Andrei Mocuţa (n. 1985), autor
deja a două cărţi de povestiri (Povestiri
din adânci tinereţi, 2006; Porcilator,
2009) a mai publicat anul acesta un al treilea volum de povestiri, intitulat Şercan (Editura Dacia XXI). De data
aceasta, tânărul şi talentatul prozator mută poveştile sale inepuizabile în
spaţii exotice, asiatice şi africane, poveşti iniţiatice şi totodată parodice,
aşa cum bine observă prefaţatorul cărţii, Petru M. Haş – iar uneori de-a
dreptul feerice şi poetice, prin broderia imaginativă pură, aş adăuga eu. Am
mai avut ocazia să spun şi altădată că Andrei Mocuţa dă dovadă de o maturitate precoce
a percepţiei vieţii, care – am senzaţia – e cu deosebire necesară în proza
scurtă şi foarte scurtă, aşa cum sunt textele din Şercan; texte înţelepte, ironice şi parodice care se învârt în
jurul acestui personaj, Şercan, fiul africancei Tamika (ce găteşte prăjituri cu
inima), ajuns dintr-un puşti voluminos, înfulecător de orice fel de „obiecte
rotunde”, un maestru şi un învăţător (neconformist, fireşte!). Rămas din
copilărie cu obiceiul de a-şi suge degetul cel mare, Şercan întemeiază astfel,
cu „consecvenţă”, „frăţia călugărilor cu degetul în gură”, fiindcă: „Perseverenţa
cu care practici propriile ritualuri (oricât de insolite ar fi) e atuul decisiv
în dobândirea iluminării” – comentează cu ironie subţire autorul. În ce
priveşte învăţătura pe care le-o oferă discipolilor, e aceea de a se scălda în
tăcere „ca într-o cascadă”: „Şercan le dădea discipolilor învăţătură în templul
său tăcut. Zi şi noapte în templu nu se auzea nici un sunet. Cine poposea acolo
era poftit să se scalde în tăcere ca într-o cascadă.
A renunţat la orice ritual.
Discipolii nu aveau altceva de făcut decât să mediteze. Nu se recitau sutre. Vizitatorii
nu erau binecuvântaţi cu voce tare, ci înscrişi în pomelnicul inimii
călugărilor, care se rugau pentru ei în gând.
Într-o zi, Hua Chi, care cunoştea
rânduielile templului, a auzit dangătul clopotelor şi vocile care recitau
rugăciuni. Atunci a ştiut că Şercan nu mai e” („Templul tăcut”, ultimul text al
cărţii).
Tonalitatea gravă de aici este,
însă, numai una din faţetele acestor povestiri caleidoscopice: există şi multă
gratuitate fermecătoare, ca în poveştile pentru copii, precum în partea a
cincea, cuprinzând poveştile dedicate Tamikăi (asezonate, desigur, şi cu multă
tristeţe), ca de pildă în „Asortarea şosetelor”: „Şosetele cu buline aveau un
farmec aparte pentru Tamika. Deşi răspunsul era chiar sub nasul ei, şi-a dat
seama să singurul mod de a-l convinge pe Şercan era să-i ofere obiecte sau
forme rotunde. A fost uşor să-l păcălească să poarte şosete cu buline”. Aceeaşi
Tamika, „frumoasa Tamika”, a cărei viaţă „era plină de iubire”, dar care ajunge
să înţeleagă, tot iubind, următoarele: „Calea, după cum a constatat cu tristeţe
Tamika, e un lucru, iar adepţii căii
sunt cu totul altceva”. Nu mă pot abţine să nu citez un fragment irezistibil,
amestec de savoare copilărească, poveste pentru copii şi dragoste maternă (din
povestirea „Cumulus”, din partea a doua): „ – Aşa arată norii Cumulus, îi şopti
Tamika lui Şercan în timp ce îl ţinea în braţe. Uite cât de repede se mişcă pe
cer! Mmm, zici c-ar fi conopide cu muguraşi.
-
Cuuumuuuluuus, zise Şercan.
-
Vrei să păpăm nişte Cumulus? Râse Tamika în timp ce îl
mângâia pe Şercan cu mâna pe burtă. Trofeul meu mic! Zise ea, adresându-se
burţii.
-
Cuuumuuuluuus.
-
Zi aaaaaaaa...
Şercan îşi
sugea degetul mare de la mâna stângă.Tamika întinse mâna spre cer şi înşfăcă un
Cumulus proaspăt. Îl îmbie pe Şercan, întinzându-i câţiva muguraşi ţinuţi între
degetul mare şi arătător, însă el continua să îşi sugă degetul. Tamika îl pocni
peste deget. Abia când îl pocni mai tare, reuşi să i-l scoată din gură, să se
minuneze de aspectul lui: fără unghie, cu buricul ros până la sânge”.
Povestea în
şapte părţi a lui Şercan are acest dar al conciziei şi al plasticităţii
expresiei (cu mici excese ludice uneori) şi al harului de povestitor cu fine
observaţii de viaţă şi, iată, aici, de înţelepciune orientală. Povestirile (foarte)
scurte ale lui Andrei Mocuţa sunt şi ele o meditaţie la confiniile tăcerii,
precum învăţătura transmisă discipolilor de Şercan.
Şercan este, într-adevăr, „o vacanţă
Zen, cu mantre şi fără mantre. Ceva pentru copii şi rafinaţi. Sunt lecţii
frumoase în toată povestea asta, care trebuie citită ca un roman alcătuit
dintr-o suită de poeme în proză. O poveste mongolă şi africană, dar şi o
poveste himalayană. Scriitorii buni sunt niște Șeherezade. Andrei Mocuţa e o
admirabilă Şeherezadă, iar romanul său, cel pe care urmează să-l citiţi: Şercan” (Petru M. Haş, în prefaţa
cărţii, „O vacanţă Zen”).
Apărut în România literară, octombrie 2012
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu