".

Ei bine, în epocă, cititorul lui Nedelciu merge, adesea, în direcţia indicată de acesta (exista doar o frenezie a lecturii printre rînduri), în consecinţă intenţia subversivă a autorului îşi va fi atins scopul, contextual, punctual, în diferite proporţii. Conform lui Stephen Greenblatt: "Valenţele politice se pot modifica, uneori abrupt: nu există nici o garanţie absolută sau vreo asigurare formală cum că ceea ce pare progresiv într-un anume set de circumstanţe contingente nu va deveni reacţionar în altul". În contingenţa acelei epoci, discursul prozastic al lui Nedelciu pare subversiv, în vreme ce astăzi, la douăzeci de ani de la Revoluţie, el şi-a pierdut această rezonanţă politică.

miercuri, 14 martie 2012

Lansarea din Club A (25 februarie). Un film de Murivale

Film de Murivale, care surprinde momentul dinspre final al lansarii, când am ascultat vocea lui Mircea Nedelciu, citind "Marie-France în Piaţa Libertăţii (transmisiune directă)" din volumul de debut, "Aventuri într-o curte interioară" (CR, 1979)

Un film care imortalizează o expoziţie de 28 de portrete Nedelciu, făcute de Murivale în dimineaţa zilei cu pricina, o expoziţie spontană, instantanee, dar plină de bucurie şi care păstrează astfel, pe peliculă, amintirea unei seri frumoase şi intime, în memoria scriitorului.

duminică, 11 martie 2012

De weekend: Les amoureux de Peynet


Raymond Peynet (1908-1999), celebrul şi popularul ilustrator francez al secolului trecut, creator al cuplului de îndrăgostiţi pe care-i găseşti - în diverse variante - peste tot, pe cartoline, timbre etc.

vineri, 9 martie 2012

Un roman scris la masa de poker

Născut în 1989, în anul Revoluţiei, Bogdan Coşa debutează la 22 de ani cu romanul Poker (2011) – carte cîştigătoare a Concursului de debut al Editurii Cartea Românească (ediţia 2010). Aşa cum scrie Mircea Martin pe coperta a patra, Poker poate fi socotit un roman „de generaţie“ – luînd termenul în modul cît mai relaxat cu putinţă şi mai ales în sensul lui cronologic –, al unei generaţii mai tinere, iată, decît aceea, zgomotoasă, a douămiiştilor. Fără nici un fel de reminiscenţe din comunism, aşadar fără nici un fel de reacţii defulatorii născute din constrîngerile, cenzura şi autocenzura fostului regim, Poker nu este un roman „zgomotos“, ci mai degrabă muzical, melodios, cursiv – pare scris nu la masa de poker şi în fumul gros de ţigară, cum zice autorul, pe coperta a doua, ci mai degrabă pe ritmul pieselor muzicale (cu predilecţie psihedelice) din căşti, mai vechi sau mai noi, dintre care unele dau şi cîteva titluri de capitole: Riders on the storm, When the smoke is going down, The House of The Rising Sun. Un roman de genul Muzici şi faze de Ovidiu Verdeş – pentru a cita doar un titlu, şi românesc, din seria romanelor cu personaje care-şi consumă revolta tinerească, underground, antisistem (aici, în speţă, anticorporaţie). Pentru protagonistul romanului de faţă soluţia de a crea o „breşă în sistem” e pokerul, mai întîi pokerul on-line, iar apoi pokerul la masa de joc. Deşi autorul ţine să ne avertizeze – dacă mai era nevoie – că şi pokerul e un soi de drog, dacă nu ştii să te opreşti, protagonistul cărţii pare a fi un tip rezonabil, care porneşte la drum din motive foarte întemeiate: are nevoie de bani ca să-şi termine studiile.

Literatură şi viaţă

Din acest motiv, dar şi din altele – partidele de poker jucate în cazinourile din oraş, apoi din Bucureşti şi în genere din România, nu par să se compare cu adevăratele campionate din lume, nici ca amploare, nici ca sume de bani puse în joc –, Poker e un roman soft, în care cei trei prieteni – protagonistul (care nu primeşte un nume), Mişu, Matei –, deşi par „băieţi răi“, înjură, se îmbată, joacă poker etc., sînt de fapt nişte „băieţi buni“ sau, vorba motto-ului din Goodfellas al lui Scorsese: „We were goodfellas. Wiseguys“. E clar că romanul îşi conţine, ironic, postmodern, referinţele culturale, literare şi muzicale, alături de propriile experienţe în materie de poker ale autorului: „Acest roman a fost scris din prima seară în care am intrat la masa de poker – îmi amintesc perfect camera plină de fum şi sentimentul vag că fac ceva ilegal. Ştiam că aici se va ajunge. Au urmat rescrieri, noapte de noapte, în ochii jucătorilor, în sunetul de jetoane aruncate pe masă, trei ani la rînd“. Bogdan Coşa are talent de prozator – cum s-a şi remarcat – şi trece toată această experienţă într-o carte, inventînd o acţiune cu suspans şi mafie locală, pigmentată de o poveste de dragoste în care rolul principal şi-l dispută două fete, Ada cea cu nume cu trimiteri livreşti, cea cu ifose literaro-filozofice, cu alură franţuzească – o prezenţă din umbră, în evocare, ce apare doar la final, contemplată în timp ce doarme –, respectiv Andreea, jucătoarea de poker, fata matură şi pragmatică de 27 de ani, tînăra femeie sigură pe farmecele ei. Protagonistul însuşi – de vîrsta autorului – traversează această experienţă amoroasă – are l’embarras du choix între două fete – şi de gambler pentru a scrie, fără să ştie, un roman, aşa cum făcea, pe vremuri, eroul lui Anton Holban.

Deşi la 22 de ani Bogdan Coşa nu are încă suficientă experienţă de viaţă pentru un roman minimalist, biografist, cotidianist, Poker trebuie luat drept ceea ce este: un roman al vîrstei, al revoltelor ei, al fantasmelor, naivităţilor, exceselor ei. Frazarea scurtă şi alertă, descripţiile, dialogurile, însă, arată condei de prozator: nu au note false şi, în plus, au pe alocuri prospeţimi, suavităţi, ingenuităţi foarte tinereşti – cum sînt secvenţele repetate, mici laitmotive, în care intră în scenă motanul eroului, Jack, punctînd acţiunea. Pe de altă parte, trebuie spus că autorul face cu bună ştiinţă concesii aşa-zicînd comerciale (de care nu ştiu dacă chiar era nevoie), împrumutînd protagonistului o biografie melodramatică – în copilărie locuieşte cu părinţii într-o garsonieră confort II la periferia oraşului, tatăl o părăseşte ulterior pe mamă pentru o roşcată, iar mama moare subit de un cancer, lăsîndu-l singur pe lume, doar cu sprijinul unui bun prieten, Matei, şi al tatălui acestuia...  Ajuns la facultate, tînărul se apucă de poker – în ambele variante –, cîştigă ceva bani cu care îşi plăteşte un apartament mai omenos şi mai central, unde locuieşte împreună cu motanul cules din „gangul“ blocului.
Aici, în acest apartament debutează acţiunea cărţii. Aici, personajul se trezeşte mahmur şi autoironic, recitînd versuri din Ioan Es. Pop: „Da, aici nu stau decît doar cei ca noi... Nu-l mai găsesc pe Pop, cartea aia verde, pagini aspre şi font mişto, cum am văzut eu în nişte antologii de poezie franceză. Vreau neapărat să citesc poezia aia. Aş deschide ochii să caut volumul, dar mă gîndesc că mă ustură, deşi sub plapumă trebuie să fie întuneric. Lumina ustură dimineaţa. Sau oricînd m-aş trezi. Inspir cu putere şi simt cum nasul mi se videază. Am nările înfundate. Plouă“. Pe Henry Miller îl citeşte în cadă, fascinat pînă la uitare de sine de puterea de viaţă a poveştilor lui: „Demenţă. Omul ăsta parcă a trăit cinşpe vieţi în comparaţie cu orice alt scriitor şi o sută în comparaţie cu un corporatist. [...] Rîndurile lui emană viaţă, fiecare corp de literă emană viaţă. Cînd închizi cartea, titlul emană viaţă. Unii mint atît de mişto, povestesc atît de bine, încît ajungi să nu mai ştii care-i viaţa adevărată. Dacă eşti aici sau acolo. Copil sau bătrîn. Bărbat sau femeie. Viu sau mort“.

Un debut simpatic

Urmează şi „viaţa adevărată“ a personajului: intră în scenă, în apartamentul de mai sus, prietenii, Matei şi Mişu, cel de-al doilea (care, actualmente, doarme „lemn“ în dormitor, beat de necaz) disperat că fratele lui, Dragoş, bun jucător de poker şi amator de droguri, a dispărut cu toţi banii lor. Povestirea curge simpatic şi captivant, ca o introducere în vocabularul şi atmosfera jocului de poker: „Fumăm ca turcii. Între timp am terminat orezul, iar carnea-i aproape prăjită. Eu frec usturoiul pentru un mujdei de zile mari. În loc de smîntînă, o lingură de lapte şi mai mult ulei. Acelaşi rezultat. Pui doar mai mult ulei pentru consistenţă.
Îi povestesc lui Matei pe-ndelete despre Dragoş, despre felul în care se comporta în ultimul timp. Îl simţisem că o arde aiurea, dar nu m-aşteptam să-mi confirme bănuielile chiar în halul ăsta. Ne întîlneam des la turnee de poker. Nu îi mergea rău. Per total, cîştiga. În general, chiar mai mult decît mine. A fost dintotdeauna cu o secundă mai bun la turnee live. Eu mergeam puternic pe cash-game-uri. Cu banii pe masă. Mai riscant, dar, paradoxal, mai sigur pentru mine. Aveam răbdare, aşteptam încrucişări mari. În rest, jucam multe mîini, doar să-mi fac o imagine de jucător loose, dezorganizat. Dar pierdeam puţin, un sfert din cît luam pe cîte-o încrucişare. Schimbam des locurile, jucătorii. Nu voiam să-mi schimb stilul pînă nu-i ardeam pe toţi potenţialii peşti. Nu-mi plăcea să joc cu proşti, atîta tot. În poker e o vorbă magică: don’t bluff an idiot“.
Cît priveşte cele două fete... Ada e snoabă, e „leşinată“ după artă şi cultură, locuieşte într-o vilă plină de „tablouri pe pereţi, măşti, vaze şi tot felul de obiecte artizanale“, iar părinţii ei citesc... Dan Puric. Andreea locuieşte şi ea într-o vilă, are şi ea o mansardă, o maşină, însă e o tipă mai pragmatică şi mai matură – are 27 de ani – care-l impresionează pe protagonist tocmai prin acest ascendent asupra lui: „E o femeie, dar nu pot s-o privesc ca pe-o femeie. La 27 de ani eu o proiectez mult înapoi, la vîrsta pe care-o am eu sau mai puţin, chiar dacă grija, eleganţa, seriozitatea ei sînt aproape materne. [...] E vîrsta la care nu mai ţii totul pentru tine, e vîrsta la care îţi doreşti să dai, să fii de folos. E vîrsta la care eşti pe muchie, într-o parte e trecutul, în partea cealaltă e viitorul. Echilibristică între nostalgie şi proiecţii imaginare complexe, idealuri, spre o finalitate. E vîrsta la care niciodată nimic nu e sigur“. Pe jumătate autoironic – „eu, care-am crescut într-o garsonieră, şi aia cu chirie o bucată, să umblu cu tipe cu mansarde şi treburi de-astea?“ –, pe jumătate asumîndu-şi ingenuităţile vîrstei, personajul lui Bogdan Coşa este, în fond, departe de a fi un tînăr furios, e mai degrabă un tip rezonabil şi, poate, prea cuminte. În schimb, are toate şansele să placă mai ales cititoarelor: cu un destin puţin melodramatic, iubitor de animale, priceput la bucătărie, aspirînd către o viaţă stabilă şi de familie, el are exact toate datele unui „băiat bun“.

Una peste alta, cartea se citeşte rapid, e alertă şi bine scrisă – autorul ştie să creeze şi momente de suspans –, dă dovadă de o anumită sensibilitate şi chiar de unele observaţii de viaţă ce arată disponibilităţi de prozator. Deşi compromisurile de subiect în scop comercial sînt, adesea, un cuţit cu două tăişuri, partea bună e aceea că romanul poate să cîştige – probabil a şi făcut-o – un public mai larg de cititori. Cartea marchează, sper, un nou interes al tînărului public cititor pentru romanele româneşti; ea are, de pildă, printre puţine cărţi de la noi, şi un trailer, dar şi o copertă care să vîndă.
Poker e, aşadar, un debut simpatic, un roman scris cu talent. Tocmai de aceea, el obligă, în perspectiva cărţii ce va urma.

joi, 1 martie 2012

Viorele şi "Zmeura de câmpie"

Primăvara, acum doi ani, când scriam la teza despre Mircea Nedelciu. Viorele culese de mine din pădurea Vlăsiei, lângă Bucureşti.


Biblio Nedelciu, "Zmeura de câmpie", viorele. Anticipez primăvara :)