Interviu cu Silvia Colfescu, directorul Editurii Vremea

                                                                          @ Lazăr Dinu

Silvia Colfescu este directorul Editurii Vremea – editură care împlineşte anul acesta 25 de ani de existenţă. Lucru remarcabil, cu atât mai mult cu cât Editura Vremea este o editură mică, de nişă, creată în 1990 din pasiune pentru carte şi cu entuziasmul „romantic” al intelectualului român scăpat din dictatura comunistă şi ajuns să cunoască, în sfârşit, libertatea de expresie şi societatea de piaţă (întâi cu avantajele, apoi cu riscurile/ dificultăţile lor). Silvia Colfescu este, în acelaşi timp, şi scriitoare, prin fermecătorul volum cu pretext memorialistic Mătuşi fabuloase şi alte istorioare bucureştene (Vremea, 2013) – de altfel, farmecul interlocutoarei Silvia Colfescu nu e cu nimic mai prejos decât farmecul povestitoarei din carte. Mai multe – în interviul de mai jos.

 

„Nu e ușor să ții la suprafață o corăbioară fragilă cum e o editură mică”

Interviu cu editoarea Silvia Colfescu

 

Cum aţi început „aventura” aceasta de editor pe cont propriu, în postcomunism? Cum era atunci şi cum este acum? Ce s-a/aţi pierdut, ce s-a/aţi câştigat?

Am început această aventură în 1990, cu inconștiență și cu entuziasm. Era prima oară în viață când puteam să fac exact ce voiam, fără să țin seama de considerente străine de voința mea. Copilul care umbla pe stradă citind și izbindu-se de trecători, care citea noaptea cu lanterna sub pătură, care venera cuvântul scris, nici nu visase că ar putea vreodată să ajungă făuritor de cărți. Elanul fantast cu care am pornit nu se poate compara decât cu cel mai stelar moment din viața mea, cel în care, în seara de 21 decembrie 1989, am citit pe zidul Universității „Jos cizmarul”, „Jos analfabeta”, și am strigat împotriva comunismului împreună cu miile de oameni adunați în piață. Dragostea pentru carte pe care o nutream în vremea aceea nu s-a schimbat. Și atunci, ca și acum, apariția unei cărți la care țin înseamnă o izbândă asupra opreliștilor sorții, asupra nimicului. Ce am pierdut? O parte din iluzii, desigur. Nu toate, pentru că, dacă n-ar mai rămâne o parte din acest tezaur, nimic n-ar mai exista. Ce am câștigat? Experiență, tărie, convingerea că totul poate fi obținut prin perseverență, prin hotărârea neclintită de a face ceea ce dorești să faci și de a nu te lăsa descurajat de nimic.   

Ne puteţi vorbi puţin despre profilul, colecţiile, direcţiile Editurii Vremea? Ce aţi învăţat din experienţa de editor pe care aţi acumulat-o (legat de piaţa de carte etc.)?

Vremea este mai curând o editură de nișă: colecțiile care ne fac brandul sunt FID – Fapte, Idei, Documente, în care publicăm… bineînțeles, documente, în special legate de istoria recentă a României, eseuri, memorii. Este cea mai veche colecție de marcă a noastră și au apărut multe titluri sub sigla ei, între care cărți remarcabile și devenite foarte rare și căutate, cum ar fi culegerile de documente ale proceselor „reeducării” de la Pitești, Lucrețiu Pătrășcanu, Toma Arnăuțoiu și grupul de la Nucșoara, Noica-Pillat-Steinhardt etc., Iuliu Maniu și altele. O altă colecție care a atras aprecierea publicului este Planeta București, dedicată ființei orașului nostru. Se pare că mulți își iubesc orașul, chiar dacă, la prima vedere, n-ai crede. În jurul lumii, o colecție de ghiduri de călătorie, mici și precise, este, de asemenea, cunoscută de publicul nostru. Din când în când, publicăm și literatură, proză și poezie, dar nu aceasta este direcția noastră principală, pentru că există mari edituri specializate în acest domeniu și Vremea nu este percepută de public ca fiind o editură dedicată literaturii pure. Piața de carte din România e ca o mare capricioasă, nu e ușor să ții la suprafață o corăbioară fragilă cum e o editură mică. Dar, cu timpul, am învățat să ne pliem la cererile pieței fără să facem concesii nedemne, pentru că, la urma urmelor, editorul este obligat să fie atent la nevoile publicului, dar, în același timp, să încerce să-i orienteze gustul și criteriile de selecție.

Vă căutaţi dvs. autorii sau vă caută ei pe dvs.?

În general, autorii sunt cei care-și caută editorul pe care-l consideră potrivit cărții lor. Ceea ce nu înseamnă că, uneori – rar, e drept –, nu solicităm noi înșine un autor care ni se pare că s-ar încadra în profilul nostru. Pe de altă parte, deseori un autor a publicat deja la o anumită editură și ar fi lipsit de fair play față de un coleg să încerci să atragi scriitorul în altă parte. Așa că, din punctul nostru de vedere, cel mai sănătos este să aștepți ca autorul să se hotărască  singur asupra editurii pe care ar prefera-o. Întotdeauna am gândit că pe lume sunt destule cărți și nu merită să te încrâncenezi să publici una anume, cu riscul de a face un gest să zicem neelegant.       

Cum se descurcă o editură mică pe piaţă acum? Aţi încuraja astăzi pe cel care s-ar decide să înfiinţeze o (mică) editură?

Da. Dacă dorește din toată inima să se dedice acestei activități, dacă simte că i se umple viața de bucurie atunci când dă o formă concretă, palpabilă textului scris, când trăiește printre cărți, dincolo de orice alte considerente materiale, sociale sau oricare ar fi, l-aș încuraja pe cel care s-ar decide să înființeze o editură. Nu merită să trăiești abținându-te să faci însuși lucrul care ți-ar bucura sufletul cel mai mult. Dar dacă s-ar încumeta cineva să se arunce în vâltorile editării în speranța unui câștig material, l-aș sfătui să nu încerce. Ar trebui să se înțeleagă de către toată lumea că, mai ales în momentul de față și aici, o editură nu este deloc o afacere rentabilă. Greutățile pe care le înfruntă toți editorii (și librarii), falimentele, datoriile demonstrează adevărul acestei aserțiuni. O editură, mare sau mică, este în momentul de față o întreprindere care oferă pe piața românească o marfă greu vandabilă, nedorită de marea majoritate a publicului, care se afundă din ce în ce mai mult în clisa unei vieți lipsite de rafinament și de profunzimi, orientată spre bucurii grosolane, primare. Un asemenea public disprețuiește lectura – de aici precaritatea existenței editurilor și fragilitatea lor materială. Nu este momentul să înființezi o editură dacă ea nu-ți aduce un mod de viață care să corespundă unei dorințe adânci și sincere și dacă nu ești dispus să te mulțumești cu acest unic avantaj. 

Mătuşi fabuloase şi alte istorioare bucureştene (cartea pe care aţi publicat-o în 2013 la editura dvs.) concentrează o experienţă de familie, o experienţă personală – şi o galerie de personaje feminine uluitoare, din burghezia interbelică, scăpătată în comunism. Cât aţi cunoscut din acea epocă, cum vă raportaţi la ea, aveţi „nostalgia interbelicului”? Veţi face o continuare acestui mic volum absolut fermecător?

Am cunoscut acea epocă pentru că, întâmplător, prin construcție, am antenele care au receptat atmosfera specifică, esența acelei epoci. Așa că, din jumătăți de cuvinte, din gesturi discrete, am deslușit adeseori adevăruri care, în general, erau trecute cu vederea ca fiind neimportante sau, mai mult, primejdioase. Nu am „nostalgia interbelicului” pentru că, obiectiv, nu totul era frumos în acea perioadă. Dar uneori am o undă de regret că nu am apucat acele vremuri și nu am experimentat modul acela de viață, deși poate că nu mi-ar fi plăcut să trăiesc multă vreme așa. De fapt, prefer să trăiesc în timpul care mi-a fost dat. Cât despre continuarea acelei cărțulii, aș vrea foarte mult să găsesc timpul și puterea să o scriu. Poate.  

                                                      Silvia Colfescu, cu pălărie de epocă

Dacă ar fi să regretaţi ceva ce s-a pierdut din acea epocă – în toţi aceşti ani (de comunism şi postcomunism), care ar fi acel lucru?

Tihna elegantă. Acel mod de a-ți permite răgazuri în care, făcând mici gesturi familiare și vag inutile, să acumulezi energie vitală. Recitirea pe îndelete a unei cărți iubite, de pildă, în singurătatea calmă a unei încăperi pline de lucruri și de amintiri dragi, în compania unei cești frumoase de ceai sau a unui păhărel de cristal în care să lași un deget de coniac fin să parfumeze îndelung aerul. Sau statul de vorbă, fără grabă, cu un prieten vechi, fără să ai senzația sfâșietoare a trecerii inexorabile a unui timp în care poți sau trebuie să faci altceva, ceva urgent și necesar. Nu mai am timp să recitesc. Aproape că nu mai am timp să citesc altceva decât ce e strict necesar pentru editură. Nu mai am timp să stau de vorbă pe îndelete cu vechii prieteni. Astăzi timpul trece ca fulgerul, în ritmul trepidant în care trăim. Paradoxal, în comunism nu era chiar așa. Autoritățile aveau grijă să ne împiedice să facem orice ne-ar fi făcut cu adevărat plăcere, deseori inclusiv o muncă plăcută, așa că aveam parcă mai multe răgazuri.

Editura Vremea are colecția „Planeta București”, sunteți, cred, o pasionată de vechiul București. Cum arată Bucureștiul dvs. interior, cum l-ați cunoscut, ce „istorioare” fabuloase, personale, aveți cu el?

Un București interior nu poate arăta altfel decât este orașul în realitate: un amestec unic de bine și de rău, de frumusețe pură și de hidoșenie dezlănțuită, de cruzime și blândețe, ca orice lucru perfect în imperfecțiunea lui, creat de om. Un caleidoscop scânteietor. La fel de fascinant în oricare dintre clipele istoriei sale; numai proporția ingredientelor diferă, în funcție de secol sau de an. Istorioarele mele personale cu orașul n-ar încăpea în granițele unui interviu. Și poate că nu au semnificație decât pentru mine. Poate că entuziasmul și dragostea mea pentru București ar părea cuiva stupide sau nefondate. Destul să spun că, atunci când am ocazia să pun pe raft o carte nouă despre București, mi se pare că mi-am mai îndeplinit o parte dintr-o datorie imensă față de el.

Cum vă raportaţi la lumea de azi – ca un om care a cunoscut multe la viaţa lui? Sunteţi o moralistă, o nostalgică, o pesimistă etc.?

Nici gând. Cred că sunt un spectator interesat. Apreciez enorm spectacolul pestriț al lumii, al caracterelor, al faptelor care se înlănțuiesc după motivații pe care încerc să le discern, al dramelor, al ridiculului omniprezent. Mă feresc să judec, deși uneori, involuntar, par să o fac. Dar adevărul este că mă bucur de orice detaliu, indiferent de culoare și tot ce mă înconjoară mi se pare egal interesant, fără să simt nevoia să mă amestec în mersul lucrurilor. 

Aveţi o mătuşă preferată, din galeria „mătuşilor fabuloase”? De ce?

Gia. Pentru curaj. Pentru chipul impenetrabil pe care l-a opus avatarurilor acestei lumi timp de decenii. Pentru simțul umorului: îți trebuie un simț al umorului considerabil ca să înfrunți în acest fel soarta potrivnică.

Ce vă face să mergeţi înainte – cu editura şi aşa, în general?

Bucuria de a trăi așa cum am norocul să trăiesc. Spunea cineva care mă cunoaște că e sigur că, la 99 de ani, voi intra, cocârjată și șchiopătând, în redacție și, fără să ridic vocea (ceea ce pare cu atât mai sever), voi întreba calm: „Cine a lăsat greșeala de literă de la pagina 53? De ce a ieșit albastrul la copertă atât de mohorât? De ce încă nu s-a livrat comanda la librăria cutare?”. Să sperăm că așa va fi…

Apărut pe Bookaholic