Édouard a rămas perplex: avea dreptate,
într-adevăr. Eroinele sale erau fade şi el dădea mai multă atenţie personajelor
masculine, dar dintr-un motiv foarte simplu: se gândea că, într-o zi, unul
dintre eroii aceia, în nebunia lui, prin felul lui de a fi sau prin ciudăţenia
sa, va fi, în sfârşit, în stare s-o fascineze pe Béatrice în locul său. Şi
astfel, în trecere, Édouard îşi punea eroii să spună tot ceea ce avea
importanţă pentru el, tot ceea ce nu îndrăznea sau nu putea să-i spună în mod
direct lui Béatrice. Era, deci, normal ca personajele feminine, în raport cu
aceşti mesageri ai lui, să pară imateriale şi aproape fade. Cât despre eroul
acela ideal pe care-l recrea fără încetare în mintea lui – cel care era
dezinvolt, curajos şi irezistibil –, nu încercase niciodată să-l confrunte cu o
eroină de felul lui Béatrice în carne şi oase. Ca să imagineze o astfel de
eroină, ar fi trebuit s-o cunoască bine, să-i schiţeze contururile, să fie
sigur de ea. Pe scurt, lucruri irealizabile. Béatrice avea, cu siguranţă,
dreptate în această privinţă. Îşi cunoştea bine meseria, o iubea şi muncea din
greu fără să se plângă. Édouard a privit-o, cuprins de un fel de emoţie.
Béatrice citea, lungită în pat,
cu un cot ridicat deasupra capului. A pus la pick-up aria lor de operă şi s-a
lungit lângă ea. Vocea cântăreţei urca, se alătura celei a tenorului şi făceau
astfel să se unească, pe mochetă, marile nave ale iubirii şi ale morţii.
Édouard îi asculta pe cântăreţi, iar Béatrice, închizând cartea, îi asculta şi
ea. Dar când s-a întors spre ea, i-a pus mâna pe frunte şi l-a refuzat cu un
gest tandru:
-
Nu, nu în seara asta, te rog, sunt puţin obosită.
Édouard şi-a pus capul pe umărul
ei, mirat că nu se simţea rănit, aşa cum se întâmpla de obicei când ea îl
refuza. În seara aceea, o făcuse într-un mod atât de blând, de neobişnuit,
părând chiar că se scuza... Da, părea tandră şi spăşită. Amintindu-şi, însă, ce
zile furtunoase urmau, de regulă, acestor scurte momente de acalmie, Édouard
ezita să se bucure de ele. În plus, disputa cu Tony şi propria-i furie îl
extenuaseră, aşa că a adormit foarte repede.
În zori, în lumina albă a dimineţii, în
spaima dimineţii, a fost trezit de cineva care-i scutura capul şi-i vorbea. Era
îngrozit. Ce iad urma să-l înghită? Ce se întâmpla şi ce-i spunea ea oare?
Vocea lui Béatrice era imperioasă şi mâinile ei – aproape brutale.
-
Te iubesc cu adevărat, spunea vocea ei în întuneric – o
voce calmă. Ai câştigat, te iubesc cu adevărat acum, nu te iubesc decât pe
tine.
Uimit, s-a ridicat şi a
bolborosit câteva vorbe, dar o mână fermă i s-a aşezat pe buze.
-
Te-am trezit ca să-ţi dau vestea cea bună şi acum mor
de somn. Nu spune, mai ales, nimic şi culcă-te la loc.
Şi, întorcându-se spre fereastră,
Béatrice a adormit dintr-o dată, ca şi fulgerată, după cum îi era obiceiul. Cu
inima bătându-i în piept, Édouard a rămas multă vreme nemişcat în întuneric. De
cinci ani – ba nu, de şase ani – aştepta să audă fraza aceea, spusă de vocea
ei, şi iată că, în sfârşit, fusese pronunţată. Fraza aceea minunată, nesperată:
„Te iubesc” fusese spusă de implacabila lui dragoste. Dar de ce alesese noaptea
aceea? De ce la acea oră? Şi, mai presus de toate, de ce nu se simţea mai
fericit, mai triumfător?
Fragment din romanul Le lit défait/ Patul răvăşit de Françoise Sagan, pe care l-am tradus pentru Editura Art şi care e în curs de apariţie (la Gaudeamus).
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu