Cunoscuta poetă Angela Marinescu a
publicat anul acesta, la Editura Charmides, un mic volum de poezie, intitulat Intimitate (pe care îl semnează cu
numele real, Angela Marcovici). Aşa cum o anunţă şi titlul, limbajul poetic se
apropie aici mult de o zonă personală, cu accente confesive şi imagini concrete,
deşi nu renunţă, totuşi, la un anumit retorism, la imagini abstracte şi la un
cinism tăios, tipic Angelei Marinescu. Zona aceasta aşa-zicând intimistă şi
confesivă este dominată însă de imaginile sumbre, negative ale bolii, singurătăţii,
melancoliei şi morţii. Erotismul însuşi este unul în negativ, erodat de boală,
de declinul fizic, iar toate aceste manifestări depresive antrenează şi o
pierdere, mărturisită, a puterii de a scrie poezie, o reducere la zero, la
„nimic”. Iată, de pildă, poemul Lumina
dimineţii, în care negaţia totală (inclusiv a poeziei) din final reprezintă
o culminaţie a unui gest de reducere la zero, de decădere (aproape mistică) început
în prima strofă: „cel mai mult îmi place, când mă trezesc/ dimineaţa,/ să-mi
ţâşnească în faţă mutra albă şi descărnată,/ de călugăr, a peretelui din faţa
mea.// (...)// sunt o cădelniţă ce se clatină şi se prăbuşeşte/ în faţa
peretelui, adică a tabernacolului/ fulgerat şi trăsnit/ nu mai este nevoie de
nici un fel de distorsiune/ sau contorsionare/ totul este atât de alb şi
precis/ ca un abur rece al aurorei boreale/ de o frumuseţe pe care nu o pot
vedea// aici nu este poezie/ nu este agonie sau moarte/ sau blasfemie/ nu este extaz
nu este murdărie/ nu este/ nimic”.
În Insinuare pe lângă o fiinţă ciudată, poeta descrie o mişcare de
dedublare, de „delimitare” de sine (delimitarea de o „fiinţă ciudată”) şi o
face cu regret, cu revoltă şi chiar cu o violenţă viscerală, mânată de boală şi
de „instinctul morţii”: „vorbeam în şoaptă, cu o fiinţă ciudată, nu o puteam/
defini, dimpotrivă, mă delimitam de ea, nu/ voiam/ s-o ating sau măcar s-o
privesc,/ eram detaşată, ca un obiect sexual/ ce imploda, chiar atunci, în faţa
ei/ şi îi spuneam: «eu merg pe intensitate»,/ adică pe intensitatea masivă şi
rece pe care/ ţi-o dă boala// care te urmăreşte de-a lungul timpului, orice ai
face,/ fără de care nu se mai poate trăi şi nici respira,/ atât de tare/ încât
ţi se face greaţă şi îţi vine să vomezi/ mereu şi trebuie să-ţi bagi degetele
în gât.”
Poemele acestui volum surprind, într-adevăr,
o ruptură de sine, dureroasă, la limita nebuniei, care îmblânzeşte uneori
cinismul şi echivalează, paradoxal, cu o întoarcere, în poezie, către concret
şi personal: „pe suprafaţa hainelor mele se joacă,/ într-un clarobscur
derizoriu,/ nebunia/ pe dedesubtul hainelor mele, pe piele, mă linge,/ ca un
câine turbat, nebunia// «din nebunie nu se mai întorc decât nebunii»// mă
gândeam, dacă aş avea un pistol/ m-aş simţi, în sfârşit, în securitate,/ chiar
şi în ceea ce mă priveşte//(...)//între mine şi instituţii stă nebunia,/ acest
câine al umbrei, al nisipului/ mişcător dintre ape,/ pelerin fără pelerină,/ câine
fără să fie câine,/ femeie fără scalp, cu braţele albe,/ femeie fără faţă,
violentă cu sine/ nu cu alţii”.
Textele ezită, totuşi, între concreteţea
evocată mai sus şi imaginile abstracte, dar şi o anumită frazare/ enumerare retorică
tributare poeziei de factură modernistă: „sterilitate, te aştept, am nevoie de
tine/ până la epuizare,/ am nevoie de un soare sterilizant,/ dezinfectant,
genocid,/ să dispară toţi viruşii, microbii, insectele,/ şobolanii, limbricii,
teniile,/ femeile, bărbaţii,copiii curajoşi...”. Asemenea versuri nu sunt
lipsite de riscuri, unele poeme au, de pildă, un final ratat, aşa cum se
întâmplă şi în cazul acestui poem: „sterilitate, te aştept,/ cu ochii larg
deschişi,/ în tufişul antialergic/ din şi dedesubtul/ patului meu” (Alergie).
În volumul Intimitate există o întreagă serie de termeni antitetici, de
opoziţii binare, care marchează, aşa cum spuneam, „decadenţa” (cu un termen
folosit de poetă) şi decăderea fizică, dar şi, implicit, impasul poeziei,
„întunecarea scrisului”: tinereţe vs
bătrâneţe, răceală, precizie (sau intensitate rece) vs pasiune, trecut vs
viitor, extaz vs depresie ş.a.m.d. În
poemul Rude, Angela Marinescu scrie,
aşadar, despre procesul „întunecării scrisului/ şi al construcţiei unei poezii/
pe cale de/ dispariţie”, ca şi despre „neputinţa execrabilă/ de a le mai putea
atinge”, care îi dă „senzaţii/ de criminal/ decadent”.
Structurat în trei secţiuni,
micul volum Intimitate e construit
din poeme inegale ca reuşită, în care violenţa de limbaj şi de imagine caracteristică
Angelei Marinescu e cumva mai atenuată; în locul ei se insinuează boala,
depresia, un erotism şi el erodat şi, în cele din urmă, ideea de „post-poezie”
(titlul ultimului poem) – un fel de loc „sublim” al „locurilor indiferente”, ce
intervine la capătul mişcărilor dezarticulate, epuizate ale poetei.
Apărut în România literară, aprilie 2013
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu