Andreï Makine – schiţă de portret

Înalt şi osos, cu o permanentă lavalieră bleu cu motive mărunte, Andreï Makine te fixează fără încetare cu privirea albastră, intensă. E curtenitor şi amabil, dispus să răspundă cu răbdare la întrebări, pe parcurs se lasă prins –a câta oară? – de precizările, mărturisirile pe care le face interlocutorului. Ajuns în Paris în 1987 (a obţinut azilul politic), el a devenit cunoscut în întreaga lume odată cu romanul Le Testament français (1995)/ Testamentul francez, pentru care a obţinut în acelaşi timp Goncourt şi Médicis (plus Goncourt des Lycéens). Makine e autorul a peste 20 de romane, dintre care 4 sunt semnate sub pseudonimul Gabriel Osmonde. Romancier prolific, spune că viaţa lui se identifică cu scrisul – la drept vorbind, cele două vieţi, căci mărturiseşte că romanele scrise sub pseudonim sunt, în ciuda stilului, cu totul diferite – ca mod de raportare la viaţă şi la scris.

Şi totuşi... nu este deloc prototipul autorului de succes. Câte ceva din biografia lui se întrezăreşte în cărţi, în Testamentul francez sau în Recviem pentru Est, în care suferinţa e convertită cumva într-un soi de patetism stilistic, de lirism discret. Crescut în orfelinat, trecut prin experienţa războiului (am înţeles că are experienţă de soldat – deşi a spus că nu declară în interviuri motivele pentru care a obţinut azilul politic), Makine are, în alură, în toată înfăţişarea lui, o anumită rigiditate (şi stângăcie) cazonă, dublată de aerul unui om care a suferit mult. O anumită rigiditate, suferinţă, însingurare se degajă copleşitor din prezenţa lui fizică, iar fixitatea albastră, hipnotică a privirii le accentuează. E un om care impresionează prin toate astea, nu prea zâmbeşte, nu prea râde – deşi e amabil –, nu e un causeur à la française, deşi nu e zgârcit la vorbă, nu are nici nonşalanţa ori frivolitatea francezilor. Vorbeşte franceza cu un puternic accent slav, aş zice, sau italian. E ceva contrariant la el: acest amestec de rigiditate, de inflexibilitate soldăţească şi de suferinţă, de patetism (în stil).

S-a chinuit rău în primii ani la Paris (a stat într-un cavou în Père Lachaise!, apoi într-o cămăruţă în Montmartre), a scris destule cărţi până a devenit celebru. M-a surprins, totuşi, să constat că e foarte francez în atitudine şi în opinii: crede că orice imigrant la Paris are aceleaşi dificultăţi precum un tânăr francez sau spaniol (la el acasă), crede că orice imigrant trebuie să se poarte în Franţa după regulile locului, fără concesii, crede că literatura franceză (inclusiv francofonă) se poartă foarte bine, deşi e criticată din toate părţile.

Mai multe – în curând în interviul pe care mi l-a acordat cu ocazia prezenţei sale la Bucureşti, la Târgul de Carte Gaudeamus, în zilele de 22-24 noiembrie.